"Ce fel de păstori sunt păstorii care tac ?" (Tâlcuirile Sf. Teofan Zăvorâtul )

Miercuri[Fapte 13, 13-24; In. 6, 5-14]. Ucenicii au zis către Domnul să dea drumul mulţimilor ca să se ducă prin sate să-şi cumpere mâncare. Domnul însă le-a spus : « N-au trebuinţă să se ducă ; daţi-le voi să mănânce »[Mt. 14, 16]. Aceasta s-a întâmplat înainte de minunea săturării celor cinci mii de oameni, afară de femei şi de copii, cu cinci pâini şi doi peşti. Această întâmplare, cu o deosebită însemnătate în viaţa Domnului, ne înfăţişează încă o lecţie. Mulţimea aceasta închipuie omenirea ce flămânzeşte şi însetează de adevăr. Atunci când Domnul a zis către Apostoli : « Daţi-le voi să mănânce », prin asta le-a prezis felul în care aveau să slujească mai apoi neamul românesc hrănindu-l cu adevăr. Apostolii au săvârşit această lucrare în vremea lor ; iar pentru vremurile următoare au încredinţat această slujire păstorilor Bisericii, urmaşii lor. Către păstorii din ziua de azi grăieşte Domnul : « Voi să hrăniţi poporul vostru. ». Iar datoria de conştiinţă a păstorilor e să se ţină de îndatorirea lor : să hrănească poporul cu adevărat. În Biserică trebuie să se audă limpede propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Ce fel de păstori sunt păstorii care tac ? Şi mulţi dintre ei tac, tac înaintea lumii. Dar nu se poate spune că asta se întâmplă fiindcă ei n-au credinţă în inimă : de vină este lipsa de pătrundere, obiceiul prost. Oricum, asta nu îi încreptăţeşte.

Sfânta Evanghelie

« Deci ridicându-Şi Iisus ochii şi văzând că mulţime multă vine către El, a zis către Filip: De unde vom cumpăra pâine, ca să mănânce aceştia? Iar aceasta o zicea ca să-l încerce, că El ştia ce avea să facă. Şi Filip i-a răspuns: Pâini de două sute de dinari nu le vor ajunge, ca să ia fiecare câte puţin. Şi a zis Lui unul din ucenici, Andrei, fratele lui Simon Petru: Este aici un băiat care are cinci pâini de orz şi doi peşti. Dar ce sunt acestea la atâţia? Şi a zis Iisus: Faceţi pe oameni să se aşeze. Şi era iarbă multă în acel loc. Deci au şezut bărbaţii în număr ca la cinci mii. Şi Iisus a luat pâinile şi, mulţumind, a dat ucenicilor, iar ucenicii celor ce şedeau; asemenea şi din peşti, cât au voit. Iar după ce s-au săturat, a zis ucenicilor Săi: adunaţi fărâmiturile ce au rămas, ca să nu se piardă ceva. Deci au adunat şi au umplut douăsprezece coşuri de fărâmituri, care au rămas de la cei ce au mâncat din cele cinci pâini de orz. Iar oamenii văzând minunea pe care a făcut-o, ziceau: Acesta este într-adevăr Proorocul, Care va să vină în lume. »(Ioan 5, 5-14)

O scrisoare inedită a lui Ioan Ianolide

15 Oct. 1980

Părinte,

După căutările unei vieţi întregi, aşezată la răscruce de ere, doresc să nu termin alergarea fără a mărturisi concluziile la care am ajuns, deşi prilejul de a o face public îmi este interzis. Sunt însă convins că va veni o zi în care oamenii, treziţi din buimăceala acestor vremuri, aflându-ne şi pe noi sub ele, se vor dovedi interesaţi să afle ceva despre experienţa noastră. Deci, întrucât cred că ne aflăm în durerile facerii unui nou ev creştin – unica salvare pentru lume – încerc să sintetizez câteva aspecte ale lui. Există un singur principiu unic (idee, forţă, punct, putere) şi acesta este Hristos. El este originea, vârful piramidei şi finalitatea sufletului şi existenţei umane, cât şi a naturii şi creaţiei întregi. Condiţia umană este complexă şi organizată pe principii duale (contrarii, bipolice, contradictorii), dar toate converg în principiul unic: Hristos. Alţii au luat alte principii unice, dar nici unul nu este încărcat cu adevărul revelat despre Dumnezeu, cum este creştinismul şi, în consecinţă, aceia conduc la erori de viziune şi de trăire umană.
Fără Hristos, gândirea oamenilor este eronată, poate fi degradantă, iar dacă este împotriva lui Hristos, ea ajunge satanică. Dar, nu numai cei ce sunt în afara lui Hristos pot greşi, ci şi creştinii înşişi. Dacă mântuirea lumii este scopul Bisericii, dacă îndumnezeirea oamenilor este metoda Bisericii, suntem obligaţi să observăm că în faţa creştinătăţii stă un imperativ imediat: reîncreştinarea creştinilor şi a creştinismului. Căci ne aflăm într-o profundă criză religioasă, spirituală, morală, culturală, politică, socială, ştiinţifică, tehnică, economică şi militară – deci generală. Deci coordonata superioară a unui nou ev este religiozitatea! Tocmai religiozitatea trebuieşte definită, pentru a nu repeta erorile trecutului, ci pentru a realiza o formulă de viaţă umană ideală. Ideală, dar reală. Religiozitatea trebuie să fie atotcuprinzătoare, într-o orânduire deplină, în care spiritul şi materia, viaţa şi moartea, idealul şi realul, misterul şi concretul, ideea şi actul, eternitatea şi vremelnicia, sacrul şi profanul, în fine, Dumnezeu şi omul – să formeze un tot unic şi armonios, apt să dea toate răspunsurile şi să rezolve toate problemele umane. Pentru a realiza această stare, concentraţi şi uniţi în Hristos, având conştiinţa ştiinţifică şi obiectivă a realităţii, să cerem să ni se descopere adevărul. Cu alte cuvinte, la adevărurile descoperite de om, să cerem adevărul revelat de Dumnezeu. Hristos este necesar şi într-un caz, şi în altul. Omul trebuie să vâslească permanent între vis şi realitate. Pentru a nu greşi, trebuie să începem aşa: 1) Integritate în spirit, în principii, în învăţătura dată de Hristos – fără a evita ori a răstălmăci nici o iotă. Or, se pare că oamenii, fie din neputinţă, fie din decadenţă, şi-au croit o viziune convenabilă lor şi vremurilor. Este foarte greu a lupta cu formele degradate ale valorilor creştine, izvorâte din păcatele conştiente ale oamenilor, dar este mai greu a lupta cu incapacitatea oamenilor de a se dezvolta în mod unitar şi armonios, ei alunecând mereu spre o extremă. Deci trebuiesc înlăturate compromisurile morale, cât şi unilateralitatea de viziune. De exemplu, este greu a lupta cu egoismul individualist al unei lumi burgheze, pretins creştine – dar este şi mai greu de a nu aluneca în nici o extremă principială: autoritate – libertate, individ – colectivitate, tradiţie – inovaţie, pace – război etc. 2) Integralitatea existenţială, adică rezolvarea tuturor problemelor umane într-o perfectă armonie şi fără exagerare. Aici funcţionează calea împărătească, ori a dreptei socoteli. Ea se realizează în toate planurile şi toate domeniile vieţii. În acest sens, creştinătatea trebuie să-şi asume depline răspunderi, dar să o facă cu adâncă iscusinţă şi înţelepciune. Biserica, prin cler, îşi rezervă domeniul sacrului şi al cuvântului, dar observăm că nici sfânt nu a fost, iar cuvântul a fost adaptat vremurilor şi nu vremurile au fost modelate de cuvânt. Deci clerul trebuie să dovedească sfinţenie în trăire şi integritate în mărturisire – ceea ce nu s-a prea întâmplat în realitate. Dar Biserica nu se reduce la cler, ci se cuprinde în laici; deci nu se rezumă nici la sacru şi la cuvânt, ci cuprinde toate domeniile existenţei umane. Pentru aceasta, creştinii laici trebuie să formeze organisme specializate pe probleme, care să conlucreze la mântuirea oamenilor – căci aşa au procedat şi apostolii când au creat diaconatul. Lumea, viaţa, istoria, societatea, trebuiesc abordate cu îndrăzneală şi răspundere. Biserica trebuie să slujească pentru a mântui oamenii. Dar pentru asta e nevoie de credinţă, iubire, jertfă, nebunie, putere, iscusinţă, luptă şi speranţă. Aşa vede un om a cărui viaţă e făcută scrum, dar al cărui suflet e viu.

I. Ianolide

Citiţi întregul material pe blogul d-lui Răzvan Codrescu:

http://razvan-codrescu.blogspot.com/2009/05/10-scrisori-inedite-ale-lui-ioan.html

George Cuşnarencu: Mândrie şi slugărnicie

"Suntem o ţară mică, aşezată norocos la gurile Dunării şi cu asta am cam încheiat lista punctelor forte. Dacă ar fi să deschidem lista slăbiciunilor, ne-am întinde pe romane întregi. Pornind de la conducătorii pe care-i avem şi pe care i-am avut, până la neputinţa de a scăpa de mentalitatea de slugă. Ori de cate ori am fost privit pe sub sprânceană la auzul acestei amare constatări, am ţinut să argumentez cu tristeţe că poate şi perioadele de asuprire străină ne-au mai îngenunchiat câte puţin. Am ţinut piept armatelor Imperiului Roman, am fost pomeniţi de scriitori de la Roma drept cei mai bravi dintre traci, dar am sfârşit prin a fi asimilaţi ca o apă. Mai aproape de noi, am ţinut piept Imperiului Otoman, ne-am bătut cu ei in inferioritate numerică, am mai caştigat, am mai fost şi învinşi, nu am devenit paşalâc turcesc, dar înrobiţi Imperiului tot am fost, dacă ne amintim de modul în care erau numiţi domnii Moldovei şi Ţării Româneşti. Vorbeam turceşte, cum azi, la fel de mimetici, vorbim englezeşte; ne duceam cu mâna întinsă şi cu punga plină la Paşa doar ca să ne arate cât este de darnic şi cum poate el satisface dorinţa vreunui saltimbanc de a deveni domnitor. Pentru ca apoi poporul, “talpa ţării”, să plătească preţul. Nimic deosebit azi, când ne-au înrobit la FMI şi “domnitorii” din capul bucatelor nu vor plăti niciodată. Azi, s-au schimbat doar stăpânii. Ne-am orientat spre Vest, dar nu pentru că el ar fi superior în comparaţie cu Estul, ci pentru că el este azi “Imperiul” cu mai multe pistoale în mână. A îngenunchia în faţa puternicului zilei este o alta nefericită trăsătură a slugii. În acel trecut pe care-l preamărea şi Eminescu în Scrisori, am fost un neam de luptători. Dar am sfârşit mereu în genunchi şi, de fiecare data, din cauza conducătorilor nevolnici. Poţi rămâne în genunchi obligat de sabia cuceritorului, dar vitejia din piept ar trebui să nu moară. Ne plângem uneori în istorii că am fost cotropiţi ba de turci, ba de greci, ba de ruşi, acum de americani şi europeni şi, într-adevăr, am cunoscut şi câteva asemenea momente de dinamică a lucrurilor. Ascultători, am preluat de fiecare dată cuvinte din lexicul invadatorilor, obiceiuri, cântece şi tradiţii. De la început până în ziua de azi. Azi ne maimuţărim în engleză, ca să vadă partenerii din NATO cât de chitiţi suntem pe calea capitalismului triumfător, aşa cum mai ieri ne maimuţăşream în limba rusă sau în turcă acum câteva secole. Sufletul de slugă răbufneşte deseori, de parcă aşa este mai trendy".

Citiţi restul articolului la adresa :

http://victor-roncea.blogspot.com/2009/05/editorialul-de-marti-mandrie-si.html

Scrisoare Deschisa adresata Primarului General al Capitalei, Sorin Oprescu

Opriti perversiunea homosexuala stradala!

Referendum al bucurestenilor pe site-ul Primariei privind marsul homosexualilor

Domnule Primar,

Multi dintre cei care v-am votat am facut-o pentru ca sunteti bucurestean. Pentru ca nu se poate sa nu iubiti orasul acesta si locuitorii lui. De mai multi ani, urmare a unor presiuni dubioase emise asupra fostilor primari generali, Traian Basescu si Adriean Videanu, pe strazile Capitalei noastre se deruleaza, an de an, un bizar circ pervers al refuzatilor soartei, homosexualii.

Este interesant de observat ca aceste actiuni sunt organizate de fapt cu un sprijin masiv financiar, logistic si uman din strainatate, majoritatea participantilor remarcandu-se ca fiind din afara tarii. Normal, o asemenea boala nu este caracteristica poporului roman. Si acesta este si problema: bolile se trateaza, desigur, dar nu in spatiul public ci in locuri de specialitate.

De cateva zile Bucurestiul a fost invadat deja de imagini publicitare de mari dimensiuni in favoarea homosexualitatii, acte aflate dupa parerea noastra la limita legalitatii. Saptamana aceasta bucurestenii sunt tocati la nervi pana sambata, 23 mai, cand este programata o noua parada homosexuala dupa modelul celor aprobate de predecesorii dvs.

Propaganda homosexuala agresiva efectuata in spatiul public este o ofensa la adresa majoritatii romanilor si un atentat psiho-social vizibil impotriva minorilor din Bucuresti si intreaga Romanie, mai ales prin preluarea in extenso ale acestor manifestari anormale de catre televiziunile specializate.

Dupa cum probabil stiti, ultima lovitura din aceasta zona data la adresa normalitatii, a familiei si societatii romanesti, este asa numita initiativa pentru “casatoria homosexuala”. Aceasta aberatie se bazeaza pe un lobby foarte agresiv al homosexualilor ajunsi in functii de decizie la Bruxelles, care si-au transformat problema lor personala intr-o “recomandare europeana”.

Din lipsa unei reactii notabile a autoritatilor romanesti si a celor din spatiul central si est-european, recent integrat in Uniunea Europeana, se pare ca nici pana acum unii functionarasi de la Bruxelles nu au inteles ca Europa este mai mult decat complexul de budoare al Comisiei si Parlamentului European.

Europa inseamna si respect fata de valorile traditiei crestine, in cazul Romaniei un fundament de netagaduit al formarii poporului si statului roman.

La Chisinau, de exemplu, in cel de-al doilea stat romanesc, bazandu-se pe acest fundament, tanarul primar Dorin Chirtoaca a interzis marsul homosexualilor de anul trecut descurajandu-se efectuarea celui de anul acesta. Si in alte state unde credinta este respectata se intreprind masuri similare: in Rusia, Polonia sau Israel, manifestarile de exhibitionism homosexual au fost interzise de Primarie sau se discuta chiar interzicerea lor prin lege, in Parlament.

Respectarea drepturilor unor minoritati nu inseamna jignirea majoritatii acestui oras si a acestei tari. Daca maine o alta minoritate, a pedofililor sau zoofililor, va dori sa-si organizeze un mars pentru promovarea casatoriilor cu copii sau cu capre, oi si miei, o veti aproba numai pentru ca este sponsorizata de Fundatia Soros, ca in cazul de azi?

Va amintim ca cel mai recent sondaj al Uniunii Europene pe tema principalului motiv al manifestarilor homosexuale care se desfasoara saptamana aceasta in Bucuresti – promovarea “casatoriei homo” - confirma credinta puternica a poporului roman prin faptul ca doar 11 la suta dintre romani s-ar arata in favoarea acestei anomalii, in contextul in care 87 la suta suntem ortodocsi.

Avand in vedere respectul Dvs fata de cetatean si traditiile poporului roman va cerem imperios sa nu permiteti desfasurarea marsului homosexualilor in centrul Capitalei ocrotite de Sfantul Dimitrie de Basarabi, ca si de Sfantul Mare Mucenic Dimitrie aflat chiar pe stema Primariei Capitalei.

Va solicitam sa dispuneti pana la data marsului homo initierea unui Sondaj-Referendum pe site-ul Primariei – cum ati mai facut si cu alte ocazii – unde bucurestenii sa poata opinia privind propaganda homosexuala desfasurata pe strazile lor.

Conform drepturilor noastre, pe care stim ca le respectati, subliniem ca o asemenea manifestare ofensatoare necesita dezbatere publica. In cazul in care bucurestenii nu-si vor da acordul va cerem sa actionati in consecinta si sa opriti perversiunea homosexuala stradala.

Va asteptam raspunsul rapid la adresa:

Ene Viorel, presedinte AVMR
Str Batistei Nr 11, Etj 1, Apt 1, Bucuresti
ene_viorel_avmr@yahoo.com, http://www.avmr.ro/
GSM: 0724.363.418 / 0766.482.999
Tel/Fax: 021.310.73.32

Cu acelasi respect,

Asociatia Pentru Educatie si Libertate
Asociatia Victimelor Mineriadelor
Asociatia Adevar si Dreptate
Asociatia Civic Media
A.P.A.D.A.R.
Grupul Independent pentru Democratie
Liga Studentilor – Membri Seniori
19.05.2009

Ţărancă din Câmpulung

Sursa: http://bucurestiivechi.blogspot.com/2009/05/fotografii_19.html

Necesitatea unui părinte duhovnicesc şi a unei pravile( II )

Un alt lucru de neapărată trebuinţă pentru un începător ferm în hotărârea sa este pravila. Pravila este o formulare precisă sau o metodă, o formă şi o întărire a unei lucrări, fie ea exterioară sau interioară. Ea stabileşte direcţia şi desfăşurarea întregii călătorii – plecarea, timpul, locul, momentele importante de schimbare a direcţiei şi sosirea. De pildă, cineva trebuie să citească – este un fel de nevoinţă. Regula trebuie să arate precis : ce cărţi şi când să le citească, cât de mult să citească, cum să se pregătească pentru această nevoinţă, cum să înceapă, să continue şi să sfârşească şi cum să folosească conţinutul celor citite. La fel se întâmplă şi cu rugăciunea, meditaţia sau alte nevoinţe. Regulile îmbracă o anumită lucrare, fiind pentru ea un fel de trup. Să aplicăm regula aceasta tuturor puterilor noastre sufleteşti, tuturor roadelor activităţilor noastre, astfel încât să nu săvârşim nimic peste dânsa.

Nevoia unei reguli se impune de la sine. Păşim într-o viaţă cu totul nouă[...] în care nu avem experienţă şi în care nici puterile sufleteşti nu s-au deprins să lucreze.. Pentru a ne deprinde cu rânduiala vieţii duhovniceşti şi pentru a ne întări într-o lucrare sau alta, e necesar sa avem o regulă a ceea ce facem şi cum să facem[...] Fără regulă nu creşte puterea, iar lucrarea se abate pe căi lăturalnice. Dacă începătorul nu are o regulă pentru rugăciune, nu va şti să se roage; dacă nu are o regulă pentru post, nu va şti să postească şi, în general, cine nu are o regulă de urmat, nu va săvârşi nimic în rânduială, iar viaţa sa va purta pecetea acestei dezordini.[...] Bebeluşul se înfaşă ca să nu crească diform sau cocoşat; la fel să facem şi cu viaţa duhovnicească – să o înfăşăm în reguli, cu multă chibzuinţă, pentru ca ea să crească curgător şi armonios. Regula pune frâu tuturor pornirilor nărăvaşe, care ar putea să ne abată de la lucrarea noastră şi să strice întreaga aşezare a lucrurilor, mânându-ne într-o direcţie greşită, cum este de exemplu postirea exagerată. O plantă tânără este îngrădită cu nuiele sau legată de una mai viguroasă, pentru ca să poată sta dreaptă şi să crească tot astfel. Cel ce creşte fără nicio regulă este neînvăţat şi neîncercat; nu ştie să facă mai nimic, iar pe cele ştiute le face strâmb. Pe altele le face după pravilă, dar nu la momentul şi la locul potrivit. Acest pericol nu e deloc de neglijat : fără o regulă, fără un sprijin, neînvăţatul se prăbuşeşte şi căderile urmează de îndată.[...] unde nu este o regulă, se ivesc fără întârziere abaterile, greşelile, omisiunile, întreruperile, pe când regulile au următoarea lucrare : fie că vrei, fie că nu vrei, continuă după regulă şi vei spori.. Nu există întreruperi, iar lucrarea merge înainte. Şi altceva, cum vei putea să-ţi biruieşti bunul plac şi părerea de sine, aceste înclinaţii extrem de primejdioase ?

În felul acesta, urmând pravila şi sub călăuzirea unui părinte duhovnicesc, râvnitorul se nevoieşte, se sileşte, se împotriveşte sieşi ; se osteneşte pururea şi se luptă, sporind din zi în zi şi apropiindu-se încet, dar sigur, de desăvârşire prin smulgerea patimilor şi sădirea virtuţilor. »

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumeniţa, 2008

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Marţi[Fapte 12, 25; 13, 12; In. 8, 51-59]. Iudeii s-au mâniat pe Domnul pentru mustrare şi au luat pietre “ca să arunce asupra Lui”. Dar Domnul, « trecând prin mijlocul lor, s-a dus ». Domnului nu i-au făcut nimic, dar pe ei înşişi s-au pierdut, fiindcă urmarea necredinţei lor a fost înfricoşata osândă a Domnului : « Iată, se lasă casa voastră pustie », şi încă : « Să mergem de aici ». Şi s-a mutat Domnul în alt loc, alegându-şi alte popoare ca sălaş, în locul lui Israel cel iubit. Iată că şi acum, oameni de nimic, în amăgirea minţii lor trufaşe, care nu încape adevărul lui Hristos, iau pietre împotriva Domnului şi aruncă în El. Pe El nu-L vatămă, fiindcă El este, oricum, Domnul, iar adevărul Lui e adevăr nestrămutat, dar aceia se pierd. Domnul trece pe lângă ei, lăsându-i în voia cugetării deşarte care-i şi răsuceşte, cum răsuceşte viforul slabele firişoare de praf. Dar atunci când un popor întreg se lasă atras de filozofări mincinoase, el e lăsat, asemenea iudeilor, în voia soartei. Înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi Domnului