La Părintele Justin

După două zile petrecute la Părintele Justin mi-e greu să constat că prima mea grijă a fost...blogul ! De multă vreme n-am mai simţit nevoia de a mă adresa dumneavoastră mărturisindu-mi impresiile, dar acum un imbold interior mă determină să scriu. Prima binecuvântare pe care am primit-o la « Petru-Vodă », înainte de a-l vedea pe Cuviosul, a fost o descoperire a totalei absorbiri de care sufăr : sunt cu totul înghiţită de lume, mi-a spus cugetul în pacea bisericii şi a slujbei de sâmbătă dimineaţă, când am ajuns în inima României adevărate, în munţii Neamţului de sub aripile Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Mintea şi inima si toate simţurile mele sunt în lume cufundate, cu totul ...lumeşti.

Racla cu Sfintele Moaşte ale Sfinţilor Mărturisitori, aduse de Părintele Justin de la Aiud spre mângâierea noastră, a păcătoşilor, este izvorul acestui gând rostit cu claritate dureroasă în conştiinţa mea.

A doua binecuvântare am primit-o ca pe o lecţie extrem de dură : nu am deloc răbdare, sunt intolerantă şi trufaşă. Cele câteva ore petrecute în aşteptare la uşa chiliei binecuvântatului nostru Stareţ mi-au dezvăluit măsura largă a egoismului meu. Singura preocupare: cumva să pot intra şi să vorbesc iar cu Părintele, eu în primul rând ! După care...şi ceilalţi ! Nu mă deranjează, dacă eu m-am « aranjat ». De ce să o ia altul înainte ? De ce să nu stea la rând ? Ce, noi, care respectăm ordinea, suntem mai proşti ?

Nu insist. Spectacolul acesta este prea dezamăgitor. Măcar mi-a arătat limita răbdării mele şi lipsa dragostei de aproapele care stătea acolo... ca un obstacol, să mă enerveze ! Totuşi, observ că Binecuvântatul are atâta răbdare şi atâta dragoste încât nu face observaţie nimănui şi nu dă afară pe nimeni. Însă insuflă mustrări de conştiinţă, astfel că îi cer iertare de nenumărare ori în gând şi de câteva ori cu vorbe spăşite : « Gura mea cea păcătoasă ! » Nu m-am abţinut să nu comentez ! ».

Pentru grupurile care nu pot petrece mai multe ore la mănăstire, Cuviosul iese de câteva ori să miruiască şi să dea binecuvântare creştinilor. Inimile ni se îmblânzesc de la vederea Bătrânului iubit, alergăm toţi la picioarele scării de unde ne spune cuvânt de folos. Bucuria ne retransformă în oameni şi ortodocşi, suntem cuviincioşi unii cu alţii, nu ne mai privim ca nişte rivali. Harul ce vine prin rugăciunile Părintelui ! Iată că ne spune povestea Bătrânului aspru şi a ucenicului răbdător şi smerit, care se « odihnea » din suportarea asprimii celui la care făcea ascultare. Nu este Sf. Acachie, a carui viaţă o ştim mulţi. Dar asemeni aceluia, şi-a luat plata răbdării : a fost primit în ceata mucenicilor, în care se ruga să-i dea Domnul şi Bătrânului său mântuire. Nu mai este răbdare, nu mai este îngăduinţă, nici smerenie. Spui o vorbă şi se aprinde ca focul, zice Cuviosul. Doamne, parcă vorbeşte de mine !

Deşi sunt gata să renunţ la luptă de câteva ori, nemaisuportând căldura şi apropierea nerăbdătorilor din spatele meu, din mila Maicii Domnului, pătrund în chilie, dimpreună cu prietena mea şi cu alţi cinci-şase creştini. Nu mai contează că nu suntem doar cu Părintele, îi spunem tot ce avem pe suflet, concis şi temător, să nu-l epuizăm şi noi. Este deja aproape zece seara. Tocmai a terminat un interviu de vreo două ore. Nu apuc să-l întreb nici de Aiud, nici de referendum. Nu ştiu de ce mi se face milă de năpăstuiţii care aşteaptă şi mă grăbesc să ies. Oricum, mi-este de ajuns că l-am văzut, că ne-a binecuvântat, că am stat în preajma sa. Nădăjduiesc să nu uit niciun cuvânt din ceea ce mi-a spus. Fiecare vorbă a sa e foarte importantă şi mi se va lămuri de către Părintele Duhovnic !

Duminică. Marea binecuvântare : participarea la Sfânta Liturghie de zi( în cursul săptămânii se săvârşeşte noaptea). Sunt sute de oameni. Cunoşteam afluenţa mare de la « Petru-Vodă », dar de această dată m-a uimit. Trei-patru sute de persoane ! Slavă Domnului ! La trapeză, din dragostea părinţilor călugări se pune masa tuturor celor prezenţi, ca în fiecare zi. E minunată : pâine cu har, iertaţi-mi îndrăzneala ! Aer cu har, mireasmă de sfinţenie.

Alte binecuvântări : de la Părintele Filotheu, mult încărunţit din dragostea fraţilor creştini din ţară, de la Părintele Ioan, care te întâmpină cu « Iertaţi-mă ! » şi te lasă cu aceleaşi cuvinte, de la părintele liturghisitor. Bucurie : câteva clipe la mormintele Părintelui Gheorghe Calciu şi al Părintelui Atanasie. Alte câteva clipe citind numele de pe crucile din cimitirul mănăstirii. Apoi, cărţi şi icoane de la pangar.

Plecăm cu microbuzul mănăstirii, pus pentru ajutorarea credincioşilor din toată ţara, ca să poată ajunge mai uşor acasă. Nu vreau să mă întristez, dar concluzia celor două zile nu e prea optimistă : răutatea a pus stăpânire pe noi, ne-a anihilat până şi dorinţa de a ne mai împotrivi răului, ne lăsăm purtaţi de valul indiferenţei faţă de cuvântul lui Dumnezeu, ardem de patimi, toţi suntem fierbinţi şi căutăm puţină răcoare la Părintele. În preajma sa simţim alinare, dar cu fiecare pas care ne poartă spre cuptorul în care vieţuim, minunata răcoreală a rugăciunilor sale se stinge, pentru că ne reluăm comportamentul nefireasc de zi cu zi şi uităm râvna cea bună. Iertaţi-mă !

Sursa imaginilor
http://www.fgmanu.net/manifestari/memoria.htm

"Postul adevărat şi curat este abţinerea de la orice rău."

Postul

După cum ştim, există post trupesc şi există post duhovnicesc. Postul trupesc este atunci când pântecele se înfrânează de la mâncare şi băutură. Postul duhovnicesc este atunci când sufletul se abţine de la gânduri, fapte şi cuvinte rele.

Postitor adevărat este cel care se reţine de la desfrânare, preadesfrânare şi de la orice necuraţie.

Postitor adevărat este cel care se stăpâneşte să nu se mânie, să nu se înfurie, sa nu facă răutate şi să nu se răzbune.

Postitor adevărat este cel care îşi pune pază gurii sale şi se abţine de la flecăreli, de la vorbe murdare, de la nebunii, clevetiri, osândiri, linguşeli, minciuni şi de la orice defăimare.

Postitor adevărat este cel care îşi înfrânează mâinile de la hoţie, răpire, prădare, iar inima de la dorirea lucrurilor străine. Într-un cuvânt, adevărat postitor este cel care se îndepărtează de la orice rău.

Iată, creştine, postul duhovnicesc ! Ne este folositor şi postul trupesc, pentru că slujeşte omorârii patimilor noastre. Dar postul duhovnicesc ne este absolut de trebuinţă, pentru că, fără el, nici postul trupesc nu este nimic.

Mulţi postesc cu trupul, dar nu postesc cu sufletul.

Mulţi postesc de mâncare şi băutură, dar nu postesc de gânduri, fapte şi cuvinte rele. Şi care le poate fi folosul din aceasta ?

Mulţi postesc o zi, două sau mai mult, dar de mânie, de ţinerea de minte a răului şi de răzbunare nu vor să postească.

Mulţi se înfrânează de la vin, carne, peşte, dar cu limba îi muşcă pe semenii lor – deci ce folos au din aceasta ? Unii nu se ating cu mâinile de mâncare, dar le întind la mită, răpire şi prădarea bunului străin – ce folos au deci din aceasta ?

Postul adevărat şi curat este abţinerea de la orice rău. Dacă vrei, creştine, să-ţi fie postul folositor, atunci, postind trupeşte, să posteşti şi duhovniceşte şi să posteşti întotdeauna. Cum pui frâu pântecelui tău, tot aşa pune-l şi gândurilor şi patimilor tale celor rele.

Să postească mintea ta de gândurile cele deşarte.

Să postească mintea ta de ţinerea de minte a răului.

Să postească voia ta de dorirea cea rea.

Să postească ochii tăi de vederea cea rea: întoarce-ţi ochii tăi ca să nu vada deşertăciunea(Psalm 118, 37).

Să postească urechea ta de cântece spurcate şi de şoapte clevetitoare.

Să postească limba ta de clevetire, de osândire, de vorbe spurcare şi de orice cuvânt deşert şi vătămător.

Să postească mâinile tale de la bătaie şi de la răpirea bunurilor celor straine.

Să posteasca picioarele tale de la a umbla întru răutate. « Fereşte-te de rău şi fă bine »(Psalm 33, 1 ; Petru 3, 11)

Iată postul creştinesc pe care Dumnezeu îl cere de la noi ! Pocăieşte-te şi te înfrâneaza de la orice cuvânt, faptă şi gând rău, deprinde-te cu virtuţile şi întotdeauna vei posti înaintea lui Dumnezeu.

Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, « Comoara duhovnicească », pp. 241-242

Sfântul Sfinţit Mucenic Valentin şi cei împreună cu dânsul (prăznuiţi la data de 30 iulie)

Într-un hotar din părţile Italiei, care se numeşte Umbria, în cetatea care se cheamă Interamna, a fost episcop Sfântul Valentin, care luase de la Dumnezeu darul tămăduirilor şi, tămăduind toate neputinţele şi bolile oamenilor cu rugăciunea şi cu chemarea preasfântului nume al lui Iisus Hristos, îi întorcea pe cei necredincioşi de la păgânătatea închinării la idoli spre Dumnezeu, căci atunci credinţa idoleasca cuprindea înca multă lume şi împăraţii păgâni stăpâneau Apusul si Rasăritul şi prigoneau pe creştini. În acea vreme, trei scolastici din Atena cu neamul şi cu credinţa elini, cu numele Procul, Efiv şi Apolonie, au mers la Roma pentru învăţătură, vrând sa deprinda bine limba şi filosofia romană.

Şi, aflând pe un ritor preaînţelept şi iscusit în amândouă limbile – latină şi elină – cu numele Craton, s-au încredinţat aceluia spre învăţătură şi petreceau în casa lui. Şi unul din fiii lui Craton, cu numele Herimon, s-a îmbolnăvit foarte tare şi în boală i s-a gârbovit spatele, astfel că capul lui era între genunchi şi nu putea să se întindă deloc. Şi au chemat mulţi doctori şi nu au putut să-i aduca bolnavului niciun folos ; deci a pătimit trei ani, fără nădejde de la doctori. Dar s-a întâmplat de a mers la casa lui Craton un tribun cu numele Fronton. Acela, văzând pe bolnav, a zis : « O boală ca aceasta s-a întâmplat unui frate al meu şi l-a tămăduit un episcop creştin, care se numeşte Valentin şi care petrece în cetatea Interamna » .Tribunul spunând aceasta, sfătuia pe Craton să trimită pe fiul său bolnav la acel episcop. El a mai adăugat încă şi aceasta despre fratele său, că după primirea tămăduirii n-a voit să se despartă de episcopul acela, fiind atras de bunătatea aceluia; astfel s-a legat de el prin dragoste frăţească.

Craton, auzind acestea, a trimis nişte bărbaţi cinstiţi, prieteni de-ai săi la acel episcop, rugându-l să vină la dânsul, de vreme ce nu era cu putinţă să poarte atâta cale pe copilul cel bolnav. Dar, omul lui Dumnezeu nu s-a lenevit să meargă din cetatea sa în Roma, la omul care-l chema şi de care a fost primit cu cinste. Craton, arătând arhiereului pe Herimon, fiul său cel bolnav, l-a rugat să-l tămăduiască pe el, precum a tămăduit şi pe fratele tribunului. Sfântul Valentin i-a zis: "De vei vrea tu, fiul tău se va tămădui!" Craton a zis: "Jumătate din avuţia mea o voi da, de vei putea să tămăduieşti pe fiul meu".

Sfântul a zis: "Mă minunez de tine că eşti dascăl înţelept şi nu pricepi cuvintele cele zise de mine. Deci, iarăşi îţi spun, că de vei vrea tu, se va tămădui fiul tău; adică, de vei crede în Hristos, toate se vor putea da credinciosului, căci credinciosul este mai cinstit înaintea lui Dumnezeu decât cel necredincios. Necredinciosul îşi pune nădejdea sa în cele deşarte şi în lucruri proaste; iar pe idolii făcuţi din lemn, din piatră şi din alte materii, care au fost oameni răi, îi are ca pe nişte zei. Au, doar pot oamenii să creadă că aceia sunt zei, care se tăvalesc în lucruri necurate şi se îndeletnicesc cu păcate cumplite, neavând niciun ceas liber de fărădelegile cele urâte? De aceea, de vei primi credinţa la care eu te sfătuiesc, şi te vei lepăda de pagânătatea zeilor şi îţi vei pune nădejdea în singurul Dumnezeu, Cel nevăzut şi atotputernic, se va da sănătate fiului tău, precum doreşti. Jumătate din averea ta, pe care mi-o făgăduieşti, împarte-o săracilor, ca să se roage lui Dumnezeu pentru tine şi pentru fiul tău. Iar pe mine cu niciun chip nu mă vei putea îndemna să iau ceva de la tine pentru tămăduirea lui, decât numai singura credinţa ta îmi trebuie. Deci, să crezi că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este adevăratul Dumnezeu şi să te lepezi de toti idolii tăi şi atunci vei vedea sănătos pe fiul tău".

Craton i-a zis: "Deşi nu ştiu în ce fel de rânduială se cuprinde credinţa voastră, însă am auzit, că fiecare se mântuieşte cu credinţa sa. Căci, credinţa unuia nu poate să ajute altuia, nici credinţa cuiva să vatăme pe a altuia". Sfântul Valentin a răspuns: "Sunt cazuri în viţtile omeneşti, care altuia nici nu pot să ajute, nici să-l vatăme; pentru că necredinţa tataăui nu poate să vatăme credinţa fiului, dar la nevoie şi la trebuinţa sănătăţii, credinţa cuiva poate să ajute altuia. Prin aceasta, tatăl ajută fiului, sora, fratelui şi stapânul, slugii. Noi citim că sutaşul, pentru credinţa lui, a luat sănătoasă pe sluga sa, care murea. Mai-marele sinagogii a văzut întoarsă la viaţă pe fiica sa, care murise. Şi surorile care plângeau pe Lazăr, fratele lor, care murise şi-l îngropaseră, prin glasul Domnului l-au văzut înviat a patra zi şi s-au bucurat. Sunt şi alte multe în Scriptura veche şi nouă. Iar acestea le-am arătat ca dovezi că credinţa unuia poate să ajute altora. Se întâmplă încă şi aceasta, ca necredinţa cuiva să aducă vătămare asupra altora; căci şi necredinţa unui om ca a lui Faraon, a adus diferite pedepse asupra Egiptului, încât şi pe el însuşi l-a pierdut cu toată oastea".

Acestea şi mai multe altele zicând sfântul episcop, ritorul Craton a căzut la picioarele lui şi a zis:

"Cred că Cel propovăduit de tine este adevăratul Dumnezeu si nu este altul afară de El. El porunceşte bolilor şi morţii să fugă. El porunceşte vieţii şi vine".

Sfântul episcop Valentin i-a zis: "Credinţa creştinească se cădea a o arăta nu numai prin cuvinte, ci şi cu faptele".

Ritorul a zis: "Care sunt faptele prin care poate să se arate credinţa?" Episcopul a zis: "Să te lepezi de idolii cei făcuţi de mâini şi să primeşti Sfântul Botez, ca să te rânduieşti între fiii lui Dumnezeu!" Craton a zis: "Apa care spală întinăciunea trupească, cum poate să spele şi păcatele?" Arhiereul a răspuns: "Apa, când se va chema asupra ei numele Preasfintei Treimi, primeşte într-însa pe Sfântul Duh, Care curăţeşte toate păcatele omului, ce se botează în apa aceea".

Craton a zis: "Lungindu-se vorba noastră, se scurtează viaţa fiului meu Herimon".

Sfântul Valentin a zis: "De nu vei crede acestea pe care niciodată nu le-ai putut auzi şi vedea, fiul tău nu va putea să fie sănatos".

Craton a zis: "Ce este aceea, pe care eu niciodată n-am putut auzi şi nici vedea?"

Arhiereul a zis: "Oare ai auzit vreodată de Fecioara cea neîntinată care a zămislit, adică, fiind fecioară, a născut şi după naştere a rămas tot fecioară? Oare ai văzut cândva pe cineva umblând pe apele mării ca pe uscat şi cu cuvântul să fi schimbat valurile mării în alinare? Auzit-ai oare pe Hristos, Care mai în urma a fost răstignit, mort şi ingropat şi a treia zi a înviat din morţi şi apoi S-a înălţat la cer? Şi la a Cărui înălţare îngeri în vederea ochilor arătându-se oamenilor, au mărturisit că iarăşi va veni din cer ca să judece viii şi morţii? De le crezi acestea că sunt aşa, apropie-te şi te boteaza, ca să câştigi sănătatea fiului tău şi singur să te învredniceşti vieţii veşice".

Ritorul a zis: "Toate câte mi le grăieşti le voi face, numai fiul meu să se facă sănătos". Atunci episcopul a zis: "Deoarece înţelepciunea lumii acesteia se pare că este nebunie la Dumnezeu, dă-mi cuvânt că dacă fiul tău, prin credinţa mea va câştiga sănătate, tu împreuna cu toată casa ta te vei întoarce spre Hristos şi te vei boteza".

Atunci ritorul Craton, chemând pe femeia sa şi pe toţi casnicii săi, s-au aruncat înaintea picioarelor lui, făgăduind că toţi se vor face creştini, dacă se va tămădui Herimon. Acolo erau şi tinerii cei mai sus zişi: Procul, Efiv şi Apolonie, care şi ei dorind sănătatea fiului dascălului lor, au făgăduit că se vor face creştini. De aceea, episcopul Valentin a poruncit să se pregătească o cameră deosebită şi în ziua aceea şi în noaptea viitoare să fie tăcere. Apoi, luând pe bolnav în camera aceea, s-a închis singur cu dânsul. Deci, bolnavul îşi strânsese tot trupul ca un ghem, având capul între genunchi şi picioarele pe umeri, încât nici o parte nu avea liberă între încheieturile trupului. El nu putea vorbi cu limba, ci numai gemea. Deci, nici unul dintre doctori nu putea să cunoască şi sa vindece neputinţa lui. Dar Sfântul Valentin episcopul a aşternut pe pământ rasa de păr, pe care obişnuia a se ruga, şi punând pe dânsa pe bolnav, mai mult mort decât viu, s-a rugat toata noaptea lui Dumnezeu. Iată, la miezul nopţii a strălucit în camera aceea o lumină cerească, încât celor ce erau afară li s-a părut că s-a aprins camera.

Iar după ce a trecut miezul nopţii, copilul s-a sculat sănatos cu trupul şi a început cu glas mare a lauda pe Dumnezeu. Atunci, părinţii lui şi toţi care erau cu dânşii în casa aceea, auzind glasul lui Herimon, s-au bucurat foarte mult, că de trei ani nu-l mai auziseră pe el vorbind, decât numai gemând. Deci, apropiindu-se, au bătut în uşă, rugând pe sfânt să le deschidă si să vadă pe Herimon. Însă sfântul le-a răspuns lor: "Pâna ce nu voi săvârşi obişnuitele mele rugăciuni şi cântări de laudă, nu va voi deschide". Deci, aşteptând ei până la ziuă, sfântul episcop le-a deschis uşa şi scoţând pe copil sănătos cu trupul, ca şi cum niciodată n-ar fi fost bolnav, l-a dat pe el părinţilor lui. Atunci, ritorul Craton, cu toată casa sa, a crezut în Hristos şi s-a botezat, veselindu-se cu duhul întru Dumnezeu Mântuitorul lor.

Deci, Herimon, copilul cel tămăduit, dupa primirea Sfântului Botez nu mai voia să se despartă de doctorul său, de Episcopul Valentin. Asemenea şi cei trei tineri, pomeniţi mai sus, după botez, lăsând filosofia cea din afară, s-au alăturat cu toată osârdia de duhovnicescul învăţator, de Valentin, arhiereul lui Dumnezeu şi s-au făcut ucenicii lui, fiind următorii vieţii lui cele sfinte şi căutători ai mântuirii lor. Pentru că pe şcolarii cei tineri şi de o vârstă cu dânşii, prin îndemnările lor si cu chipul vieţii celei cinstite şi înţelepte îi aducea la credinţa în Hristos şi la Sfântul Botez. La dânşii se adunau mulţime de şcolari, care, ascultând învăţătura lor cea insuflata de Dumnezeu, se învăţau la cereasca înţelepciune şi se povăţuiau la calea cea adevarată. Dupa ce şi fiul eparhului cetăţii, cu numele Avundie, a crezut în Hristos şi s-a botezat, s-a aprins de dragoste dumnezeiască şi mărturisea înaintea tuturor că este robul lui Hristos.

Atunci, tatăl lui şi ceilalţi senatori, umplându-se de mânie, au prins pe învăţătorul credinţei creştine, pe Sfântul Valentin şi bătându-l fără cruţare, îl sileau la închinarea de idoli. Dar el, nevrând să le facă voia, a fost muncit cumplit, apoi l-au dus la închisoare în temniţă. Dar sfântul se bucura că s-a învrednicit a pătimi pentru Hristos Domnul său, rănile cele suferite, căci se înfrumuseţa ca şi cu nişte podoabe scumpe si se lăuda apostoliceşte, zicând: Rănile Domnului meu pe trupul meu le port. Acelea împlinesc patimile lui Hristos în trupul meu. Iar pe ucenicii săi care veneau la dânsul, pe când şedea în temniţă, îi întărea în sfânta credinţă. De acest lucru înştiinţându-se eparhul, s-a mâniat foarte mult si, trimiţând noaptea, l-a scos din temniţă şi i-a tăiat capul.

Astfel şi-a sfârşit nevoinţa sa cea mucenicească Sfântul Episcop Valentin; iar ucenicii lui, Procul, Efiv şi Apolonie, luand cinstitul lui trup, l-au dus în cetatea Interamna şi acolo, înaintea cetăţii, cumparând o parte mică de pământ, l-au îngropat cu cinste. Ei au petrecut lângă mormânt ziua si noaptea în post şi rugăciuni, lăudând pe Dumnezeu. La dânşii se adunau toţi credincioşii câţi erau în cetate şi mulţi din cei necredincioşi veneau si ascultau cuvintele lor cele mântuitoare de suflet şi la propovaduirea lui Hristos, luminându-se cu credinţa.

După o vreme oarecare, ajungând toate acestea la cunoştinţa lui Leontie, dregătorul cetăţii, a poruncit de a prins pe cei trei sfinţi si i-a băgat în temniţă. Dar, de vreme ce a văzut pe popor făcând zgomot pentru prinderea lor, pentru ca tuturor erau iubiţi, a poruncit să-i ucidă pe dânşii noaptea, pentru că se temea ca să-i osândească pe dânşii la moarte ziua, ca să nu fie liberaţi de mâinile poporului.

Deci, sfinţii mucenici au fost tăiaţi noaptea şi s-au dus la lumina cea neînserată a cereştii împărăţii. Iar Sfântul Avundie, cel mai sus pomenit, fiul eparhului Romei, care mersese acolo la iubiţii săi prieteni, când a auzit de uciderea lor, i-a fost jale de aceasta foarte mult. Deci, luând cinstitele lor trupuri, le-a îngropat cu cinste lângă mormântul Sfântului Valentin, învăţătorul lui, slăvind pe Domnul Iisus Hristos, Care viază şi împărăţeşte împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin."

"Vieţile Sfinţilor pe luna iulie", retipărită şi adăugită cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, după ediţia din 1901-1911, Editura Episcopiei

Sursa : http://www.deleanoua.ro/valentin.html

Copilaşi, păstraţi sfânta credinţă!

« În ultimul timp mulţi hoţi au apărut pe la noi. Nu dintre aceia care bagă mâna în buzunar sau fuăa din case, nu! Ci aceştia mai noi sunt mult mai răi şi mai periculoşi. Sunt cei care vi se înfăţişează în costume, vă spun cuvinte înalte, iar până la urmă vă lipsesc de cel mai scump lucru – de credinţă. Şi, după ce omul rămâne fără ea, întreabă pe învăţătorii săi :

- Şi cum să trăim acum ?

- După mintea voastră, li se răspunde. Însă mintea fără credinţă, după câte se ştie, nu este totdeauna un bun povăţuitor, iar omul începe să-şi urmeze dorinţele trupeşti şi cade din ce în ce mai jos.

Copilaşi, păstraţi sfânta credinţă, pentru că este o comoară nepreţuită cu care veţi intra în Împărăţie, şi încă ce fel de Împărăţie – cea Cerească !

(Cuviosul Varsanufie, 3, pp. 66-67, din 04. 08. 1909)

Din Filocalia de la Optina, pagina 89.

Cândva a fost omul bogat, dar pe neaşteptate a sărăcit. E greu, dar se poate îndrepta. A fost sănătos, dar s-a îmbolnăvit – şi aceasta se îndreaptă, pentru că şi cu cel sărac şi cu cel bolnav este Hristos. Însa dacă vei pierde credinţa, să ştii că este mare nenorocire. Acest lucru este înfricoşător, pentru că omul nu are niciun sprijin... (Cuviosul Varsanufie, 5, p. 9, din 20. 12. 1908)

Din Filocalia de la Optina, pagina 90.

"Patima rămâne înlăuntrul omului până la moarte, pe când nepătimirea poate fi doar relativă"

Întrebare: “Poate un om împătimit să aibă rugăciunea inimii?”

Răspuns: “Poate, dar iată cum: în prima perioadă de acţiune a rugăciunii lui Iisus, patima biruieşte pe om, iar în cea de-a doua, oricât de puternică ar fi patima, omul o biruieşte. Patima rămâne înlăuntrul omului până la moarte, pe când nepătimirea poate fi doar relativă. Aceasta o putem vedea în faptul că mulţi nevoitori, precum Cuviosul Iacov, petrecându-şi viaţa în întreagă nevoinţe, alunecau în păcat. Cel ce se sileşte în nevoinţa rugăciunii, acela negreşit simte în sine mişcarea patimilor. Însă omul care a dobândit rugăciunea lăuntrică are patima ca un mort înlăuntrul său, ce nu-l mai poate tiraniza şi, cu cât mai puternică este rugăciunea, cu cât se întăreşte mai mult în inima nevoitorului, cu atât mai puţin şi mai puţin acţionează patimile, de parcă ar dormi. Mortul stă întins – înseamnă că există şi n-a dispărut, pentru că-l vedem cu ochii noştri. Tot astfel, patima este ca un mort în cel ce petrece în nevoinţa rugăciunii şi a dobândit rugăciunea lăuntrică... »(Cuviosul Varsanufie, 5, p. 126, din 26. 10. 1909)

Din Filocalia de la Optina, pagina 79.

Viaţa Cuviosului Stareţ Varsanufie de la Optina(1845-1913) - V -

În toată vremea vieţii sale monahale, cuviosul Varsanufie a părăsit Optina doar de câteva ori – numai sub ascultare. În anul 1910, fiind sub ascultare, a mers la gara Astapovo pentru a-şi lua rămas bun de la Lev N. Tolstoi, care era pe patul de moarte.[...] În anul 1912 cuviosul Varsanufie este numit conducătorul Mănăstirii Teofania din Vechiul Golutvin. Cei ce l-au numit, neţinând cont de marile daruri duhovniceşti ale stareţului, s-au arătat nemulţumiţi de activitatea lui : din cauza reclamaţiilor şi a denunţurilor, el a fost îndepărtat de la Optina. Cu smerenie a cerut să fie lăsat în schit pentru a trăi în linişte şi s-a rugat sa i se dea voie sa rămână chiar şi în calitate de simplu frate.

Trecând cu bărbăţie peste necazul despărţirii de Optina iubită, stareţul a început să lucreze pentru bunăstarea mănăstirii ce îi fusese încredinţată şi care se afla într-o cumplită neorânduială şi paragină. Şi, la fel ca înainte, mulţimea de oameni năvălea la cuviosul Varsanufie pentru ajutor şi mângâiere, deşi era istovit din cauza nenumăratelor boli, care îl chinuiau, îi primea pe toţi, fără excepţie, vindeca bolile lor sufleteşti şi trupeşti, îi învăţa şi-i îndruma pe calea cea strâmtă si dureroasă, dar în acelaşi timp mântuitoare. Aici, în Vechiul Golutvin, s-a săvârşit o minune a vindecării unui tânăr surd : « Boala cea cumplită este urmarea păcatului greu, săvârşit de tânăr în copilărie », i-a explicat stareţul mamei lui nefericite şi a şoptit ceva la urechea celui surd. « Batiuşka, dar el nu vă aude – a strigat mama care si-a pierdut cumpătul – căci el este surd ». « Pe tine nu te aude – a răspuns stareţul – dar pe mine mă aude » ; şi iarăsi a rostit ceva în şoaptă la urechea tânărului. Ochii acestuia s-au mărit de groază şi cu umilinţă a dat din cap... După spovedanie, cuviosul Varsanufie l-a împărtăşit şi boala l-a părăsit pe cel chinuit.

Stareţul a cârmuit mănăstirea mai puţin de un an. Suferinţele lui din timpul bolii dinainte de moarte au fost cu adevărat muceniceşti. Refuzând ajutorul doctorului, a spus numai : « Lăsaţi-mă, sunt deja pe cruce... » Stareţul s-a împărtăşit în fiecare zi.

În ziua de 1/ 14 aprilie în anul 1913, şi-a predat cinstitul lui suflet în mâinile Domnului. Cuviosul părintele nostru Varsanufie a fost înmormântat la Optina, în rând cu părintele său duhovnicesc şi învăţătorul său, cuviosul Anatolie cel Mare.

Din volumul : Stareţul Varsanufie de la Optina. Moştenire duhovnicească, capitolul 2.

Viaţa Cuviosului Stareţ Varsanufie de la Optina(1845-1913) - IV -

Cuviosul Iosif de la Optina

Schitul de maici Şamordino

“Mâine să vii la mine şi să-mi repeţi tot ce ţi-am spus eu. Am vrut să te învăţ cum trebuie să te spovedeşti. »

... Cum s-a apropiat de schitul Optina, o femeie care se afla în « hibarca » stareţului Ambrozie pe neaşteptate a spus cu bucurie :

- A venit Pavel Ivanovici.

- Într-adevăr, slavă lui Dumnezeu, a răspuns liniştit stareţul Ambrozie...

Tot aici, în « hibarcă », a şi auzit Pavel Ivanovici cuvintele cuviosului, care l-au uimit : « Să veniţi după doi ani şi vă voi primi ». După ce au trecut doi ani, colonelul Plihankov şi-a dat demisia. A ajuns la Optina în ultima zi a termenului stabilit de către cuvios, însă stareţul nu se mai afla printre cei vii.

Pe 10 februarie, în anul 1892, Pavel Ivanovici a fost primit în obştea schitului Sf. Ioan Botezătorul şi îmbrăcat în rasă. Timp de trei ani a mers în fiecare seară să vorbească cu stareţii : la început a mers la cuviosul Anatolie, iar apoi la cuviosul Iosif.

După un an, pe 26 martie 1893, în Postul Mare, fratele Pavel a fost tuns rasofor, iar în luna decembrie a anului 1900, după boală, a fost tuns călugăr cu numele Varsanufie ; pe 29 decembrie 1902 a fost hirotonit diacon, iar pe 1 ianuarie în anul 1903 a fost hirotonit ieromonah.

În anul 1903, cuviosul Varsanufie a fost numit ajutorul stareţului şi în acelaşi timp duhovnicul schitului de maici Şamordino şi a rămas aşa până la începutul războiului cu Japonia[...] cuviosul Varsanufie, ca ascultare, a fost trimis pe front : acolo i-a spovedit, i-a împărtăşit pe cei răniţi şi i-a îngropat pe cei morţi şi el însuşi a fost supus de multe ori primejdiei morţii. După sfârşitul războiului, cuviosul Varsanufie s-a întors la slujirea de duhovnic. În anul 1907 a devenit egumen şi a fost numit conducatorul schitului. În această vreme, renumele lui se răspândise deja în toată Rusia[...].

Ca într-un port mântuitor veneau mulţimile de oameni în binecuvântatul schit al Optinei la cuviosul Varsanufie.

Pentru vindecarea nu numai a trupurilor, ci şi a sufletelor chinuite şi istovite de păcat şi căutau răspuns la întrebarea : cum să trăiască pentru ca să se mântuiască ? El vedea sufletul omului şi prin rugăciuni i se dezvăluiau lucrurile cele mai tainice din om, iar aceasta îi dădea posibilitatea să-i ridice pe cei cazuţi, să îi îndrepte de pe drumul greşit pe cel adevărat, să vindece bolile lor cele sufleteşti şi trupeşti şi să alunge demonii. Darul clarviziunii lui se arăta cu deosebire în timpul Tainei Spovedaniei săvârşite de el. S. M. Lopuhina a povestit cum, sosind la Optina pe când avea şaisprezece ani, a mers în « hibarcă », unde primea stareţul femeile. Cuviosul Varsanufie a văzut-o, a chemat-o la spovedanie şi acolo i-a redat toată viaţa ei, an după an, greşeală după greşeală, arătând nu numai datele exacte la care au fost săvârşite, ci şi numele oamenilor care au avut legătură cu ele. După ce a terminat această mărturisire înfricoşătoare, a poruncit: “Mâine să vii la mine şi să-mi repeţi tot ce ţi-am spus eu. Am vrut să te învăţ cum trebuie să te spovedeşti. »

Citiţi şi :

http://logos.md/carti/optina/pater_opt.html#xiiVARSANUFIE

http://logos.md/carti/optina/pater_opt.html#xiIOSIF

http://logos.md/carti/optina/pater_opt.html#viiiAMBROZIE