Câţi dintre noi suntem atenţi la substratul cuvintelor folosite ? Câte dintre cele pe care le rostim sau le scriem mai au vreo rezonanţă în inima noastră ? Câte nu sunt decât produsul raţiunii desprinse de inimă, sau – mai grav- al obişnuinţei care şi-a tăiat demult orice legătură atât cu mintea, cât şi cu inima ?
Mesajul transmis verbal este ce cele mai multe ori tributar regulilor societăţii, normelor etichetei, uzanţelor, formalismului, sau cine ştie căror altor factori de anihilare a energiei care ar trebui să emane din fiecare cuvânt al nostru, dimpreună cu sensul lui viu.
Concordanţa dintre ceea ce spunem sau scriem şi ceea ce simţim lipseşte dureros şi uneori condamnabil din conversaţiile sau corespondenţa noastră. S-ar spune că nu vorbim serios. Nici măcar nu se mai poate afirma că vorbim, mai degrabă emitem secvenţe sonore menite să umple spaţiile goale dintre sufletele noastre. Nu doar că ele ar fi vidate cu adevărat, dar aşa le percepem noi. Aerul este plin de harul Duhului Sfânt. Prin acest aer binecuvântat de Domnul să poarte substanţa vieţii noastre duhovniceşti împărtăşite aproapelui, circulă de cele mai multe ori rotocoale de fum verbal.
Nu ne dăm seama cât abuzăm de cuvinte, cât pângărim văzduhul lumii cu astfel de emanaţii. Nici măcar nu mă refer la putrezirea cuvântului în vulgarităţi şi înjurături barbare, în obscenităţi, doar la uscăciunea cuvântului care nu se naşte din inimă. Cuvintele noastre nu au acoperire în aurul sufletesc, nicidecum în duhul înţelepciunii. Cât de săraci am devenit, în ciuda exploziei de cuvinte şi de bune intenţii !
Cuvântul rugăciunii, al laudei sau al sincerei pocăinţe, traficat de noi, se iroseşte şi « se demonetizează », cum se spune în limbaj curent. Că până şi cuvintele ni le raportăm la valori monetare.
Este primăvară. Parfumul de frezii s-a răspândit în atmosferă, atât de puternic încât am auzit de la elevă mustrată uşor pentru neatenţie o descumpănitoare exclamaţie, însoţită de o privire rugătoare, implorând înţelegere şi iertare :
« - Miroase a frezii, Doamna ! »
Nu ştiu de ce m-a dezarmat inocenţa acestei exclamaţii şi nu-mi dau seama de ce acum am asociat involuntat cele două mici evenimente : descoperirea inconştienţei cu care aruncăm în atmosferă cuvintele noastre goale de orice emoţie sau sens şi afirmarea timidă a cuvintelor care spun adevărul, chiar aşa aparent lipsit de importanţă cum este cel de mai sus.
Pe doi martie 1905 s-a născut Poetul Radu Gyr(majuscula este voită şi dorită). N-am întâlnit – în afara Sfintei Scripturi şi a lucrărilor Sfinţilor Părinţi - alte cuvinte care să poarte o sarcină mai mare de adevăr sufletesc şi ajutor duhovnicesc decât acestea învăţate « pe de rostul inimii » în adâncul suferinţei răstignirii lor în temniţe.
Iată ce se poate face din cuvânt, insuflându-i viaţă cât veacul ! Să ne împărtăşim puţin din cuvântul său îndurerat :
Doamne, fă din umilinţă
pod de aur, pod înalt.
Şi din lacrimă, velinţă,
ca pe-un pat adânc şi cald.Din lovirile nedrepte,
faguri facă-se si vin.
Din înfrângeri, scări şi trepte;
din căderi, urcuş alpin.
Din otrava pusă'n cană,
fă miresme ce nu pier.
Şi din fiecare rană,
o cădelniţă spre cer.
Şi din orisice dezastru
sau crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lastun albastru
şi dă zâmbet înţelept.
(Radu Gyr – Metanie)
Revenind – în sens propriu – din înaltul cerului, unde am pierdut noi, ne-poeţii, dulceaţa de migdale a cuvântului ? Unde s-a risipit buna mireasmă de tămâie a rugăciunii noastre ? Pe unde călătoreşte mintea noastră şi unde zace inima noastră când, rostind un cuvânt aproapelui sau vorbindu-i Stăpânului, ne trezim că nu eram de faţă ? Absenţi de la întâlnirea cu Dumnezeu şi cu noi înşine prin întâlnirea cu celălalt ! Doamne, nu ne pedepsi pe noi pentru uciderea cuvintelor ! Irozi orbiţi în faţa unor prunci neputincioşi să ne mai mişte împietritele inimi şi să ne dezgheţe congelatele minţi !
Doamne, ajută-ne să ne măsurăm cu grijă cuvintele şi să nu le rostim decât pe cele care au acoperire !
Remember
Remember
"un cuvânt poate să transmită ceva numai în măsura
în care cel ce l-a rostit este prezent el însuşi
în acel cuvânt."
Orice om doreşte să fie iubit. În sinea sa, fiecare crede că ştie de ce are nevoie de la celălalt pentru a se simţi iubit. Încă din copilărie, mintea fiecăruia dintre noi a fost ocupată de fantasme despre dragoste, despre o relaţie ideală cu oamenii lângă care ni s-a dat să trăim. Cu toate acestea, a vorbi despre dragoste este considerat un lucru cu totul sublim şi inaccesibil omului de rând. Se crede că despre dragoste vorbesc numai poeţii.
Oamenii, în special tinerii, trăiesc complexul că nu-şi pot exprima dragostea, că vor fi înţeleşi greşit de cel iubit sau că nu vor fi înţeleşi deloc. De aceea cei mai mulţi preferă să se dea în spatele unor autorităţi consacrate. Un tânăr va suferi mai uşor eşecul unui început de relaţie, dacă acest eşec va fi provocat de un bileţel care conţinea un vers de Eminescu sau o maximă a unui guru indian. Pare de neconceput, dar un adolescent preferă să-şi încredinţeze soarta sa în mâinile unui om care se „pricepe” la cuvinte, cerându-i să-i redacteze o scrisoare de dragoste către fata pe care o iubeşte, decât să-şi asume responsabilitatea de a fi el însuşi în faţa dragostei.
De unde această teamă de a vorbi celui iubit? De unde teama de a vorbi despre dragoste?
A vorbi despre dragoste este la fel de greu ca şi a vorbi despre Dumnezeu. Aşa cum există oameni care nu cred în Dumnezeu, tot aşa există oameni care nu mai cred în dragoste.
Dragostea este de la Dumnezeu, ea este însuşi Dumnezeu. Dragostea este la fel de cuprinzătoare şi la fel de necunoscută ca şi Dumnezeu, iar despre lucrurile pe care nu le cunoaştem nu putem vorbi, decât greşind. De aceea, din acest punct de vedere, este firesc ca oamenii să nu se simtă stăpâni în faţa dragostei, să-şi conştientizeze incapacitatea de a comunica verbal starea pe care o trăiesc.
Ceea ce nu este normal, este faptul de a lăsa pe alţii să-ţi definească propria ta trăire. Noi trebuie să înţelegem că dragostea nu are nevoie de purtători de cuvânt, să înţelegem că cea mai scumpă declaraţie de dragoste este prezenţa şi că un cuvânt poate să transmită ceva numai în măsura în care cel ce l-a rostit este prezent el însuşi în acel cuvânt.
Hristos ne-a arătat că ne iubeşte nu pentru că ne-a vorbit frumos, şi, îndrăznesc să spun, nici măcar pentru că a murit pentru noi, ci, mai ales pentru că ne-a încredinţat că El Însuşi este cu noi până la sfârşitul veacului. S-ar fi putut întâmpla ca Cel ce a murit pentru noi 2000 de ani în urmă să-şi schimbe relaţia faţă de omenire acum sau mâine, după cum mulţi îndrăgostiţi care au făcut gesturi de jertfă s-au schimbat în timp.
De aceea, nimic nu ne încredinţează de dragostea lui Hristos, decât făgăduinţa Lui de a fi cu noi până la sfârşitul veacului. Moartea lui Hristos pe cruce nu trebuie luată ca o demonstraţie de iubire, deşi a fost şi asta, căci cei ce iubesc nu au nevoie de demonstraţii. Sfinţii l-ar fi iubit pe Hristos chiar dacă El ar fi ales o altă cale de răscumpărare a omului, decât moartea Sa pe cruce. Însă nimeni n-ar fi suferit despărţirea de Hristos şi dacă Hristos s-ar fi despărţit de noi după Învierea Sa, nu numai cuvintele Lui cele pline de dragoste, ci şi însăşi moartea Sa cea din dragoste n-ar fi însemnat nimic. Iată de ce cea mai scumpă declaraţie şi dovadă a dragostei este prezenţa, este legământul, pe care şi Hristos l-a făcut cu noi, acela de a fi împreună până la sfârşitul veacurilor.
Hristos este prezent în cuvintele pe care le-a rostit. Evanghelia nu este o simplă informaţie despre dragostea lui Hristos faţă de noi, Evanghelia este o prezenţă de netăgăduit. Oricine citeşte Evanghelia se împărtăşeşte de Hristos, Îl primeşte în sine pe Hristos.
Cuvintele de dragoste ale oricăruia dintre noi sunt şi rămân cuvinte de dragoste numai în măsura în care noi înşine suntem prezenţi în acele cuvinte, adică le îndeplinim.
Evanghelia mai este numită şi adunare de „cuvinte ale vieţii veşnice”, aşa cum a fost descoperită de către Înger sutaşului pomenit în Faptele Apostolilor. Altfel spus, atât cuvintele, cât şi faptele noastre, au o valoare numai în măsura în care pot rămâne veşnice, veşnicie pe care o primesc din împărtăşirea cu Cel singur veşnic, Dumnezeu.
Aşadar, dragostea este mai întâi de toate prezenţă, poate nu atât fizică, cât duhovnicească, prezenţă atotcuprinzătoare, prezenţă până la identificare. Este o prezenţă în care doar Cel iubit mai există, iar noi ne micşorăm şi ne golim pentru a lăsa loc Aceluia să ne cuprindă şi să ne umple de prezenţa Sa. În faţa acestei întâlniri Sfântul Vasile cel Mare a găsit să zică doar cuvintele pe care adunarea credincioşilor le cântă până astăzi în biserici: „Să tacă tot trupul omenesc, căci Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Hristos Dumnezeul nostru, vine să Se junghie şi să Se dea spre mâncare credincioşilor...”
Postat de Bastovoi at 00:22 - 23 dec. 2006
Imagini :
