Mănăstirea Suzana – Maica Singlitichia

« Cum a scăpat Doamna Arşicu de furtună.

 În 1740 a fost ridicată, de către Suzana Arşicu, fondatoarea mănăstirii, o biserică din bârne. Suzana Arşicu, femeie înstărită, venea de la Săcele, din Ardeal şi a mulţumit astfel Domnului că a scăpat teafără dintr-o furtună care a prins-o pe drum. A fost cea dintâi stareţă.

Biserica, purtând hramul Sf. Ierarh Nicolae, a trăit un veac şi a fost înlocuită cu o alta. Soborul mănăstirii hotârase atunci să schimbe hramul cu acela al unui sfânt a cărui sărbătoare să fie vara. Dar în ajunul sfinţirii cerul s-a acoperit cu nori, râurile au ieşit din matcă, inundând văile. Puhoiul i-a surprins pe toţi cei ce veneau la serbare, luându-le bagajele, veşmintele, cărţile şi mirodeniile sfinte. Au scăpat totuşi teferi şi, în locul slujbei de sfinţire, au făcut una de mulţumire lui Dumnezeu pentru înlăturarea pericolului, hotărând ca şi în viitor hramul bisericii să se serbeze la 6 decembrie, ziua Sf. Ierarh Nicolae.

Biserica de azi s-a ridicat între 1880 şi 1882, în timpul stăreţiei maicii Natalia Perlea. S-a păstrat acelaşi hram, fără a îndrazni cineva să se mai gândească la vreo schimbare. Mănăstirea mai are o bisericuţă - Paraclisul - construită în 1911, pe vremea maicii stareţe Tomaida Perlea, cu hramul Acoperâmantul Maicii Domnului.

Aceasta este casa mea.

 Povesteşte maica stareţă Singlitichia Marin:

"La noi nu este propriu-zis o viaţă de obşte, fiindcă nu prea avem ce munci la câmp, unde să ne întâlnim. E mai mult o viaţă de sine. Măicuţele primesc fiecare o casă şi îngrijesc de ea. Unele au pe lângă ele o ucenică, iar când trec în lumea drepţilor, aceasta le ia locul. Maicile stau câte două sau trei într-o casă. E loc destul".

Curtea mănăstirii respiră larg, dar clădirile ţin una de cealaltă, alcătuind un spaţiu compact, menit să reziste. Casa aceea şi cu cealaltă sunt cele mai vechi care au rămas în acest aşezământ. Sunt de pe la 1860. Dincolo este casa pentru oaspeţi. Nu are multe camere. Mai vin directori, ambasadori...Pot fi primiţi omeneşte. Şi măicuţele găzduiesc oameni în casele lor. Toate închiriază camere. Dar dacă s-ar face turism organizat, n-ar mai putea fi ţinuţi deoparte vizitatorii de treburile mănăstirii. Ar fi un du-te vino prin curte, prin biserică...A, cu acareturi separate, altfel ar sta lucrurile. Aceea verde este casa mea. Aici unde v-am primit este stăreţia, cum scrie pe uşă, dar aceea verde este casa mea".

Nu se poate nimic fără trudă.

 "Eu am venit la mănăstire în 1940. Acum am 79 de ani. În 1990 m-am dat deoparte. Le-am spus: "Poate vreţi să puneţi pe o maică mai tânără". Dar ce să facă o maică tânără cu aşa o povară pe umeri? E răspundere mare".

Măicuţele mai câştigă bani, puţini, cu icoanele, cu lumânările...Banii se duc iute, totul e scump în ziua de azi. S-au zugrăvit pereţii bisericilor şi uite-i numai cum se cojesc. A fost o firma de la Bucureşti. N-au curăţat zugrăveala veche.

În rest, doar nişte fâneţe, care sunt date oamenilor în parte. Jumătate oamenii, jumătate mănăstirea. Pun cartofi, că altceva nu se face cu vremea de aici. Plouă, e răcoare... Şi fructele se trec repede, de atâta ploaie. Două măicuţe lasă furcile cu care strâng iarba şi încep să vorbească. Omul cu coasa le priveşte liniştit.

"Avem cinci vaci, am avut şapte. Şi mai avem patru viţei. E mult de muncă, nu se face nimic fără trudă. Acum aducem tot ce ne trebuie la mănăstire cu Dacia, dar am cărat şi cu spinarea, multă vreme".

Nu s-ar putea face lucrările dacă n-ar fi cei cu stare, care fac donaţii. Stranele acestea le-au plătit niste oameni pe care i-a cunoscut măicuţa stareţă la masă la protopop. Acum se fac aleile cu nişte meşteri şi abia apoi poate fi chemat cineva să cosească iarba, că s-a mărit peste măsură.

Vor oamenii să vină la noi.

 Pictura bisericii, în ulei, este opera maestrului Petre Nicolau, ucenic al lui Gheorghe Tăttărescu. Tot ale mănăstirii sunt o colecţie de icoane pictate pe lemn şi sticlă, numeroase cărţi vechi, obiecte de cult. Icoanele sunt îmbrăcate în argint aurit.

O măicuţă de 18 ani îndrumă grupurile de copii printre minunile făurite de mâinile omeneşti. Nu e destulă lumină, iar maicuţa ghid ne explică, bine ancorată în peisajul civilizaţiei moderne, că neonul este de 60 de wati, iar starterul numai de 20. Trebuie potrivit ca să facă aprinderea.

Copiii au scris în caietul de 48 de file de la intrare: "Această mănăstire este cu adevărat deosebită."; "Am fost în vizită la această mănăstire frumoasă."; "Mi-a plăcut foarte mult această vizită in care am văzut lucruri vechi, deosebite." ("Trebuie să ne luăm un registru mai mare, unul adevărat", zice maica stareţă Singlitichia Marin).

[...]

"La sărbătorile mari facem slujba la şapte şi jumătate seara şi ţine până noaptea la douăsprezece. Mai vin din oraş, din Văleni şi chiar din Ploieşti, să se cunune sau să-şi boteze copiii. La început am fost criticate, că oamenii nu sunt din parohia noastra, de ce vin la noi? Le-am zis: "Ce să facem, să-i dam înapoi de pe poarta mănăstirii? Biserica nu poate să facă asta. Faceţi dumneavoastră ceva, să vină la dumneavoastră, să nu mai vrea să vină la noi". N-a mai zis nimeni nimic de-atunci".

http://romania.ici.ro/ro/turism/m_suzana.html

***

La hramul Mănăstirii Suzana –  1 octombrie 2007 –

Binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru!

Să ne acopere Maica Domnului cu preacinstitul ei Acoperământ, ce s-a prăznuit astăzi! Am trăit o mare şi nesperată bucurie, la Suzana, mănăstirea unde mă duceam foarte des într-o vreme, prima în care am intrat după ce am simţit nevoia acută de a mă întoarce la Dumnezeu.

Dar nu sărbătoarea hramului în sine, cât maica Stareţă, Singlitichia stavrofora, m-a umplut de bucurie fără să înţeleg exact cum. Sunt încă sub imperiul celor trăite, care scapă atât înţelegerii, cât şi cuvintelor mele sărace. Am emoţii, pentru că aş vrea să pot evoca personalitatea acestei stareţe cât mai viu şi mai apropiat de realitate, pe măsura celor ce a deşteptat în mine. Are 85 de ani, e născută pe 14 octombrie, de Cuvioasa Parascheva. Ca vârstă şi duh, aparţine aceleiaşi generaţii cu Părintele Justin Pârvu de la Petru –Vodă. Are aceeaşi vitalitate surprinzătoare cu Bătrânul. Îmi părea cea mai tânără din toată obştea şi cea mai frumoasă, cu faţa iluminată de har. Are o voce gravă, guturală chiar, este foarte rapidă în mişcări, sprintenă, micuţă de statură şi ascetică, cu privirile învăluite de o aură dumnezeiască, cufundată în rugăciune deseori. Am înţeles, după ce ne-a spus câteva cuvinte de întâmpinare şi de folos, că era foarte bucuroasă de oaspeţi, pentru a căror bună primire a pus în mişcare o întreagă mănăstire de sine, în care maicile nu sunt obişnuite cu primirea străinilor, fiecare având, periodic, musafirii personali, cunoscuţi şi uşor de găzduit. A stat în picioare printre noi până ce a găsit loc fiecăruia, încercând să-i mulţumească pe toţi. Cea mai mare grijă a avut să se respecte rânduiala slujbei şi obiceiurile îndătinate, moştenite de la maicile bătrâne, aşa cum ne-a explicat. 

Am simţit un regret imens că e atât de bătrână şi nu o mai lasă Domnul  mult cu noi, ca să ne folosim de înţelepciunea şi  harismele ei, acumulate într-o viaţă dăruită lui Hristos. Deşi o mai văzusem, n-o mai auzisem vorbind niciodată. M-a cucerit. I-am sorbit cuvintele de pe buze. A spus că noi, mireni şi monahi, muncim prea mult, ba chiar ca nebunii, fiindcă aşa e secolul, şi uităm să ne bucurăm sufletele. Au fost aşa de impresionate de muzica psaltică a băieţilor de la Ploieşti, Ne-a spus că maicile au plâns, iar bătrâna Pamfilia i-a mărturisit că nu-i mai trebuie nici mâncare, atât s-a hrănit cu cântările duhovniceşti. Ce suflete au! Nu le putem noi pricepe curăţia şi sfinţenia! Dar o simţim! Spunea că Domnul ne mai lasă pe lume ca să ne îndreptăm, să facem faptele iubirii de aproapele, să-i spunem o vorbă bună când are nevoie, să nu ne supărăm pe el atunci când ne supără, să-i dăm fiecăruia ce are nevoie. Cât mi-am dorit să nu-i uit cuvintele! dar tot le-am uitat.

La urmă, după ce s-a terminat masa, am alergat la ea şi, cu un curaj incredibil, i-am cerut binecuvântare şi am rugat-o să mai spună şi altă dată cuvânt de folos pentru noi; a zâmbit, mi-a zis că numai părinţii dau binecuvântări, dar mi-a pus amândouă mâinile pe cap. Am fost fericită! I-am sărutat mâna cu toată dragostea. Şi-a amintit că am mai fost la ele în mănăstire, ceea ce m-a făcut şi mai fericită. La plecare, i-am spus părintelui Andrei, duhovnicul lor, că au o adevărată comoară duhovnicească în maica stareţă. Am văzut o maică duhovnicească în carne şi oase! Mare e Dumnezeu! Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, ca să citez şi eu Psaltirea, cum a făcut şi maica, zicând: „Fereşte-te de rău şi fă binele!”(Ps 36, 27),  din catisma ce se citeşte lunea dimineaţa.

***

 Mănăstirea Suzana. Situată la o distanţă de 40 km de oraşul Valenii de Munte, pe valea râului Teleajen, Mănăstirea Suzana – monument istoric – este aşezată pe un tăpşan înconjurat de păduri de brazi şi fagi. Pe aceste locuri, prima aşezare monahală a fost ridicată în anul 1740. Aceasta era o biserică din bârne ce purta hramul ‘’Sf. Ierarh Nicolae’’, hram pe care îl are şi astăzi.

   Numele de Suzana îl moşteneşte de la ctitora Stanca Arşicu din Săcele Braşov, care, călugărindu-se, s-a numit Suzana.

Biserica din lemn a durat 100 de ani şi, devenind necorespunzătoare,  a fost înlocuită cu o alta din zid care şi aceasta, din păcate, s-a năruit la un cutremur. Actuala biserică a fost construită între anii 1880-1882 în vremea stăreţiei maicii Natalia Perlea, mătuşa marelui dirijor Ionel Perlea, şi cu ajutorul ctitorului Filip Treti precum şi al altor  oameni de bună credinţă. Pictura deosebită a bisericii este executată în ulei şi se datoreşte mesterului Petre Nicolau, ucenic al lui Gh. Tăttărescu. Ea a fost restaurată în anul 1976 de pictorul Gheorghe Vânătoru.  Mănăstirea mai are încă o bisericuţă – Paraclisul- cu hramul ‘’ Acoperământul Maicii Domnului’’ care a fost construit în anul 1911 în vremea maicii stareţe Tomaida Perlea.

   Intr-un spaţiu special amenajat, mănăstirea mai deţine şi o minunată colecţie în care sunt expuse icoane pictate pe lemn şi pe sticlă, numeroase  cărţi  vechi cu litere chirilice, precum  şi  alte  obiecte de cult.

   Întregul ansamblu al mănăstirii a fost restaurat între anii 1965-1970, în timpul adormitului întru Domnul, Fericitul Patriarh Justinian, dându-i-se o nouă şi frumoasă înfăţişare.

Pe larg despre Mănăstirea Suzana:

 http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/mitropolia-munteniei-dobrogei/manastirea-suzana-68186.html

Imagini la  :

http://monicadaniela84.blogspot.com/2009/07/manastirea-suzana.html

Tâlcuire la Psalmi: "Toate poruncile Tale sunt adevăr!"

"Toate poruncile Tale sunt adevăr; cu nedreptate m-au prigonit, ajută-mi”(Psalmul 118, 86)

« Toate poruncile Tale, zice, sunt adevărate, prin care porunceşti ca nimeni să nu nedreptăţească pe nimeni. Eu însă sunt nedreptăţit, pentru aceasta ajută-mi, dar mai vârtos ajută-mi şi izbândeşte legilor Tale, care se calcă de cei nedrepţi ». Această zicere este însă pentru nevăzuţii vrăjmaşi*.

*Zice, însă, Apollinarie:

« Nu închipuire, nu simbol sunt poruncile Tale, cu nedreptate m-au gonit ». Se poate însă a se goni şi cu dreptate, şi cu nedreptate : cu dreptate se goneşte cel ce viază cu călcări de lege, iar cu nedreptate, dreptul şi iubitorul de adevăr, pentru adevăr facându-se vrăjmaş oamenilor. »

Pătimirea Sfintei Fecioare şi Muceniţe Achilina (13 iunie)

    « ...te rog să nu ai milă de mine, ci te arată mai aspru,

 ca, din răbdarea mea, să ştii că

 cei ce nădăjduiesc pentru Hristos rămân nebiruiţi”

    Vieţile Sfinţilor pe luna iunie

"Doamne Dumnezeul meu, Atotputernice, mulţumesc Ţie că mi-ai arătat sfârşitul pătimirii mele. Pe Tine Te slăvesc, Dumnezeul şi făcătorul meu, că nu în deşert mi-am săvârşit măsura alergării mele. Te binecuvintez pe Tine, Ziditorul a toate, că pe muncitor l-ai ruşinat, iar pe mine mă învredniceşti cununii celei nestricăcioase. Deci, primeşte în pace sufletul meu, ca, lăsând aici pe cele pămînteşti, să câştig acolo pe cele cereşti".

    În cetatea Palestinei, care se numeşte Vivlos,( http://www.lgic.org/en/photos2_byblos.php)vieţuiau nişte creştini care învăţaseră credinţa cea în Hristos de la Sfinţii Apostoli. Unul dintre aceia cu numele Evtolmie, petrecând cu plăcere de Dumnezeu în cinstita însoţire, Domnul i-a dat binecuvântarea Sa şi femeia lui, zămislind în pîntece, a născut o pruncă, pe care a numit-o Achilina.

Când prunca era de patru luni, maica ei, luând-o, a dus-o la episcopul Evtalie; iar acela, însemnând pe acea copilă cu semnul Sfintei Cruci în numele Domnului nostru Iisus Hristos, i-a pus numele Achilina şi, după două luni, a luminat-o cu Sfântul Botez. Când era de un an, tatăl ei, Evtolmie, s-a mutat din cele pământeşti la cele cereşti, iar maica creştea pe pruncă după obicei. Deci, fiind de şapte ani, a învăţat-o toate obiceiurile care se cuvin creştinilor. Acea copilă, cu cât înainta cu anii în vârstă, cu atât mai mult se umplea de Duhul Sfânt şi se înfrumuseţa cu darul lui Hristos, în care a sporit atât de mult, încât, în puţinii şi nesăvârşiţii ani ai tinereţilor sale, a călcat poruncile păgânilor împăraţi, cele pentru închinarea idolilor, puse înaintea tuturor, le-a răsturnat cu bărbăţie şi le-a batjocorit, precum se va arăta în cuvântul ce urmează:

Când fecioara era de zece ani, chema neîncetat pe Dumnezeu în rugăciuni şi, în al şaptelea an al împărăţiei lui Diocleţian, un oarecare Volusian, fiind născut mai mult sataniceşte decât omeneşte, a luat antipatia laturii Palestinei. El, neştiind pe adevăratul Dumnezeu făcătorul a toate, a început cu toată răutatea a prigoni pe dreptcredincioşii închinători ai adevăratului Dumnezeu. Mulţi viteji pătimitori ai lui Hristos, săvârşind cu bărbăţie nevoinţele lor, s-au învrednicit bunurilor celor nevestejite. Într-acea vreme şi fericita fecioară Achilina, care ştia bine pe Dumnezeu, adeseori sfătuia pe fecioarele cele de o vârstă cu ea, zicându-le:

 "Ce vă foloseşte pe voi cinstirea idolilor celor mulţi şi nesimţitori? Au nu ştiţi, că cei ce cred în ei şi li se închină lor au nădejde zadarnică, oarbă, vătămătoare de suflet şi diavolească? Căci acei zei, fiind ei înşişi morţi şi neputincioşi, cum pot să facă bine altora?"

Fecioarele cele de o vârstă cu ea o întrebau:

 "Dar tu pe care Dumnezeu cinsteşti?"

Achilina a răspuns:

"Pe Unul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele dintr-însa; pe Acela Îl cinstesc şi Aceluia după vrednicie mă închin, Care din veci a făcut bine tuturor. Cred întru El şi nădăjduiesc spre Dânsul, că El este puternic să facă bine până la sfîrşitul lumii celor ce-L cheamă pe El".

 Atunci, cele de o vârstă cu ea, i-au zis:

"Noi am auzit că pe Dumnezeul cel propovăduit de tine iudeii L-au răstignit pe Cruce, pe care a şi murit".

Sfânta a răspuns:

 "Moartea nu are stăpânire asupra Lui, pentru că nu a înviat numai El singur, ci a înviat şi pe cei ce muriseră cu moarte bună şi pe care i-a răscumpărat cu cinstitul Său sânge şi i-a înviat. El, văzând pe om rătăcit din calea cea adevărată, a voit a se întoarce şi a se face om, ca să ridice firea noastră cea căzută şi să o povăţuiască la calea cea mântuitoare, pierzând înşelăciunea diavolească, şi să ne dăruiască darul cel împreunat cu adevărul".

Fecioarele acelea au întrebat-o:

"Cine este Acela care a fost răstignit?"

Achilina a răspuns:

"Mântuitorul tuturor, ziditorul şi iubitorul neamului omenesc, Care a voit ca pe omul cel vechi să-l îmbrace în cel nou, prin apă şi prin duh; răbdând pătimirile de bună voie, S-a suit pe Cruce, voind să mântuiască nu numai pe cei ce vieţuiesc pe pământ, dar şi pe cei ţinuţi în iad să-i dezlege din legăturile morţii, înviind a treia zi, a arătat cu adevărat că, la a doua venire a Sa, are să fie la toţi învierea din morţi cea de obşte".

 Atunci, cele ce vorbeau cu dânsa au zis:

 "Dacă Acela, pentru care tu grăieşti, a făcut atâtea bunătăţi în lume, atunci pentru ce iudeii, din al căror neam a fost şi El, nu Îl au ca pe un Dumnezeu?"

La acestea, înţelepţita de Dumnezeu Achilina, a răspuns:

 "Totdeauna neamul jidovesc s-a abătut din calea cea dreaptă, fiindcă, având sufletul orbit de răutate şi cerbicea învârtoşată, leapădă cele ce sunt drepte şi adevărate; de aceea s-au lepădat de Acela care le-a făcut mult bine, dându-L lui Pilat, spre a fi răstignit pe Cruce".

Fericita fecioară, grăind adeseori acestea cu acele fecioare, Nicodim, unul din slugile antipatului, auzind cele spuse, a alergat la antipat şi i-a spus, că în acea cetate este o fecioară care nu se supune poruncilor împărăteşti pentru cinstirea zeilor, socotindu-i de nimic şi numindu-i diavoli; iar pe Unul, Care S-a răstignit, Îl propovăduieşte Dumnezeu şi întoarce şi pe celelalte fecioare de la părinteasca cinstire de zei. Antipatul, aflând acestea, a trimis pe slujitori să prindă pe fericita fecioară. Sfânta Muceniţă Achilina, fiind prinsă la pătimire în al doilea an al antipatiei lui Volusian şi al doisprezecelea an de la naşterea sa, a fost adusă la păgâneasca judecată.

    Antipatul i-a zis mai întâi:

 "Oare tu te împotriveşti poruncilor împărăteşti şi amăgeşti pe alte fecioare ca să nu se supună zeilor noştri şi le îndemni să se închine Omului Cel răstignit? Nu ştii că împăraţii au poruncit ca pe cei ce mărturisesc pe Iisus să-i dăm la tot felul de munci şi la pedeapsă cu moartea? Deci, lasă şi tu pe Cel răstignit şi adu cinste şi jertfă zeilor celor fără de moarte, ca să nu ne sileşti să te dăm la munci".

Fericita Achilina a răspuns:

"O, antipate, de mă vei da la munci amare, îmi vei fi mijlocitor a căpăta cununa cea nestricăcioasă, pe care aştept s-o iau de la Mântuitorul meu; de vreme ce pe El Îl mărturisesc şi nu mă voi lipsi de Dânsul nicidecum, măcar de aş fi în cele mai cumplite munci. Pentru aceea, nu zăbovi, ci caută asupra mea tot felul de munci, ca să mă cunoşti că stau înaintea ta înarmată cu credinţă şi nu mă tem nici de tine, nici de muncile tale".

Iar Volusian a început a o îndemna cu cuvinte înşelătoare, zicând:

 "Te văd că eşti încă tânără, bineîncuviinţată şi frumoasă; deci mă milostivesc spre tine pentru că de te voi da la munci, atunci îndată toate mădularele tale cele tinere se vor zdrobi; căci muncitorii sunt nemilostivi şi, după cumplitele munciri, te vor da la amară moarte şi te vor lipsi de tânără de viaţă, şi nu-ţi va ajuta Dumnezeul creştinesc pe care Îl mărturiseşti".

Sfânta a răspuns:

 "Nu-mi trebuie milostivirea ta, căci, dacă ţi se pare că te milostiveşti spre mine, cu aceasta mai mult voieşti să mă vatămi; deoarece te sârguieşti să mă depărtezi de adevăratul Dumnezeu. Deci, te rog să nu ai milă de mine, ci te arată mai aspru, ca, din răbdarea mea, să ştii că cei ce nădăjduiesc pentru Hristos rămân nebiruiţi".

Antipatul, văzând că nu poate nicidecum să întoarcă de la mărturisirea ei pe roaba lui Hristos, a poruncit să o bată peste faţă, zicându-i:

"Iată începutul muncilor! Îţi sunt dulci şi bine primite?"

Achilina a răspuns:

"O, muncitorule fără de omenie, de vreme ce ai îndrăznit a bate faţa cea zidită după chipul lui Dumnezeu, apoi să ştii că Acela, al Cărui chip îl porţi, nu te va ierta în ziua judecăţii Sale".

 Judecătorul a spus:

"Eu socotesc că marii noştri zei ţin în mâinile lor mântuirea a toată lumea; deci, în veacul ce va veni vor avea asemenea în stăpânirea lor mântuirea tuturor".

Zicând aceasta, a poruncit la doi ostaşi a dezbrăca pe fecioara de hainele ei, să o întindă pe pămînt şi să o bată fără de milă, zicând şi aceste cuvinte:

 "Achilino, unde este Dumnezeul tău de care ai zis că nu mă va ierta la judecata Sa, să vină aici şi să te scoată din mâinile mele?".

După aceasta, a poruncit celor ce o băteau să înceteze, şi a zis către fericita:

"Achilino, ascultă-mă pe mine cel ce te sfătuiesc de bine, lasă-ţi sălbăticia aceasta şi te depărtează de la creştinescul eres, dacă voieşti să scapi de munci; pentru că cine a ieşit izbăvit din mâinile mele, nădăjduiesc spre Acela, Care singur nu S-a izbăvit, fiind răstignit şi pe cine din cei ce-L cinstesc l-au lăsat împăraţii noştri să trăiască?"

Sfânta Achilina a răspuns la acestea:

"O, prea cumplitule muncitor, socoteşti oare că simt muncile cele puse de tine asupra mea? Să ştii aceasta cu adevărat, că pe cât tatăl tău, diavolul, îţi dă meşteşugiri asupra mea, pe atât şi mai mult Dumnezeul meu îmi dă putere şi răbdare!"

Volusian s-a mirat, văzând o vitejească mărime de suflet ca aceea a fericitei fecioare, apoi a zis:

 "Te las câteva zile să te gândeşti şi să te înţelepţeşti a te închina zeilor, pentru care vei dobândi viaţa pe pămînt şi de la împărat cinste vrednică".

 Sfânta l-a întrebat:

"Câte zile îmi vei lăsa pentru aceasta?"

 Volusian a răspuns:

"Atâtea câte vei voi tu".

Achilina a zis:

"Te rog pentru aceea, să nu-mi laşi să mă socotesc nici o zi şi nici chiar un ceas, pentru că eu din copilărie am învăţat a mă închina la Unul Dumnezeu şi a alerga la El, Care, petrecând în cer, caută spre cei de pe pămînt!"

Volusian, văzînd pe fecioară neschimbată în dragostea adevăratului Dumnezeu, a zis într-însul:

"În zadar sunt sfaturile şi ostenelile mele".

Şi astfel, mâniindu-se, a poruncit să găurească capul prin urechi cu ţepuşi de fier înroşite în foc. După ce muncitorii au făcut aceasta, fierbinţeala focului a străbătut-o prin creier, încât curgea pe nările nasului creier cu sânge amestecat. Iar fericita, aflându-se într-o pătimire ca aceea, se ruga lui Dumnezeu, zicând:

 "Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce m-ai hrănit din pruncie şi mi-ai luminat gândurile cele ascunse ale inimii cu razele dreptăţii şi m-ai întărit pe mine cu puterea ta cea tare şi bărbătească, ca să pot sta împotriva vrăjmaşului diavol; Tu, Cel ce ai descoperit adâncurile înţelepciunii celei adevărate şi mari celor ce cred în Tine, săvârşeşte alergarea nevoinţei mele şi-mi fereşte nestinsă făclia fecioriei mele ca şi eu să intru împreună cu cele cinci fecioare înţelepte, în neîntinata Ta cămară, ca acolo să mă învrednicesc a Te slăvi pe Tine, Împlinitorul durerilor mele".

Acestea grăindu-le, Sfânta Muceniţă Achilina a căzut ca moartă, din pricina cumplitelor dureri. Antipatul, socotind-o că a murit, a poruncit ca, tîrând-o de acolo, să o arunce afară din cetate spre mâncarea câinilor, judecând-o pe dânsa nevrednică de îngroparea omenească, deoarece, defăimînd poruncile împărăteşti, s-a lepădat de zeii romanilor. Şi astfel muceniţa a zăcut toată ziua aruncată în drum. Deci, sosind miezul nopţii, îngerul Domnului a venit la fericita şi, atingându-se de dânsa, a zis:

"Scoală-te şi fii sănătoasă şi, ducându-te, ceartă pe Volusian că el şi sfaturile lui sunt de nimic!"

Atunci, Sfânta Achilina îndată s-a sculat sănătoasă, şi, lăudând pe Dumnezeu, zicea:

 "Mulţumescu-Ţi Ţie, Făcătorule al vieţii mele, Cel ce mi-ai dat sănătate şi din necurăţie ai izbăvit pe roaba Ta; că Tu, Doamne, mai înainte de veci ai fost, în veci vei petrece şi nu este alt Dumnezeu afară de tine. Deci, cu smerenie mă rog Ţie, ca, după ce voi săvârşi nevoinţa pătimirii, la Tine să mă învrednicesc de cununa slavei Tale şi, îndulcindu-mă de adevăratele Tale făgăduinţe, să Te laud pe Tine împreună cu cetele sfinţilor Tăi, care au pătimit pentru Tine".

 Iar Domnul de sus i-a răspuns ei: "Vino, că îţi va fi ţie precum ai cerut!"

Auzind fericita aceasta, s-a veselit foarte mult şi a mers în cetate, unde, ajungând la porţile ei, îndată s-au deschis singure. Deci, fericita a mers la palatele lui Volusian, precum o povăţuise pe ea îngerul Domnului; şi, intrând acolo fără să fie oprită de cineva, a stat înaintea antipatului pe când el dormea. Antipatul, deşteptându-se din somn şi văzând-o pe ea stând înaintea sa, s-a înspăimântat, şi chemând pe servitorii săi le-a zis:

 "Cine este aceasta care stă înaintea mea?"

 Iar ei, aducând lumânări, au zis:

 "Aceasta este cu adevărat Achilina, care, după bătăile cele multe fiind moartă, ai poruncit să o aruncăm afară din cetate spre mâncarea câinilor".

Acestea auzindu-le antipatul, mai mult s-a înspăimîntat şi a poruncit ca, luând-o pe ea, să o păzească până dimineaţa. Deci, după ce s-a făcut ziuă, a adus-o pe ea înaintea judecăţii sale şi a întrebat-o:

 "Tu eşti Achilina?"

Sfânta a răspuns:

"O, fărădelege om, văd că şi cu ochii inimii tale eşti orbit de tatăl tău diavolul; oare nici cu ochii cei trupeşti nu vezi? Eu sunt Achilina, roaba Domnului, şi stau în faţa ta".

 Iar antipatul, ştergându-şi ochii cu mâna, a rămas întru nepricepere şi zicea întru sine:

"Dacă n-a murit când i-am găurit capul şi când i-am scos creierii, ce fel de munci poate să o vatăme pe ea?"

Spunând aceasta, a poruncit să o taie, zicând:

 "Pe Achilina, apărătoarea necuratului eres creştin, cea de ani tânără şi mare fermecătoare, care a necinstit pe zeii cei fără de moarte şi nici nu s-a supus împărăteştilor porunci, măcar că ne-am ostenit mult a o pleca pe ea de la o nebunie ca aceea, dar n-am putut să o întoarcem; de aceea, după multe munci, care nu s-au atins câtuşi de puţin de acea fermecătoare, poruncim ca, scoţând-o afară din cetate, să i se taie capul".

Fericita fecioară, auzind acest răspuns de moarte, a mers de voie afară din cetate, la locul cel de tăiere, la care ajungînd a cerut voie un ceas să se roage lui Dumnezeu. Deci, ridicându-şi ochii spre cer, zicea:

"Doamne Dumnezeul meu, Atotputernice, mulţumesc Ţie că mi-ai arătat sfârşitul pătimirii mele. Pe Tine Te slăvesc, Dumnezeul şi făcătorul meu, că nu în deşert mi-am săvârşit măsura alergării mele. Te binecuvintez pe Tine, Ziditorul a toate, că pe muncitor l-ai ruşinat, iar pe mine mă învredniceşti cununii celei nestricăcioase. Deci, primeşte în pace sufletul meu, ca, lăsând aici pe cele pămînteşti, să câştig acolo pe cele cereşti".

Astfel rugându-se fericita, s-a auzit glas din cer, zicând:

"Vino, fecioară aleasă, ceea ce ai călcat mânia muncitorului şi boldul diavolului prin nevoinţa ta l-ai sfărâmat, primeşte răsplătirea cea gătită ţie".

Acest glas, venind de sus spre dânsa, mai înainte să-şi ridice călăul sabia spre grumazul său, sfânta muceniţă a lui Hristos a adormit desăvârşit cu somn de moarte. Călăul, văzând că muceniţa îşi dăduse sufletul său chiar nesăvârşind porunca antipatului, a tăiat cu sabia capul cel mort al fericitei fecioare şi atunci a curs din tăietură lapte în loc de sânge. Creştinii care erau acolo, luând moaştele ei cele mai scumpe decât mărgăritarul, ungându-le cu aromate de mult preţ şi, învelindu-le cu pânze subţiri şi noi, le-au îngropat în mormânt, cu cinste, în cetatea Vivlos; iar de la mormântul ei li se dădeau bolnavilor multe tămăduiri întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
***Sfânta Muceniţă Achilina a pătimit în timpul domniei lui Diocleţian, în anul 289 după Hristos.

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsiun/06-13-sf_achilina.html

http://full-of-grace-and-truth.blogspot.com/2010/06/st-akylina-aquilina-virgin-martyr.html

http://en.wikipedia.org/wiki/Byblos

Despre calea vieţii şi calea morţii

"Căile lui Dumnezeu ni se par din când în când rele numai

din pricina păcatelor noastre"

Unele căi par drepte în ochii omului, dar sfârşitul lor sunt căile morţii(Pildele lui Solomon 14 : 12).

Oamenilor uneori li se pare că vieţile celor nelegiuiţi sunt drepte, pentru că ei, fără de Dumnezeu fiind, reuşesc în toate  şi sunt mereu  bogaţi. O, de ar vedea ei  care sunt şi sfârşiturile unor astfel de vieţi ! Ei ar fi îngroziţi şi ar fugi ca de foc să calce pe urmele lor!

Dacă sfârşitul unei căi este pieirea, atunci cum ar putea fi bună calea aceea ?

Prin urmare, o, omule, să nu mai zici că este dreaptă calea căreia tu nu îi vezi şi capătul.  Tu întrebi :  dar cum aş putea eu, om limitat şi slab,  să văd sfârşitul cel nevăzut al unei căi lungi ? Tu poţi vedea acel sfârşit în două moduri : citind Sfintele Scripturi sub oblăduirea şi în lumina trăirii Ortodoxiei şi observând sfârşitul căii vieţii celor din jurul tău care mor înaintea ta. Chiar şi aşa, tot primul mod este mai de încredere, şi dacă te lipeşti cu toata puterea ta de el, atunci cunoaşte că nu te vei împiedica niciodată în noaptea morţii celei veşnice.

Doar acea cale şi acea viaţă este dreaptă care este arătată de Domnul dreaptă. Toate celelalte căi, care pot părea drepte minţii tale, dar care nu sunt şi calea arătată de Domnul, sunt rele şi fatale. Iată, până şi fiarele cele sălbatice au căile lor, dar oare vei merge pe ele dacă ţi se par  ţie adevărate ? Nu, tu  nu trebuie să mergi pe ele, afară doar dacă vrei să cazi în fălcile  acelor fiare sălbatice. Ci tu să umbli doar pe căile lui Dumnezeu, chiar dacă ţie nu-ţi par bune, căci ele drepte sunt. Căile lui Dumnezeu ni se par din când în când rele numai din pricina păcatelor noastre. Dacă am fi fără păcat, dacă minţile  noastre nu ar fi strâmbate de păcat, nouă nu ne-ar mai putea părea nici măcar o clipă că mai există şi alte căi drepte în afară de căile Domnului. Dar minţii celei strâmbate de  păcat multe  din căile morţii îi par căi ale vieţii  şi singura  care este adevărată îi pare falsă.

O Atotvăzătorule Doamne, Călăuzitorule al nostru, îndreptează minţile  noastre ca pe căile cele rele noi să nu umblăm. O Stăpâne Iisuse Hristoase, Tu eşti singura Cale, Adevărul  şi Viaţa, iar cele căi pe care noi ni le născocim în afară de Tine rele sunt, minciună şi moarte.

Ci numai Ţie în veac Ţi se cuvine mulţumita şi slava. Amin.

Proloagele de la Ohrida, volumul I(13 iunie)

Sihaştrii şi Sfânta Împărtăşanie

Mare şi minunată este taina Sfintei Euharistii! Până şi anahoreţii şi sihaştrii nu tânjeau după nimic altceva decât după posibilitatea de a  primi Sfintele Taine. Sfânta Maria Egipteanca l-a implorat pe Sfântul Zosima să-i aducă Sfânta Împărtăşanie la Iordan şi să o împărtăşească. Întorcându-se de la Sfântul Onufrie, Cuviosul Pafnutie a găsit o umilă comunitate de patru tineri asceţi în deşert. Când Sf. Pafnutie i-a întrebat dacă şi cum au primit Sfânta Împărtăşanie, ei au răspuns că un înger al lui Dumnezeu  îi cerceta în fiecare sâmbătă şi duminică şi le administra Sfintele Taine. Pafnutie a rămas cu ei până  sâmbăta următoare şi s-a convins. Când s-a luminat de ziuă sâmbătă dimineaţă, întreaga comunitate a fost învăluită cu o mireasmă nespus de minunată şi, pe când erau la rugăciune,  un înger al lui Dumnezeu  în chipul unui tânăr frumos, strălucitor ca lumina[ soarelui], şi-a făcut apariţia cu Preacuratele Taine. Pafnutie s-a înspăimântat şi  a căzut cu faţa la pământ de frică. Dar ei l-au ridicat şi l-au adus la înger ca şi el, dimpreună , să se cuminece din mâinile îngerului. 

Potrivit propriei mărturii, Sfântul Onufrie a primit şi el Sfânta Împărtăşanie din mâinile unui înger aşa cum s-a întâmplat cu mulţi anahoreţi şi eremiţi. Deci este greşit cu totul să credem că sihaştrii şi eremiţii  nu primeau Sfânta Euharistie. Dumnezeu, Care avea grijă de hrana lor trupească, nu i-a lăsat fără hrana cea de-Viaţă-Dătătoare a Trupului şi Sângelui Domnului Hristos. 

Sfântul Nicolae Velimirovici

Sursa:

http://www.johnsanidopoulos.com/2010/06/recluses-and-holy-communion.html

Icoana :

http://www.crestinortodox.ro/diverse/sfanta-maria-egipteanca-icoana-liturgica-caintei-69637.html

Nevoia de modele : Sfântul Arhiepiscop Luca al Crimeei

Medicul credincios

Moartea soţiei a fost cu siguranţă un eveniment curemurător în viaţa lui Valentin[Voino Iaseneţki]. Peste puţin timp Dumnezeu l-a chemat... »la treapta cea mai de sus a preoţiei ». Mulţi medici şi alţi cunoscuţi şi prieteni ai lui  considerau că moartea Anei l-a influenţat direct să se întoarcă spre Biserică. Însă lucrurile nu s-au petrecut aşa. Valentin avea o credinţă foarte adâncă şi această credinţă transpărea din viaţa şi din faptele lui. Dragostea lui pentru pacient şi  interesul mare pentru omul suferind izvorau din credinţa lui profundă în Dumnezeu. Este foarte caracteristic că înainte de a începe operaţia îşi făcea întotdeauna semnul crucii. În sala de operaţii avea atârnată icoana Maicii Domnului. Se ruga fierbinte în faţa icoanei  pentru câteva minute. Apoi cu o bucată de bumbac înmuiată în iod făcea semnul crucii  pe corpul pacientului, în locul în care trebuia făcută operaţia. Abia după toate acestea spunea cu responsabilitate : « Bisturiul ». Astfel, cu cererea ajutorului lui Dumnezeu, al Maicii Domnului, al sfinţilor, începea operaţia.[...]

Profesorul Kassirski scrie în legătură cu acestea :

« Mulţi au considerat că moartea soţiei  lui a fost cauza pentru care a îmbrăţişat credinţa. Se crede că la puţină vreme după moartea soţiei sale a luat hotărârea de a se preoţi , dar această opinie este, poate, o apreciere superficială a  personalităţii lui Voino-Iaseneţki. Decizia aceasta s-a plăsmuit în el  de mult timp şi a crescut în ritmul dezvoltării concepţiei lui religioase. Valentin Felixovici a fost  dintotdeauna un om credincios, credincios în sensul cuvântului ortodox.  Toţi cei din Taşkent ştiu că nu pierde nici o liturghie  ortodoxă, că participă stând în picioare la  toate slujbele  - sâmbăta, duminica şi în zilele sărbătorilor ortodoxe. Tragedia lui personală a fost doar o pricină pentru a pune un început ».

Chemarea lui Dumnezeu

“Doctore, trebuie să vă faceţi preot !”

Valentin participa activ la viaţa bisericească. Un cleric, protopopul Mihail Andreev, din parohia de lângă gară, după Sfânta Liturghie a duminicii organiza adunări cu enoriaşii, unde studiau Sfânta Scriptură, psalmodiau, discutau, comunicau, etc. Valentin nu pierdea ocazia. Participa la adunări, ceea ce dădea mare bucurie enoriaşilor, după ce, desigur, au aflat că era directorul spitalului.

Era perioada... în care prigoana împotriva Bisericii se întindea, iar mişcarea Bisericii vii lucra în secret, cu viclenie, şi se pregătea de asaltul final. Nenumăraţi clerici, îndeosebi episcopi, erau ameninţaţi şi îndemnaţi să-şi înăbuşe caracterele, şi astfel cucerirea Bisericii să se facă mai uşor. Deja mulţi episcopi îşi pierduseră locurile lor. Într-o zi  în Taşkent s-a reunit tribunalul clerico-popular împotriva arhiepiscopului de Taşkent şi Turkestan – Inochentie. La tribunal a fost invitat şi Valentin, care a apărat cu îndârjire şi dovezi convingătoare clasa canonică şi pe episcopul canonic. Arhiepiscopul Inochentie a fost foarte emoţionat. L-a uimit blândeţea, dar şi înţelepciunea profesorului doctor.  Când întrunirea s-a încheiat, arhiepiscopul l-a aşteptat pe Valentin la uşă. Scena care s-a desfăşurat  în momentele următoare a fost  poate cea mai importantă din viaţa lui Valentin Voino-Iaseneţki. Să-l lăsăm pe acesta să ne-o povestească :

 « Imediat ce s-a terminat adunarea, la uşă l-am întâlnit pe arhiepiscopul Inochentie. M-a luat de mână şi m-a condus pe trotuarul care înconjura  biserica. Am mers roată de două ori în jurul bisericii. Mi-a spus că discursul meu l-a impresionat mult. Deodată s-a oprit, m-a privit în ochi şi mi-a zis :

 - Doctore, trebuie să vă faceţi preot !

După cum am spus, niciodată nu-mi trecuse prin minte ideea preoţiei, dar cuvintele Prea Sfinţitului Inochentie le-am interpretat ca pe o chemare a lui Dumnezeu. Fără să mai stau pe gânduri şi fără nici o şovăire i-am răspuns :

 - Prea Sfinţite, dacă este voia lui Dumnezeu să mă fac preot, atunci mă voi face. »

 Aşa simplu a venit chemarea lui Dumnezeu  către Valentin, care avea acum posibilitatea să fie nu numai doctor de trupuri, ci şi de suflete. Biserica rusă se afla în cea mai  grea fază a drumului său. Trecea prin captivitatea ei babilonică. Păstorii poporului rus dispar, sunt conduşi în închisori, în exil, în pătimire. Iar credincioşii rămân necăjiţi şi rătăciţi ca nişte oi care nu au păstor(Matei 9, 36). În momentul acesta dificil Valentin nu a putut spune nu la chemarea lui Dumnezeu. Se supune cu smerenie. Iată robul Domnului, fie mie după cuvântul tău(Luca 1, 38).

Arhimandritul Nectarie Antonopoulos, Sfântul Arhiepiscop Luca(1877 – 1961). Chirurgul fără de arginţi, Editura Biserica Ortodoxă şi Editura Egumeniţa, pp. 65-66; 75-76

Din viaţa Sfântului Luca al Crimeei puteţi citi şi

« Icoana Maicii Domnului a fost aşezată la locul ei »

(http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2010/01/icoana-maicii-domnului-fost-asezara-la.html)

«Despre etica medicului creştin sau Despre creştinarea întregii noastre vieţi »

(http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2010/01/sfantul-arhiepiscop-luca-toti-ziceau-ca.html)

Imagini de la:

http://www.manastirea-sireti.md/index.php/news/422/24/Sfantul-Ierarh-Luca-al-Crimeei