Despre etica medicului creştin
sau Despre creştinarea întregii noastre vieţi
„În cele din urmă, în toamna anului 1934, după zece ani de pregătire, circulă celebrul său studiu, Eseuri despre chirurgia infecţiilor septice. Toţi colegii lui, medici din toată ţara, primesc acest eveniment cu bucurie.[…] Manuscrisul a devenit cartea de căpătâi a medicilor. Deschidea noi drumuri în chirurgie şi îi ajuta foarte mult pe aceştia[…]. Înaintea epocii antibioticului, când medicul nu avea la îndemână alt mijloc de a stârpi puroiul în afară de cel al intervenţiei chirurgicale, cartea aceasta era un manual indispensabil şi oricare medic, deţinând-o, putea face cele mai grele operaţii în condiţiile deosebit de dificile din spitalele periferice. Profesorul Polianov a scris: „Nu există în ţara noastră o carte asemănătoare acesteia, scrisă într-un mod atât de graţios, având atâtea cunoştinţe medicale şi atâta dragoste pentru om”. […] În anul 1996, profesorul Academiei Militare de Medicină, Alexandru Vavilov, a spus: „Dacă nu era arhiepiscopul Luca, chirurgia noastră s-ar fi aflat cu cincizeci de ani în urmă”. Mulţi oameni de ştiinţă menţionează că această carte este scrisă cu multă dragoste către omul suferind şi către cititor. Există şi mărturii ale ateilor, care scriu că, deşi cititorul nu ştie că scriitorul Eseurilor este episcopul Luca, nu poate să nu-şi dea seama că au fost scrise de un creştin. Sunt pagini care arată cu câtă dragoste a scris cartea, dar şi cu câtă sensibilitate se comporta faţă de pacienţi. În introducere scria:
„Drumul greu al chirurgului de la ţară autodidact, m-a învăţat unele lucruri pe care acum, la sfârşitul activităţii mele chirurgicale, aş vrea să le împărtăşesc tinerilor mei colegi, spre a le uşura lucrarea…”
În alte pagini afirma:
„Când începe consultaţia, medicul trebuie să vadă nu numai partea abdominală, ci şi pacientul întreg, pe care, din păcate, doctorii îl numesc caz. Omul se teme şi este deznădăjduit, inima i se zbate, nu numai în sensul propriu al cuvântului, ci şi metaforic. De aceea nu trebuie să-i întăriţi doar inima cu camfor sau digulen, ci trebuie să-l scăpaţi pe bolnav de stres şi de încărcătura psihologică. Bolnavul nu trebuie să vadă masa chirurgicală, instrumentele pregătite, oamenii îmbrăcaţi în echipament sanitar, cu măşti pe faţă şi mănuşi în mâini. Adormiţi-l în afara spaţiului chirurgical. De asemenea, îngrijiţi-vă să fie cald pe toată durata operaţiei, deoarece acest lucru are foarte mare importanţă”.
În lumea medicală din Taşkent, episcopul Luca era o persoană care inspira respect. Transmitea cu bucurie cunoştinţele, meseria şi experienţele lui tuturor medicilor care i le cereau.
G. N. Terehov , profesor de anatomie, scria într-o epistolă de-a lui datată 7 martie 1968, în Taşkent:
„…Ne-a făcut o mare impresie înalta lui educaţie şi tehnica lui strălucită în chirurgie. La operaţiile lui de la spital, în prezenţa multor medici, găsea mereu ocazia să-i înveţe pe chirurgi toate metodele de chirurgie şi de diagnosticare. În comportarea lui era foarte simplu, dar şi serios. De aceea toţi ziceau că este un om de ştiinţă binecuvântat de Dumnezeu.
Totodată se străduia să inspire un alt fel de morală. Afirma mereu că medicul trebuie să-l iubească pe bolnav, să se sacrifice pentru el şi să facă totul pentru a-i salva viaţa. Colegii şi studenţii săi mărturisesc că episcopul medic se indigna când vedea medici iubitori de bani, exploatatori ai durerii omeneşti, indiferenţi şi reci, care-l privesc pe bolnavi ca pe un obiect, şi sunt interesaţi mai mult de caz, de boală decât de cum se simte bolnavul şi cât suferă. Era ceva care-l înfuria şi pe care nu-l putea îngădui. Pentru că este un fapt neîndoielnic că, fără durere adevărată pentru om, medicina nu numai că nu poate fi ştiinţă, dar devine o înşelăciune neruşinată şi bestială.”(Părintele Filothei Faros, Umblă întru sănătate, Ed. Kastaniotis, 1996, p. 127)
Nora lui, Maria, povesteşte următoarea întâmplare:
„Într-o zi am trecut pe la spital şi l-am găsit foarte supărat. Ce se întâmplase? O femeie medic, Federmester, l-a înştiinţat că un bolnav care avusese flegmon a murit. În perioada aceea nu existau antibiotice. Episcopul Luca s-a tulburat, a privit-o cu ochi aspri şi a întrebat-o ce făcuse pentru a-l vindeca. Ea a explicat şi a terminat nervoasă cu fraza:
- Ce era să fac? Bolnavul era oricum condamnat!
În momentul acela episcopul nu s-a putut abţine. A observat aici o oarecare indiferenţă şi nepăsare şi a început să strige tare:
- Nu aveţi nici un drept să încetaţi lupta pentru viaţa pacientului dumneavoastră! Nu aveţi dreptul nici măcar să vă gândiţi la eşec. Să faceţi doar ceea ce trebuie! Să faceţi totul! Mă auziţi?
Era ceva neobişnuit pentru el să strige în felul acesta. Nu suporta indiferenţa. În secţia lui îi avea pe cei grav bolnavi şi zi şi noapte se găsea alături de ei. Dăduse ordin ca atunci când se va întâmpla ceva serios sau urgent să-l anunţe imediat, fie că era zi obişnuită ori sărbătoare, fie se afla la curs ori la conferinţă”.
Arhimandritul Nectarie Antonopoulos, Sfântul Arhiepiscop Luca(1877 – 1961). Chirurgul fără de arginţi, Editura Biserica Ortodoxă şi Editura Egumeniţa, pp. 213 - 216
Sursa imaginii:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu