Predica la Sfânta Maria Egipteanca

Mitropolitul Antonie de Suroj

16 aprilie 2000

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin

Săptămână de săptămână simţim că ne apropiem din ce în ce mai mult de Învierea lui Hristos. Şi ni se pare că ne mişcăm rapid, de la o Duminică la alta, către ziua în care toate spaimele şi toată groaza vor dispărea.

Şi totuşi, atât de uşor uităm că, înainte de a ajunge Ziua Învierii, noi trebuie, împreună cu Hristos, împreună cu Apostolii Săi, să parcurgem Drumul Crucii. Aşa că ne urcăm la Ierusalim, şi Fiul Omului va fi predat în mâinile oamenilor şi ei Îl vor răstigni şi a treia zi El va învia. Tot ce observăm este că El va învia. Dar ne gândim vreodată la felul în care ucenicii Săi au mers la Ierusalim,ştiind că se apropie Răstignirea ?  Mergeau plini de frică. Nu erau încă destul de maturi ca să-şi dea de bună voie viaţa pentru a prăspândi mesajul evanghelic. Mergeau cu frică. Când Hristos le-a spus că urmau să meargă la Ierusalim, să se întoarcă în oraşul care Îl renegase pe Hristos, să-şi pună viaţa în pericol, ei i-au spus : « Să nu mergem ! » şi numai un ucenic, Toma, a zis :  « Nu. Să mergem cu El şi să murim cu El. »

Acesta este ucenicul pe care noi, în mod nătâng ,îl numim Necredinciosul : cel care nu era pregătit să îi acorde încrederea sa lui Hristos, să-I încredinţeze viaţa sa, sangele său, fără o adeverire. Dar inima lui era dată fără rezerve lui Hristos. Ce minunat să fii un astfel de om ! Dar ceilalţi ucenici nu l-ar fi părăsit pe Hristos.  Ei au pornit spre Ierusalim.

Şi avem azi un alt exemplu de persoană care a trecut printr-o tragedie înainte de a-L întâlni pe Hristos. Este Sfânta Maria Egipteanca. Ea fusese o păcătoasă. Ea fusese o desfrânată. Îi fusese necredincioasă lui Dumnezeu în trupul şi în sufletul ei. Şi apoi se confruntase cu tragica realitate că nu era loc pentru ea în biserica lui Dumnezeu dacă nu înlătura răul şi nu alegea curăţia, pocăinţa, înnoirea vieţii.

Să medităm asupra ucenicului care aproape L-a implorat pe Hristos să nu se întoarcă la Ierusalim, pentru că Ierusalimul era oraşul în care toţi profeţii muriseră; şi nu voiau ca Hristos să moară şi se temeau. Apoi să ne întrebăm pe noi înşine cât semănăm cu ucenicii. Şi să ne mai întrebăm azi dacă semănăm sau nu Sfintei Maria Egipteanca – Maria care şi-a trăit viaţa potrivit dorinţelor ei, a urmat toate tentaţiile trupului şi sufletului ei; şi într-o zi şi-a dat seama că, aşa cum este, nu poate intra în casa lui Dumnezeu.

Aşa de uşor intram în sfânta biserică, uitând aşa uşor că biserica în care venim este o mică parte a unei lumi care a ales să fie străină de Dumnezeu , care L-a respins pe Dumnezeu, şi-a pierdut interesul faţă de El şi că puţinii credincioşi au creat pentru Dumnezeu  un loc de refugiu – da, biserica este plinătatea Cerurilor şi, în acelaşi timp, un tragic loc de refugiu, singurul loc în care Dumnezeu are dreptul să fie pentru că este dorit. Şi când venim acici, intrăm în împărăţia divină. Ar trebui să venim în ea cu un sentiment de uimire, să  nu intrăm  ca într-un spaţiu oarecare, ci ca într-un spaţiu care este deja Împărăţia Cerurilor. 

Dacă am fi în starea în care ar trebui să fim, când venim la uşile bisericii, am fi ca Sfânta Maria Egipteanca, deşi în mică măsură. Ne-am opri şi am spune : « Cum  pot intra eu în biserică ? » Şi dacă am face asta cu toată inima noastră, cu inima înfrântă, cu un sentiment înfricoşat că suntem atât de departe de Dumnezeu, atât de străini, aşa de necredincioşi Lui, atunci uşile s-ar deschide şi am vedea că nu  ne aflăm pur şi simplu într-un spaţiu înconjurat de ziduri, ci într-un loc care este Împărăţia lui Dumnezeu coborâtă pe pământ.

Să învăţăm, deci, din această experienţă, ce înseamnă să mergi pas cu pas spre Înviere, deoarece pentru a  ajunge ceasul Învierii  trebuie să  trecem prin Calvar, trebuie să trecem prin tragedia întregii Săptămâni Sfinte şi să ne-o facem propria tragedie, împărţind cu Hristos şi cu ucenicii Săi  şi cu mulţimile  din jurul lor oroarea şi teroarea ; şi s-o experimentăm ca pe un  foc teribil care va arde în noi toţi cei nevrednici de Hristos şi ne va curăţa. Şi poate într-o zi, când focul va fi ars tot ce nu este vrednic de Dumnezeu, fiecare dintre noi va deveni o icoană a rugului arzând, aprins cu foc sacru şi nemistuit, deoarece numai acela care poate supravieţui focului dumnezeiesc va rămâne aşa. Amin.

Sursa :

http://www.johnsanidopoulos.com/2010/03/sermon-for-sunday-of-st-mary-of-egypt.html

Oare Dumnezeu ne iartă pentru că merităm ?

« ...a uita nu înseamnă a ierta. Să ierţi înseamnă să vezi omul aşa  cum este, în păcatul său, în insuportabilitatea sa, în toată povara pe care o reprezintă pentru viaţa ta şi să spui : Am să te duc ca pe o cruce ; am să te duc până în Împărăţia lui Dumnezeu, vrei tu asta sau nu. Eşti bun, eşti rău, am să te iau pe umerii mei, am să te duc Domnului şi am să spun : Doamne, l-am purtat pe acesta toată viaţa, căci îmi era milă să nu piară cumva. Acum iartă-l. Pentru că eu l-am iertat !... »

« Aşteptăm iertarea de la Dumnezeu din dragostea Sa curată,

 dragostea jertfirii şi a crucii...”

Dar nici aceasta nu e de ajuns. Suntem înconjuraţi de oameni, iar relaţiile cu ei sunt uneori dificile. Cât de des aşteptam ca celălalt să vină să se căiască, să-şi ceară iertare, să se umilească în faţa noastră ! Poate l-am ierta dacă am simţi că s-a umilit într-atât încât să ne fie uşor să-l iertăm. Trebuie să-l iertăm însă nu pe cel ce merită iertarea – oare Dumnezeu ne iartă pentru că merităm ? Oare atunci când mergem la Dumnezeu şi-i spunem : « Doamne, mântuieşte-mă ! Doamne, iartă-mă ! Doamne, miluieşte-mă ! » putem adăuga « pentru că merit » ?Niciodată ! Aşteptăm iertarea de la Dumnezeu din dragostea Sa curată, dragostea jertfirii şi a crucii... Asta aşteaptă şi de la noi Hristos în privinţa fiecărui aproape al nostru ; trebuie să iertăm aproapole nu pentru că merită iertarea, ci pentru că suntem cu toţii ai lui Hristos, pentru că ne este dat de Însuşi Dumnezeul cel Viu şi Hristos cel Răstignit să iertăm.

Adesea ne pare : iată, dacă aş putea să uit durerea ce mi-a pricinuit-o, l-aş ierta. Însă nu pot uita – Doamne, dă-mi uitare !... aceasta nu este  iertare : a uita nu înseamnă a ierta. Să ierţi înseamnă să vezi omul aşa  cum este, în păcatul său, în insuportabilitatea sa, în toată povara pe care o reprezintă pentru viaţa ta şi să spui : Am să te duc ca pe o cruce ; am să te duc până în Împărăţia lui Dumnezeu, vrei tu asta sau nu. Eşti bun, eşti rău, am să te iau pe umerii mei, am să te duc Domnului şi am să spun : Doamne, l-am purtat pe acesta toată viaţa, căci îmi era milă să nu piară cumva. Acum iartă-l. Pentru că eu l-am iertat !...

Cât ar fi de bine dacă am putea să ne ducem unul altuia poverile, dacă am putea să ne ducem şi să ne susţinem unul pe altul ; să nu ne străduim să uităm , ci, dimpotrivă, să ţinem minte. Să ţinem minte cine e şi ce slăbiciuni are, ce păcat are, ce are în neregulă şi să nu-l ispitim în aceasta, să-l ocrotim pentyru a nu fi supus ispitei în ceea ce ar putea să-l piardă...Dacă am putea să ne purtăm astfel unii faţă de alţii !... Dacă am înconjura omul cu grijă şi dragoste, câţi oare nu s-ar trezi, câţi oare nu s-ar învrednici de iertarea ce li se dă în dar !...

Aceasta este calea pocăinţei : să « intri » în tine, să te înfăţişezi Domnului, să te vezi un condamnat care nu merită nici iertare, nici milă şi, în loc să fugi, precum Cain, de la faţa lui Dumnezeu, să te întorci către El şi să spui : « Cred, Doamne, în dragostea Ta, cred în crucea Fiului Tău, cred, ajută necredinţei mele !... » Şi apoi să urmezi calea lui Hristos, după cum am spus : să primeşti totul din mâna lui Dumnezeu, din toate să aduci roadele pocăinţei şi ale dragostei  şi să ierţi primul pe fratele nostru, neaşteptând îndreptarea lui , să-l duci ca pe o cruce, să te răstigneşti, dacă este nevoie, pe ea, pentru a avea puterea, precum Hristos, de a spune : « Iartă-i, Părinte, că nu ştiu ce fac... »
Şi atunci Însuşi Domnul, Care a spus : « Cu ce măsură măsuraţi, cu aceea vi se va măsura..., iertaţi, după cum şi Tatăl vostru Ceresc iartă », El nu va rămâne dator : vă va ierta, vă va mântui şi încă de pe pământ, precum sfinţilor, vă va dărui bucuria cerească.

Să fie aşa, să înceapă în viaţa fiecăruia dintre noi, astăzi, măcar puţin din această cale a pocăinţei, pentru că aceasta este de pe acum începutul Împărăţiei lui Dumnezeu. Amin.

Mitropolitul Antonie – Despre credinţă şi îndoială ; Editura Cathisma,  2009