“Părintele Paulin Lecca (de la Cozia) împarte lumea în patru categorii: Cea a fiului risipitor care nu se mai întoarce la Tatăl. Sunt şi dintr-aceştia, rămân printre roşcove şi porci. Cea a fiului risipitor care se întoarce şi intră la ospăţul împărătesc. Cea - foarte numeroasă, poate cea mai numeroasă - a fiului bun, care e drept şi cuminte, dar e călduţ şi fudul şi cu toate că e drept, nu intră la cină! Cea - vai, rară - a fiului drept care nu e numai cuminte, ci e şi înflăcărat şi ia parte la cina împărătească. Pilde: Sf. Fecioară, Sf. Ioan Evanghelistul. Ei reprezintă idealul”(Părintele Nicolae Steinhardt, „Jurnalul fericirii”).
Mulţi dintre noi, cei care, orbiţi şi prostiţi de către ateismul comunist timp de câteva decenii, ne-am întors la Domnul ca fiul risipitor, am adăstat prea mult printre roşcove şi porci, pentru a nu trudi amarnic la menţinerea hainei primite cu generozitate iubitoare înapoi de la Tatăl. Ne ameninţă permanent tentaţia întoarcerii printre străini şi a convieţuirii cu porcii. Simţurile noastre îngroşate în desfătări nefireşti şi nepermise ne amăgesc să le satisfacem dorinţele ”porceşti”, iar mintea se înceţoşează de noianul poftelor şi se încâlceşte în patimi. Oricând putem să ne prăbuşim între cei ce, părăsind din nou casa părintească(Sfânta Biserică), nu mai au puterea să se reîntoarcă la Tatăl, ci mor în robie, printre străini(păcate şi patimi).
Dar, oricât de curios ar părea, risipitorii pocăiţi, restauraţi în condiţia de fii de către multmilostivul părinte, sunt ameninţaţi de un alt pericol, mult mai perfid: să înceapă, cu vremea, să se considere drepţi! Paradoxul se explică prin uitare şi prin trufia minţii celui care, văzându-se repus în drepturile fieşti, nu îşi mai aminteşte rătăcirea pe care a avut-o, ruşinea şi suferinţa stării de păcătoşenie, ci doar dulceaţa mărturisirii şi a iertării primite – nu pentru dreptatea sa! pentru dragostea atotiertătoare a Părintelui!
Dacă fiul cel bun, care nu şi-a părăsit niciodată tatăl, nu a risipit averea şi a păzit ascultarea, este ameninţat să fie alungat de la Cina din Împărăţia lui Dumnezeu, fiind plin de sine şi satisfăcut de dreptatea şi cuminţenia sa, ce se va întâmpla cu risipitorul „călduţ şi fudul”? De câte ori putem rătăci şi de câte ori ne putem întoarce cu nădejdea că Tatăl ne va primi iar cu braţele deschise? Cum vom intra la ospăţul împărătesc?
An de an, apropiindu-ne de începutul Postului, observăm cu tristeţe că iar am fugit din casa părintească, iar am risipit averea Tatălui şi iar am rămas goi şi flămânzi, tremurând de frica mâniei drepte a Părintelui nostru în faţa necugetatei noastre perseverări în rău. Dar de ne descoperim călduţi şi fuduli, înrădăcinaţi în falsa îndreptăţire de sine, tristeţea noastră nu mai are margini. Dă-ne nouă, Doamne, să ne vedem rătăcirea şi să cădem la picioarele Tale şi să plângem, curăţind miasmele porceşti din sufletele şi trupurile noastre! Amin.
Mulţi dintre noi, cei care, orbiţi şi prostiţi de către ateismul comunist timp de câteva decenii, ne-am întors la Domnul ca fiul risipitor, am adăstat prea mult printre roşcove şi porci, pentru a nu trudi amarnic la menţinerea hainei primite cu generozitate iubitoare înapoi de la Tatăl. Ne ameninţă permanent tentaţia întoarcerii printre străini şi a convieţuirii cu porcii. Simţurile noastre îngroşate în desfătări nefireşti şi nepermise ne amăgesc să le satisfacem dorinţele ”porceşti”, iar mintea se înceţoşează de noianul poftelor şi se încâlceşte în patimi. Oricând putem să ne prăbuşim între cei ce, părăsind din nou casa părintească(Sfânta Biserică), nu mai au puterea să se reîntoarcă la Tatăl, ci mor în robie, printre străini(păcate şi patimi).
Dar, oricât de curios ar părea, risipitorii pocăiţi, restauraţi în condiţia de fii de către multmilostivul părinte, sunt ameninţaţi de un alt pericol, mult mai perfid: să înceapă, cu vremea, să se considere drepţi! Paradoxul se explică prin uitare şi prin trufia minţii celui care, văzându-se repus în drepturile fieşti, nu îşi mai aminteşte rătăcirea pe care a avut-o, ruşinea şi suferinţa stării de păcătoşenie, ci doar dulceaţa mărturisirii şi a iertării primite – nu pentru dreptatea sa! pentru dragostea atotiertătoare a Părintelui!
Dacă fiul cel bun, care nu şi-a părăsit niciodată tatăl, nu a risipit averea şi a păzit ascultarea, este ameninţat să fie alungat de la Cina din Împărăţia lui Dumnezeu, fiind plin de sine şi satisfăcut de dreptatea şi cuminţenia sa, ce se va întâmpla cu risipitorul „călduţ şi fudul”? De câte ori putem rătăci şi de câte ori ne putem întoarce cu nădejdea că Tatăl ne va primi iar cu braţele deschise? Cum vom intra la ospăţul împărătesc?
An de an, apropiindu-ne de începutul Postului, observăm cu tristeţe că iar am fugit din casa părintească, iar am risipit averea Tatălui şi iar am rămas goi şi flămânzi, tremurând de frica mâniei drepte a Părintelui nostru în faţa necugetatei noastre perseverări în rău. Dar de ne descoperim călduţi şi fuduli, înrădăcinaţi în falsa îndreptăţire de sine, tristeţea noastră nu mai are margini. Dă-ne nouă, Doamne, să ne vedem rătăcirea şi să cădem la picioarele Tale şi să plângem, curăţind miasmele porceşti din sufletele şi trupurile noastre! Amin.