Alt cuvânt al Mitropolitului Antonie la Duminica Orbului

« Suntem înconjuraţi de oameni  şi fiecare persoană este unică pentru Dumnezeu, dar sunt oamenii unici şi pentru noi ? »

« Când întâlnim o persoană, ar trebui să ne apropiem de ea ca de o taină,

care ni se descoperă numai printr-o comuniune profundă... »

Am ascultat astăzi povestea unui om născut orb. Noi nu avem experienţa orbirii fizice, dar ne putem imagina cum acest om era închis în sine, cum întreaga lume din jurul său exista doar ca un sunet îndepărtat, ceva ce nu-şi putea imagina, reprezenta. Era captiv în propriul trup. Putea trăi prin imaginaţie, putea să-şi inventeze o lume în jurul său, putea prin pipăit şi prin auz să aproximeze ceea ce era cu adevărat în jurul lui; dar întreaga realitate nu putea decât să-i scape. Noi nu suntem orbi trupeşte, dar câţi dintre noi nu suntem închişi în noi înşine! Care  dintre noi poate spune că el este  atât de deschis, încat poate percepe lumea în întregul ei, dar şi în adâncimea ei ?

Întâlnim oameni şi îi vedem cu ochii noştri, dar rareori se întâmplă ca în afară de forma exterioară, de trăsături sau veşminte să mai vedem şi altceva ,- cât de des se întâmplă să vedem ceva din adâncul persoanei din faţa noastră? Cât de des ne uităm în adâncul ochilor unei persoane şi ne adâncim în înţelegerea sa ?  Suntem înconjuraţi de oameni  şi fiecare persoană este unică pentru Dumnezeu, dar sunt oamenii unici şi pentru noi ? Nu sunt oameni care ne înconjoară doar ca « oameni », care au nume, prenume, porecle, pe care îi recunoaştem după înfăţişarea exterioară, dar pe care nu-i ştim deloc pe dinlăuntru ?

Aceasta este condiţia noastră: suntem orbi, suntem surzi, suntem insensibili la lumea exterioară şi totuşi, suntem chemaţi să citim înţelesurile ascunse. Când întâlnim o persoană, ar trebui să ne apropiem de ea ca de o taină, care ni se descoperă numai printr-o comuniune profundă, intrând într-o relaţie, poate lipsită de cuvinte, poate în cuvinte, dar atât de adâncă încât să ne putem cunoaşte nu chiar cum ne cunoaşte Dumnezeu, dar în lumina lui Dumnezeu care ne luminează pe fiecare. Şi mai mult de atât : noi putem face, fiecare în limita puterilor sale, a darurilor sale, ceea ce a făcut Hristos : a operat ochii orbului. Ce a văzut acesta ? Primul lucru pe care l-a văzut a fost faţa Fiului întrupat al lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, a văzut dragostea întrupată. Când ochii săi au întâlnit ochii lui Hristos, a întâlnit mila lui Dumnezeu, tandreţea lui Dumnezeu, preocuparea lui Dumnezeu şi înţelegerea Lui. În acelaşi mod pot începe să vadă atâţia oameni, dacă, întâlnindu-ne pe noi, vor întâlni oameni  în ai căror ochi văd strălucind dragostea gravă, responsabilă, o dragoste care nu este sentimentală, ci clarvăzătoare, o dragoste care vede şi înţelege. Şi atunci, vom deveni pentru oamenii din jurul nostru o revelaţie a tuturor înţelesurilor pe care această lume le deţine şi le conţine prin artă, prin frumuseţe, prin ştiinţă, prin toate mijloacele  de a percepe şi a afirma frumuseţea între oameni.

Dar facem noi aceasta ? Este o preocupare a noastră aceea de a transmite vastitatea, adâncimea şi frumuseţea lucrurilor tuturor persoanelor pe care le întâlnim ? Nu suntem mai degrabă preocupaţi să primim decât să dăruim? Şi totuşi, Sf. Ap. Pavel,  care ştia ce înseamnă să primeşti şi să dăruieşti, a spus: “Mai fericit este a da decât a lua ». Şi cât de multe a primit el ! A primit cunoştinţa lui Dumnezeu prin propria experienţă ; a primit învăţătură, ştiinţă şi experienţă în Vechiul Testament , şi apoi Hristos i s-a arătat Însuşi : ce n-a primit ! Şi totuşi era fericit mult mai mult  dăruind decât primind, pentru că nu voia să fie singur posesorul tuturor bogăţiilor care îi parveniseră astfel; voia să le împartă, să le dea, să aprindă şi să înflăcăreze şi alte vieţi.

Să ne gândim cât de bogaţi suntem, cât de multe ni s-au dăruit să le vedem şi să le auzim ! Şi să ne dăm seama în acelaşi timp cât de tragic închişi în noi înşine suntem dacă nu vom sfărâma acest zid dăruind la fel de generos, la fel de abundent pe cât ni s-a dăruit la rândul nostru ! Şi atunci, într-adevăr, bucuria noastră va fi deplină, aşa cum ne-a promis Hristos. Şi nimeni şi nimic nu vor putea să o mai ia de la noi. Amin

(Predică din 1989)

     Sursa:  http://www.metropolit-anthony.orc.ru/eng/eng_serm.htm

Foto: http://saintjameskids.blogspot.com/2009_03_01_archive.html

Pătimirile Sfântului Hristofor

Luând cu nedreptate împărăţia Romei, prearăul Dechie, la anul de la Hristos 108 şi, punând ajutător la ocârmuirea împărăţiei pe Valerian, îndată a pornit prigoană mare contra creştinilor, pe care istoricii o numără a opta. El a pornit această prigoană, cum zic unii din istorici, din pizma ce o avea asupra lui Filip, cel mai înainte de dânsul, care iubea pe creştini şi îi cinstea; unii zic că Filip s-ar fi făcut chiar creştin. Dechie, atât s-a îndrăcit cu luptarea contra lui Dumnezeu şi atât de aspru şi cumplit s-a ridicat asupra creştinilor, încât a scris cărţi şi porunci nelegiuite şi nedrepte către toţi ighemonii şi stăpânitorii cei de sub stăpânirea lui, care erau păgâni ca şi dânsul. El le-a poruncit ca, cu mare groază, să silească pe cei drepţi şi binecredincioşi robi ai lui Hristos, să jertfească idolilor şi să mănînce bucate din cele spurcate cu sângele dobitoacelor jertfite; iar câţi nu vor să se lepede de Hristos, mai întâi să-i pedepsească şi să-i bată cu felurite răni şi să le pună asupra lor nenumărate munci; iar după aceea, să-i omoare cu nemilostivire. Deci, toţi stăpânitorii şi ighemonii ţărilor şi cetăţilor se sârguiau cu toată puterea să se arate bineplecaţi şi supuşi către împăratul, având păgânii multă îndrăzneală, iar cei credincioşi erau prigoniţi şi munciţi păgâneşte.

Într-acea vreme, un voievod al împăratului, făcând război cu alte neamuri şi biruindu-le, a aflat într-acele neamuri un om din cei cu capul de cîine, care mănâncă oameni şi cărora noi le zicem căpcăuni; pe acela voievodul l-a luat rob. El era înţelept la minte din fire şi cu cunoştinţă bună, cugetând dumnezeieştile cuvinte întru inima sa; şi, văzând pe păgâni pedepsind totdeauna pe creştini cu multe feluri de munci, se mâhnea şi împreună pătimea durere, ca un milostiv ce era. Dar, fiindcă nu putea să vorbească şi să mustre pe păgâni ca un om, s-a dus de la dânşii la un loc deosebit, afară din cetate, şi, căzând la pămînt, a făcut cu mintea rugăciunea aceasta: "Doamne, Atotţiitorule, auzi smerenia mea şi arată milostivirea Ta, spre mine nevrednicul robul Tău. Deschide buzele mele, şi dă-mi grai omenesc, ca să pot mustra pe tiranul".

Astfel rugându-se el, îndată s-a aflat înaintea lui un om purtător de haine albe şi a zis către dânsul: "Reprovos - că astfel se numea el mai înainte -, s-a auzit rugăciunea ta! Scoală-te să iei darul de la Domnul". Deci, sculându-se, s-a apropiat de buzele lui, omul acela purtător de haine albe şi, suflându-i în gură, îndată a vorbit fără de împiedicare; şi, mergând îndată în cetate şi văzînd pe creştini muncindu-se de muncitori, l-a durut inima, ca şi cum însuşi ar fi pătimit munci, şi a zis către păgâni aceasta: "O, povăţuitori ai întunericului şi plini de fărădelegi, nu vă ajunge vouă că aţi vîndut sufletele voastre satanei? Ne siliţi şi pe noi, care ne temem de Dumnezeu Cel adevărat, să pierim împreună cu voi? Eu sunt creştin şi nu sufăr să mă închin zeilor celor deşerţi şi urâciunilor celor netrebnice".

Sfântul, zicând acestea, un slujitor cu numele Vachies, care se întâmplase aproape de dânsul, l-a lovit peste gură; iar fericitul a zis cu blândeţe: "Sunt legat de Mântuitorul meu Iisus Hristos şi pentru aceasta nu-ţi fac ţie răsplătirea cuviincioasă; iar dacă m-aş mânia, nu poate să mă biruiască nici toată împărăţia voastră cea stricată şi răzvrătită".

Deci, ducându-se Vachios în cetatea unde era împăratul, i-a vestit lui acestea, zicând: "Sunt puţine zile de cînd, muncind voievodul pe creştini după dumnezeiasca ta poruncă, s-a arătat în mijlocul poporului un uriaş înfricoşat, tânăr cu vârsta, iar capul şi căutătura sălbatică, dinţii lui ies afară din gură ca şi ai porcului, capul lui este de câine şi, în scurt să zic, atât este de grozav, încât nu pot nicidecum, să-i povestesc chipul lui. El huleşte pe zei şi împărăţia ta şi pentru aceea l-am lovit pe el cu palma peste obraz; dar s-a lăudat, că nu se teme de toată împărăţia ta. Deci, pentru aceasta am venit să vestesc împărăţiei tale; nu cumva a auzit Dumnezeul creştinilor rugăciunile lor şi l-a trimis pe dânsul spre ajutorul lor?"

Împăratul, mâniindu-se, a zis către dânsul: "Oare ai diavol şi pentru aceasta ţi s-a arătat ţie într-acest chip?" Aşa a zis şi îndată a trimis două sute de ostaşi, zicând: "Legaţi-l pe el şi astfel să mi-l aduceţi; iar dacă se va împotrivi vouă, tăiaţi-l în mii de bucăţi şi numai capul lui să mi-l aduceţi să-l văd, de este atât de înfricoşător precum spune ticălosul acesta". Fericitul Reprovos s-a dus la biserica creştinilor şi, şezând dinafară la poartă, a înfipt toiagul său în pămînt şi, plecându-şi capul, s-a rugat, zicând: "Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule şi Atotputernice, Cela ce Te porţi pe Heruvimi şi eşti slăvit de Serafimi şi lăudat de toţi sfinţii Tăi, ascultă-mă astăzi pe mine nevrednicul şi porunceşte ca să înfrumuseţeze toiagul meu ca al Sfântului Tău prooroc Aaron, ca să se arate şi spre mine bunătatea Ta cea multă şi să mă fac întru mărturisirea Ta mai sârguitor, ca să Te preamăresc pe Tine, Tată şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în veci. Amin."

Astfel rugîndu-se îndată, o, minune, toiagul a odrăslit! Pentru aceea, văzând un semn minunat ca acesta, s-a întărit mai bine şi iarăşi s-a rugat, mulţumind Domnului. Deci, ostaşii pe care îi trimisese Dechie să prindă pe sfântul, au ajuns acolo într-acel ceas când el se ruga afară din biserică; şi, văzându-l de departe, s-au înfricoşat de chipul lui, neîndrăznind să se apropie de el. Iar unul din ei a îmbărbătat pe ceilalţi, zicând: "Ce ne înfricoşăm de un om fără de arme?" Şi, ducându-se aproape de el, l-a întrebat, zicând: "De unde eşti şi pentru ce plângi fără de mângâiere?" El a răspuns cu smerită grăire: "Plâng pentru oamenii cei fără de pricepere, care au lăsat pe adevăratul Dumnezeu şi se închină idolilor celor neînsufleţiţi". Deci, după ce au auzit ostaşii că vorbeşte cu blândeţe, au luat îndrăzneală şi au zis către dânsul: "Împăratul ne-a trimis să te aducem legat la el, pentru că nu te închini zeilor celor vechi; ci te închini unui oarecare Dumnezeu nou".

Reprovos a zis către dînşii: "Dacă mă veţi lăsa dezlegat, voi merge de voia mea; iar a mă lua legat, nu puteţi, că stăpânul meu, Hristos, a dezlegat legăturile păcatelor mele şi m-a eliberat de tatăl vostru, satana". Ei au zis către dânsul: Dacă nu voieşti să mergi, du-te unde vrei; iar noi vom zice către împărat, că nu te-am aflat". Sfântul a zis către dînşii: "Ba nu! Vă rog numai pe voi să mă îngăduiţi câtva timp, până voi lua Sfîntul Botez şi atunci vom merge împreună". Iar ei au răspuns: "Cheltuiala noastră s-a sfârşit, şi nu mai avem merinde, că te căutăm de multe zile".

Deci, sfântul le-a zis: "Aduceţi acea puţină hrană ce aveţi, ca să vedeţi puterea Dumnezeului meu". Punând ei înaintea lui bucatele ce le aveau, sfântul a îngenuncheat şi s-a rugat, zicând: "Doamne Dumnezeule, care ai binecuvântat cele cinci pâini şi ai săturat popor nenumărat, auzi-mă pe mine, robul Tău, şi înmulţeşte pâinile acestea, ca să vadă şi aceştia minunile Tale şi să creadă că Tu singur eşti Dumnezeu adevărat, Care poţi toate!"

Rugându-se el, a venit îngerul Domnului şi a zis către dînsul: "Îndrăzneşte, pătimitorule al lui Hristos, Hristofore, că, Acela către care te-ai rugat, m-a trimis spre ajutorul tău, să-ţi îndeplinesc toate cererile tale". Îngerul, binecuvântând pâinile, le-a înmulţit. Atunci sfântul a zis către ostaşi: "Mâncaţi acum, fraţilor, cât voiţi, şi să cunoaşteţi din aceasta puterea Dumnezeului meu, care nu numai bunătăţile cele pământeşti le dăruieşte celor ce cred în Dânsul, ci şi pe cele cereşti, fiindcă este puternic şi preabun".

Deci, ostaşii, văzând o minune ca aceasta, s-au înspăimântat şi au strigat cu toţii: "Mare este Dumnezeul creştinilor, Care mântuieşte pe robii Săi!" Apoi, închinându-se sfântului, au zis: "Credem şi noi într-Unul adevăratul Dumnezeu, Căruia I te închini, că Acela este Atotputernic şi mulţumim ţie că te-ai arătat ca o făclie luminoasă nouă, celor întunecaţi, şi ne-ai scos pe noi din întunericul înşelăciunii, povăţuindu-ne către lumina adevărului. Deci, noi de acum suntem cu tine şi porunceşte-ne nouă, ca să facem orice voieşti".

Atunci sfântul, veselindu-se, i-a învăţat din destul mîntuitoarea propovăduire a lui Dumnezeu, cât cuprinde Sfânta Evanghelie. După aceea a plecat cu dânşii în Antichia, la Sfântul Vavila, arhiepiscopul, şi i-a povestit toată pricina. Arhiepiscopul, mulţumind lui Dumnezeu, i-a învăţat şi i-a botezat pe toţi, numind pe Reprovos, Hristofor, care a sfătuit după aceea pe ostaşi să meargă la împărat. Mergând ei pe cale, îi întărea sfântul, zicînd: "Fiilor şi fraţii mei iubiţi, acum cunoaşteţi pe Dumnezeu, în care am crescut. Deci, acum să răbdăm pentru dânsul răni şi bătăi şi să nu ne lepădăm de El, chiar de ne-ar face orice fel de supărări; noi, însă să stăm bărbăteşte, netemându-ne nicidecum de înfricoşările tiranilor, nici de muncile lor cele înfricoşătoare, pentru că ne va ajuta nouă Stăpânul nostru Hristos, în Care am crescut. Deci, lega-ţi-mă pe mine şi mă duceţi la Dechie, precum v-a poruncit vouă; iar dacă vă temeţi de munci, duceţi-vă unde vreţi, îngrijindu-vă de mântuirea voastră". Ei, auzind aceasta, au lăcrimat şi n-au voit să lege pe dascălul şi pe povăţuitorul lor către adevărata credinţă. Dar, de vreme ce el a voit şi a primit, ei l-au legat.

Ajungînd la palatul împărătesc şi, văzând Dechie pe sfântul, s-a înfricoşat atât de mult, încât puţin a lipsit de n-a căzut de pe scaun. Atunci a zis sfântul către el: "O, preanenorocită şi stricată împărăţie, dacă te-ai temut de mine, robul lui Dumnezeu, slabule şi fricosule, apoi cum vei răbda mînia Lui în ceasul judecăţii, când te vor trage diavolii la divanul cel înfricoşat, ca să răspunzi pentru sufletele care le-ai pierdut?"

 După ce tiranul cu anevoie şi-a venit în fire, a întrebat pe Hristofor, mărturisitorul lui Hristos, care-i este credinţa, neamul şi numele. Iar el a răspuns: "Sunt creştin şi mai înainte mă numeam Reprovos, iar acum, din Sfântul Botez, mă numesc Hristofor. Neamul meu se arată din faţa mea şi mă nevoiesc pentru Hristos Domnul meu; deci nu mă plec poruncilor tale cele păgâneşti". Dechie a zis către dânsul: "Rece şi rău nume ţi-a dat, care nu te foloseşte pe tine, ticălosule". Iar sfântul a zis către dânsul: "Rece este numirea voastră, nebunilor, că aţi lăsat pe Dumnezeul Cel adevărat şi vă închinaţi pietrelor". Dechie iarăşi i-a zis: "Fie-ţi milă de trupul tău şi jertfeşte zeilor, ca să te învrednicească de multă cinste şi să te fac popă al lor, ca să nu pieri cu nedreptate. La acestea sfântul a răspuns: "Să nu fie să mă lepăd eu de adevăratul Dumnezeul meu, o, prea fărădelege tiran şi să mă închin idolilor celor deşerţi! Bunătăţile tale să le ai tu! Cei deşerţi de minte şi cei de o minte cu tine sunt nebuni. Mie nu-mi este milă de trupul meu, precum ai zis, ci de suflet, ca un înţelept. Deci, pentru dânsul slujesc şi mă închin Dumnezeului Celui fără de moarte; iar zeii tăi cei cu nume mincinos sunt diavoli şi vă amăgesc, ca să vă ia sufletele voastre şi să le ducă în pierzare; deci, să nu ai pentru mine nici o nădejde, că mă voi pleca voinţei tale celei fără de Dumnezeu; pentru aceea fă cu mine ce voieşti".

 Împăratul, mîniindu-se, a poruncit să-l spânzure de părul capului, legîndu-i o piatră de picioare, şi să-l împungă cu suliţele peste tot trupul. Sfântul, pătimind acestea, răbda vitejeşte şi zicea către tiran: "Nu mă plec ţie, păgânule, nu mă închin zeilor tăi, nici nu bag în seamă muncile şi rănile tale, ca de nişte lucruri trecătoare, pentru dragostea Hristosului meu, Care îmi va răsplăti cu bunătăţile cele vrednice pentru aceste munci, pe care le rabd pentru Dânsul; iar pe tine, o, ticălosule, te aşteaptă focul cel veşnic, pe care îl vei moşteni împreună cu diavolii, cărora le slujeşti". Atunci împăratul, mâniindu-se şi mai mult, a poruncit să-i ardă subţioarele cu făclii aprinse. Făcându-se acestea, l-a sfătuit pe Dechie oarecare din boieri, să-i vorbească cu cuvinte bune, doar îl va asculta şi-l vor avea în războaie ajutător. Deci, dezlegându-l, împăratul l-a rugat, zicîndu-i: "Mărturiseşte pe zei, bunule om, că voiesc să te am drumeţ la carul meu". Zis-a sfântul către dînsul: "Fă-te creştin şi mă vei avea drumeţ la carul tău şi vei împărăţi cu Hristos în veci".

 Văzând împăratul că se osteneşte în deşert, a poruncit să aducă două femei desfrânate foarte frumoase, împodobite cu haine de mult preţ lucrate cu aur şi cu mărgăritare şi stropite cu miruri şi cu arome binemirositoare. Pe acelea le-a închis împreună cu sfântul, într-o cameră împărătească şi vicleanul Dechie le-a făgăduit mulţi bani, dacă îl vor îndupleca pe el să se închine idolilor.

 Îndată ce le-a închis, sfântul a îngenuncheat şi s-a rugat, zicând: "Vezi, Doamne, cum au întins cursă şi sminteli picioarelor mele; izbăveşte-mă de cei nedrepţi şi păzeşte-mă de aceste ispite. Aşa, Doamne, să nu mă părăseşti pe mine robul Tău, căci a Ta este slava în veci. Amin".

Şi, sculându-se, a întrebat pe acele femei ce voiesc, iar ele, văzându-l, s-au înfricoşat şi şi-au întors faţa lor la perete. El, iarăşi le-a întrebat cu blândeţe acelaşi lucru. Ele i-au răspuns: "Împăratul ne-a trimis pe noi să te sfătuim ca să-l asculţi şi să te închini idolilor, ca să nu te omoare cu moarte cumplită". Sfântul le-a zis: "Eu nu mă tem de această moarte vremelnică, ca să împărăţesc cu Hristosul meu în veci, în Care şi voi, dacă veţi crede, va fi ferice de voi, că veţi moşteni toată desfătarea bunătăţilor celor veşnice şi vă veţi bucura totdeauna în Rai împreună cu sfinţii".

 Femeile, auzind acestea, mai mult s-au înfricoşat şi s-au sfătuit între ele, zicând: "Dacă vom crede în Dumnezeul acestuia, ne va omorî Dechie, iar dacă nu vom crede, ne va ucide acest om numaidecît. Deci, mai bine este să credem în Hristos, Care ne va da acum - dacă vom muri pentru El - viaţă veşnică şi nemuritoare". Deci, au zis către el: "Credem în Hristos şi roagă-te Lui, să ne ierte păcatele noastre cele multe".

Continuare la :

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-09-sf_hristofor_marturisitorul.html

Mitropolitul Antonie de Suroj - Cuvânt la Duminica Orbului din naştere

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh

La finalul Evangheliei de azi  sunt cuvinte pe lângă al căror înţeles trecem deseori. Orbul îi spune lui Hristos : « Şi Cine este Fiul lui Dumnezeu ? » şi Hristos îi răspunde : « L-ai văzut şi El este cel Care îţi vorbeşte ».

Pentru noi, primele cuvinte sunt aşa de fireşti ; primul eveniment al  vieţii noastre, primul eveniment al întâlnirii cu o persoană este vederea ei, dar ce minune a fost pentru acest om care nu văzuse niciodată ceva din lume şi care, atins de mâna dătătoare de viaţă a lui Hristos, dintr-o dată a văzut ! Şi prima persoană pe care a văzut-o a fost Domnul şi Dumnezeul său, Hristos, Fiul Omului.

Îmi amintesc de un scriitor român care ne spune în biografia sa ce impresie profundă, definitivă i-a lăsat faţa primului om văzut care i-a rămas în memorie. Îşi aminteşte de sine însuşi copil şi deasupra lui, incredibil de frumoasă, faţa tatălui său, care era preot, privindu-l, cu toată dragostea omenească, cu întreaga tandreţe  şi profunzime a unei priviri umane. Şi scrie el că aceasta a fost prima viziune a lui despre icoana  pe care o întruchipează faţa omului când este luminată din interior de dragoste şi de înţelegere, de profunzime şi de veşnicie, o viziune a lui Dumnezeu. Aici acest om L-a vazut pe Dumnezeu în trăsăturile Celui  Care era Dumnezeu şi Care a devenit Fiul Omului.

Aş vrea să vă atrag atenţia asupra unui aspect diferit. Cu o altă ocazie citeam povestea unui paralitic  vindecat de Hristos ; şi biserica, slăvindu-L pe Dumnezeu cu această ocazie, spune: “Cum acest om n-a găsit pe nimeni să aibă milă de el, Fiul Mariei, Dumnezeu Însuşi, s-a oprit şi i-a  dat ajutor la nevoie”. Pentru că acest om n-a găsit vreun alt om să aibă milă de el, să-i arate compasiune, să se preocupe de el, Dumnezeu a coborat la el. Noi trăim acum în alte vremuri, în vremuri în care Dumnezeu  a devenit om în mijlocul nostru şi mai mult de atât : Ne-a făcut mădulare vii ale trupului Său, o prezenţă întrupată, o prezenţă concretă în Întruparea Sa, ne-a făcut temple ale Duhului,  locuri ale Prezenţei. Acum fiecare om aflat în nevoie ar trebui să găsească în fiecare dintre noi un om pornit spre compasiune, milă şi înţelegere, deoarece Dumnezeu S-a făcut om, şi în acelaşi timp, simultan, întâlnindu-se   cu noi, ar trebui să vadă dragostea lui Dumnezeu în ochii noştri şi să perceapă dumnezeiasca milă în faptele noastre active, imaginative, creative şi în vorbele noastre.

De când Hristos a venit în lume, a sosit vremea omului ; dar nu a omului despărţit de Dumnezeu , străin  de El, ci vremea minunată în care  prin oameni, prin intermediul celor ce L-au descoperit pe Hristos, care au crezut în El, care au devenit una cu El – al acelor oameni cărora Dumnezeu le-a încredinţat lumea Lui – toţi oamenii pot primi atât mila lui Dumnezeu, cât şi pe cea a semenilor şi pot vedea compasiune omenească, dragoste omenească şi bucurie omenească.

Nu este aceasta o chemare măreaţă, nu ar trebui acum să fim apţi de fapte mari? Timpul Domnului şi timpul omului sunt una, nu numai în Fiul Întrupat al lui Dumnezeu, ci şi în tainica Lui prezenţă întrupată în fiecare dintre noi, prezenţa lui Dumnezeu în carne/ trup, în mila omenească, în dragostea omenească. Aceasta este o cerere  îndreptăţită şi o provocare  pe care ne-o lansează Sfânta Evanghelie. Suntem noi unii pentru alţii şi pentru cei  mai îndepărtaţi de noi acest fel de oameni ?  O noua umanitate, făpturi noi, oameni noi cu viaţă nouă, viaţa lui Dumnezeu. La acestea suntem chemaţi, aceasta trebuie să fim.

Să reflectăm asupra celor spuse, să luăm o hotărâre şi să devenim o icoană, o viziune a lui Dumnezeu, nu numai în strălucirea dragostei din ochii noştri, nu numai în cuvintele pe care le rostim, ci şi în fiecare faptă, astfel încât vremea omului să devină ziua Fiului Omului, ziua Domnului. Amin.

(Predică din 1972)

Icoană: http://full-of-grace-and-truth.blogspot.com/2009_05_01_archive.html