Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

miercuri, 2 decembrie 2009

Dedicaţie


Dacă aveţi vreme, recitiţi  din Scrisoarea III a lui Eminescu nişte dureroase versuri despre politicianism.
Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?

Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Mulţumire


Îmblânzitorule de inimi, Doamne, slavă Ţie!
O zi încercată, dar luminată de blândeţea inimilor unor foarte dragi prieteni vechi, care mi-au întins o mână creştinească de ajutor.
Slavă lui Dumnezeu, Care a sădit în noi puterea de a ne opri câteodată din alergare şi a da voie acestui unic sentiment al prieteniei să ne îmblânzească inimile !
Obişnuiam să cred prosteşte că prietenii sunt un fel de victorie personală, o recunoaştere a unor părute calităţi ale  mele, observate de ei. Şi tare mă mai trufeam în inima mea neîmblânzită de cugetul smerit al lui Hristos, dar mă înşelam amarnic.
Abia când lucrurile au început să-mi fie nespus de dragi numai pentru că erau intim legate de prietenii mei am intuit că este ascunsă în prietenie o putere suprafirească, un har. Mângâierea, de oriunde ai primi-o, tot de la Mângâietorul vine. Înseninarea, oricând şi oriunde s-ar petrece, tot lucrarea Duhului Sfânt este, din voia Tatălui şi din dragostea Fiului. Amprenta inconfundabilă a prieteniei binecuvântate de Domnul este bucuria, pe care experienţele vieţii m-au învăţat s-o deosebesc total de entuziasmele de tot felul. Nu este tulburare în prietenie, nu este grijă, nici suspiciune, nu e mărire, ci micşorare de sine. Vă chem să observaţi cât de adânc ne smereşte un gest de prietenie, cât de tare ne cuminţeşte o vorbă caldă a unui prieten.
Am experimentat azi înfrângerea mândriei mele de a nu accepta uşor ajutorul, mai ales al prietenilor. Am trăit liniştirea apelor sufleteşti şi plecarea inimii mele supuse de blândeţea cu care mi s-a oferit un ajutor.
Un prieten te scoate pe tine din tine, făcându-i loc lui Hristos, Care prin el lucrează.
A cui este victoria ? A  Lui, Care supune duhul iubirii de sine din noi.  Şi Lui i se cuvine slava în veci.

Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!


Vulpea însă se întorse la gândurile sale:
- Viaţa mea e veşnic aceeaşi. Eu vânez găinile, pe mine mă vânează oamenii. Toate găinile se aseamănă între ele, şi toţi oamenii se aseamănă între ei. Aşa că mă cam plictisesc. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, viaţa mi se va însenina.
Voi cunoaşte sunetul unor paşi deosebiţi de-ai tuturora. Paşii altora mă fac să intru sub pământ. Al tău ma va chema din vizuină, ca o melodie. Şi-apoi, priveşte! Vezi tu, acolo, lanurile de grâu? Eu nu-mi aduc aminte de nimic. Şi asta-i trist! Tu ai însă părul de culoarea aurului. Va fi, de aceea, minunat, când tu mă vei fi îmblânzit! Grâul, auriu şi el, îmi va aminti de tine. Şi-mi va fi nespus de dragă murmurarea vântului prin grâu ...
Vulpea tăcu şi se uită îndelung la micul prinţ:

prince&fox


- Te rog ... îmblânzeşte-mă - zise apoi.
- Bucuros aş vrea - răspunse micul prinţ - numai că nu prea am timp. Am de căutat prieteni şi o mulţime de lucruri de cunoscut.
- Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim - zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de-a gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!
- Ce trebuie să fac? zise micul prinţ.
- Trebuie să ai foarte multă răbdare - răspunse vulpea. La început, te vei aşeza ceva mai departe de mine, uite-aşa, în iarbă. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei rosti nici un cuvânt. Graiul e izvor de neînţelegeri. Însă vei putea, pe zi ce trece, să te aşezi din ce in ce mai aproape de mine ...
Antoine de Saint Exupery