Cuviosul Paisie Aghioritul, Mica filocalie 2

« Aşa cum corabia care are un cârmaci bun ajunge cu ajutorul lui Dumnezeu nevătămată la ţărm, la fel şi sufletul care are un părinte duhovnicesc bun urcă cu uşurinţă la cer, chiar dacă a săvârşit mulţime de rele. »

« Aşa cum cel ce nu are îndrumător pierde cu uşurinţă drumul, chiat dacă este foarte priceput, la fel şi cel care înaintează, conducându-se singur pe unicul drum, cu uşurinţă se pierde, chiar dacă deţine toată înţelepciunea lumii. »

Cuviosul Paisie Aghioritul, Mica filocalie

« Starea duhovnicească este să te bucuri de cele potrivnice celor de care se bucură lumea. De pildă, să te bucuri că nu-ţi dau importanţă. »

« Doar Hristos nu-l decepţionează pe om. Doar Hristos nu dezminte speranţele lui. Doar El satisface dorinţele noastre neostoite şi odihneşte adânc sufletele noastre »

« Cu cât omul fuge de mângâierea omenească, cu atât se apropie de el mângâierea dumnezeiască. »

« Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă »(Mt. 6, 33). Acesta este sensul cel mai adânc al vieţii. »

Despre dor...în răspăr

Nu cred să existe realitate mai « poetizată »(citeşte : deformată !) la noi, românii, care « ne-am născut poeţi »( !) decât dorul. Şi cum avem obiceiul de a lua de-a gata anumite « adevăruri » subiective ale artei, am căzut în mreaja dorului, crezând cu naivitate şi orgoliu că nu e simţire mai fină, mai nobilă şi mai dătătoare de « specific naţional » decât dorul. E drept că ne-au ajutat şi filosofii, dar fondul rătăcirii tot de natură literară este.Deseori mi-am frământat gândul încercând să aflu, pe cont propriu, de unde provine această sursă a suferinţei omeneşti, care atacă îndeosebi firile sensibile şi interiorizate. Dar n-am descoperit nimic mai clar decât conexiunea directă între dor şi o dorinţă neîmplinită sau cu neputinţă de împlinit. Trând anii şi ieşind din sfera de influenţa a literaturii, citind câte ceva din scrierile duhovniceşti, a început să mi se facă lumină în gând. Firea curată a omului creat de Dumnezeu nu cunoştea tânjirea aceasta incontrolabilă după oameni sau lucruri, de vreme ce Adam şi Eva erau fericiţi în Grădina Raiului, aflându-se sub permanenta purtare de grijă a Părintelui lor şi întrutotul îndreptaţi cu mintea şi cu inima spre El, hrăniţi cu harul Duhului Sfânt şi adăpaţi cu iubirea dumnezeiască. Se vede că numai după amăgirea vrăjmaşului şi alungarea lor din preajma Izvorului vieţii şi al bucuriei, au cunoscut sărmanii protopărinţi ai noştri ce este dorul, că se tânguiau amarnic la poarta închisă a Raiului spre a fi reprimiţi în iubirea părintească. Dar Dumnezeu îngăduise ! Că de n-ar fi existat virtual dorul/ nostalgia după fericirea pierdută, omul nu L-ar mai fi căutat niciodată pe Cel Părăsit. Firea căzută a omului, însă, a transformat dorul într-un stimul al tuturor patimilor ce s-au insinuat în el prin amestecarea cu lumea şi cele pământeşti. Câţi dintre noi, cei de acum, suferim de dorul Împărăţiei lui Dumnezeu ? Şi câţi suferim amarnic pentru că am pierdut ceva sau pe cineva drag, un lucru sau un om de care ne-am ataşat iraţional şi atât de puternic încât nu putem răbda distanţarea de el şi nu primim nici măcar gândul renunţării la el ? Cum ne vom desprinde de cele trecătoare, oameni şi lucruri, de nu vom lupta să smulgem din noi rădăcina dorului ? Cumplită buruiană ! Nimic nu doare mai multdecât dorul, iar cine a frânt dorul de lume şi s-a predat dorului curat de Dumnezeu se îndreaptă cu grăbire spre tărâmul nepătimirii. Spună poeţii şi filosofii ce-or vrea, dar dorul nu înnobilează fiinţa umană decât dacă are ca obiect viu pe Dumnezeu.

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Sâmbătă[Fapte 3, 11-16 ; In. 3, 22-23]. Două vieţi avem : trupească şi duhovnicească. Duhul nostru e oarecum îngropat în trup. Atunci când, înviind prin harul lui Dumnezeu, începe să se smulgă din amestecarea cu trupul şi se arată întru curăţia sa duhovnicească, el învie pe de-a-ntregul sau învie bucată cu bucată ; iar atunci când se smulge cu totul din această legătură, iese ca din mormânt la viaţa cea înnoită şi astfel duhul devine aşa cum este el în sine, viu şi lucrător, în vreme ce trupul e grosolan şi mort şi nelucrător, chiar dacă şi unul şi altul se află îmbinate în acelaşi om. Şi iată taina spuselor Apostolului : « Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate. »(II Cor. 3, 17). Aceasta este libertatea faţă de stricăciunea ce împresoară duhul nostru nestricăcios sau de patimile ce strică firea noastră. Acest duh care intră în libertatea fiilor lui Dumnezeu e ca un fluture tânăr, îmbrăcat în culori atrăgătoare, ce iese lin în zbor din gogoaşa sa. Iată înflorirea lui de curcubeu : dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, milostivirea, credinţa, blândeţea, înfrânarea(Gal. 5, 22). Oare această frumuseţe a desăvârşirii nu este în stare să deştepte în noi râvna ?