Despre valoarea întâlnirii cu celălalt

"Numeroşi sunt aceia cu care ne-am „intersectat“, prea puţini aceia cu care ne-am întâlnit."

„Într-un azil de batrâni, foarte aproape de Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului, o familie cu situaţie financiară foarte bună vine pentru a împărţi căteva daruri bătrânilor ce îşi purtau aici, cu demnitate, ultimii ani ai vieţi, abandonaţi şi uitaţi de toţi cei dragi. Într-una dintre camere, la o masă, stătea o bătrănă cufundată în propria-i tristeţe. Cuplul intră politicos, îi pune pe masă darul ce consta în hrană şi apoi se retrage, pentru a repeta acest gest cu ceilalţi bătrâni. După aproximativ o oră, acelaşi cuplu care împărţise darul revine în camera bătrânei. Pe masa acesteia stătea hrana neatinsă. Miraţi, binefăcătorii o întreabă: De ce nu aţi mâncat? Ridicându-şi privirea scăldată în lacrimi, aceasta răspunde: Nu de hrană aveam nevoie. Din aceasta primim şi aici, la azil. Mi-aţi fi făcut cu adevărat o bucurie dacă aţi fi stat cu mine de vorbă măcar cinci minute…“

Pustiirea interioară a omului contemporan, produs al cortegiului de ideologii post-iluministe, se manifestă în deplinătatea tragismului ei tocmai la nivelul raportării la celălalt, prin abdicarea de la vocaţia modului de viaţă în comuniune. Traducerea în act a acestei eşuări face ca raportarea la aproapele să poarte marca dominării, exploatării, consumului şi colonizării, iar o simplă radiografie în pagina „omului recent“ ar denunţa falsificarea acestei situări, involutive în fapt, de alunecare de la persoană la individ. Persoana trăieşte maniera ei firească de a fi numai în comuniune ghidată după fericita formulare a teologului român Dumitru Stăniloae: „Tu eşti mai important decât mine, iar decât noi doi mai important este el!“, şi nu în izolarea în iadul singurătăţii unde astăzi simţim frigul pătrunzându-ne până acolo unde trupul se uneşte cu sufletul. Întâlnirea cu omul concret, cu omul de lângă noi, şansă imediată pentru mântuirea sau pierderea noastră, rămâne evenimentul de vârf al vieţii noastre, de care ne putem bucura sau pe care îl putem rata. Nu orice apropiere sau contact fizic este, însă, întâlnire. Aglomeraţia, conglomeratul sunt, şi ele, realităţii, dar nu sunt profunde. În acelaşi sens, Olivier Clément preciza că intersectarea nu este nici ea întâlnire.

Numeroşi sunt aceia cu care ne-am „intersectat“, prea puţini aceia cu care ne-am întâlnit. Întâlnirea nu se epuizează şi nici nu se rezumă în reperele fizice, deşi, de cele mai multe ori, le presupune pe acestea. Proximitatea fizică prin situarea faţă către faţă nu este neapărat o întâlnire. Întâlnirea este mult mai mult; ea înseamnă găzduirea celuilalt în noi, ospătarea unuia din altul la agapa dăruirii de sine. Este purtarea celuilalt în noi, primirea lui în spaţiul intim al fiinţei noastre, e dansul a două euri care se ating în ceea ce pare intangibil, care vorbesc fără a rosti cuvinte, care se aud chiar şi atunci când tac, care sunt împreună chiar şi în distanţă. Ajungem să ne întâlnim cu cineva când pe umerii noştri am aşezat pentru totdeauna povara lui, când rănile lui le poate unge până şi cel mai banal cuvânt al nostru, când reuşim cu îmbrăţişarea noastră să curmăm angoasele, căderile, neîmplinirile şi tristeţile lui şi când, pentru toate acestea, nu cerem nimic în schimb. Ne-am întâlnit cu celălalt când şi el doreşte să-şi facă loc în noi şi când lumea lui începe să fie decorată de cromatica fiinţei noastre; când îl asumăm cu toate „petele“ şi „zbârciturile“ lui şi vedem, dincolo de ele, frumuseţea răpitoare a chipului lui Dumnezeu din el.

Orice întâlnire are privilegiul unui început şi şansa nesfârşirii, iar omul se defineşte ca suma întâlnirilor sale. Suntem cu adevărat numai pentru că am întâlnit şi am fost întâlniţi, pentru că am dat ocazia să fim întâlniţi şi pentru că am cerut întâlnirea. Prin întâlnire am extins lumea noastră interioară, am dilatat-o şi am populat-o. Dăruind din noi în aceste succesive întâlniri ale vieţii noastre nu ne împuţinăm, nu ne diluăm, nu simţim o lipsă în noi, nu ne risipim şi nici nu ne cheltuim. Dăruind, ne înmulţim, împuţinându-ne, sporim, diluându-ne şi cheltuindu-ne, creştem...

În orice întâlnire este ceva ce rămâne în noi din celălalt, chiar şi atunci când acela pleacă. Lăsăm în celălalt, prin întâlnire, câte puţin din noi. Ne lăsăm pe noi înşine ca un chip sculptat în marmura fiinţei aceluia pe care l-am întâlnit. Şi dacă timpul, distanţa sau indiferenţa acoperă cu praful uitării pe „celălalt“ din noi, el ne interoghează şi se strigă din îndepărtare pe sine însuşi, născând în noi dorul. Dorul este apelul „celuilalt din noi“ către el însuşi. Şi suntem cu toţii nişte strigăte asurzitoare, căci freamătul „celuilalt din noi“ se cheamă pe sine înapoi, ca, împreună cu noi, şi nu ştiu pentru a câta oară, să intrăm din nou în veşnicia lui a fi...

de Viorel I. Coman

http://www.ziarullumina.ro/articole;1088;1;30850;0;Despre-valoarea-intalnirii-cu-celalalt.html

Oamenii pe care îi îmblânzim

„Prietenii mei nu sunt mulţi, dar sunt nenumăraţi.“ Nichita Stănescu

Cărţile pentru copii nu sunt niciodată destinate exclusiv acestora, de cele mai multe ori, ele sunt un pretext pentru a ridica probleme pe cât de semnificative, pe atât de sensibile pentru adulţi. Una din bijuteriile literaturii universale presupusă a fi pentru copii este „Micul Prinţ“ de Antoine de Saint Exupéry. Reducând la esenţe, subiectul cărţii gravitează în jurul a două teme, în final convergente, ce trădează tocmai căutarea specifică omului: setea după ceva care transcende barierele spaţiului şi timpului, după ceva înălţător, propriu sufletului, şi prietenia.

Cea mai frumoasă poveste spusă de Micul Prinţ este aceea a întâlnirii sale cu vulpea,* poveste ce surprinde tocmai singurătatea care a ajuns să ne caracterizeze: „Nu cunoşti decât lucrurile pe care le îmblânzeşti, spuse vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata de la negustori. Dar, cum nu există negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei un prieten, îmblânzeşte-mă!“ (ed. Rao, 2006, p. 82). Micul Prinţ întreabă, nedumerit, voind parcă să se îndrepteze pe sine, ce anume înseamnă să o îmblânzească. Vulpea îi răspunde că este nevoie de multă răbdare, că apropierea se va întâmpla natural şi treptat, că doar astfel se vor cuceri unul pe altul. Dacă la început nu sunt pentru celălalt decât un băieţel sau o vulpe ca oricare alta, fără să aibă nevoie unul de celălalt, cu timpul, îşi vor deveni fără seamăn pe lume.

Acesta este exerciţiul pe care l-am pierdut noi astăzi - ne dorim ca prieteniile noastre să se petreacă pe loc. Ideea de instant messaging, care stă la baza sms-urilor, a messenger-ului şi a chat-room-urilor a reuşit practic să ne modifice percepţia asupra distanţelor - nu doar a celor spaţiale, întrucât pe acestea le-a anulat, dar şi a distanţelor dintre oameni. Pe de o parte, există o mulţime de siteuri de socializare şi comunităţi online, unde toate relaţiile, indiferent de natura lor, primesc numele de „prietenie“. Pe de altă parte, suntem reticenţi la a căuta să ne împrietenim cu persoanele pe care efectiv le întâlnim în viaţa de zi cu zi, pe care le avem în faţă „în carne şi oase“, cărora ne adresăm după numele lor, nu după nickname-uri cu semnificaţie necunoscută. Iar atunci când permitem, totuşi, acest lucru, uităm că oamenii au nevoie de timp pentru a se familiariza unul cu celălalt, pentru a cere şi a oferi, pentru a greşi, a ierta şi a merge înainte. Cerem prietenilor-instant să ne asculte mărturisirile, să ne ofere sfaturi, dar nici o secundă nu-i avem în vedere pe ei ca persoane, cu identitate proprie. Noul tip de prietenie ne demonstrează că ceea ce căutăm, de fapt, este monologul, nu dialogul, ceea ce le cerem acestor persoane alături de care ne trăim singurătatea este să fie telespectatori ai vieţii noastre, fără să le acceptăm nici un rol în ea.

„Prietenia înseamnă un suflet în două corpuri“, scrie Aristotel - nu doar să accepţi că cineva are o anumită semnificaţie pentru tine. Ea presupune să te împărtăşeşti de celălalt, să fiţi co-identitari, colocatari ai aceluiaşi sentiment, nicidecum identici. Prietenii sunt acele piscuri pe care le-ai cucerit, acele vulpi pe care le-ai îmblânzit tăind în tine, deseori, în carne vie şi care, din acel moment al reuşitei, te definesc. Sunt acei oameni alături de care te aşterni la drum şi lângă care poţi tăcea, ştiind că eşti înţeles. Sunt aceia care au lucrat în tine şi pe care îi porţi cu tine pe mai departe, indiferent de distanţa fizică reală care se aşază între voi, fiindu-vă unui altuia fără de seamăn. Prietenia se lămureşte ca argintul în foc, ea presupune jertfire şi conştiinţa faptului că eşti răspunzător pentru cel pe care l-ai îmblânzit. Neavând ajuns la măsura de a fi prieteni ai lui Hristos, ca sfinţii, putem încerca să fim prieteni în Hristos.

Micul Prinţ nu există. Nici măcar în propria-i poveste. In lectura noastră de „oameni mari“, Micul Prinţ este o metaforă pentru scânteia care ne apare în inimă şi în lumina căreia înţelegem că trebuie să căutăm acel Ceva mai presus de om, pentru care suntem dispuşi să străbatem galaxii, dar care nu poate fi descoperit decât în om. Concluzia noastră este aceea pe care i-o spune vulpea băieţelului la despărţire: „E foarte simplu: nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul e invizibil pentru ochi.“

de Ioana Bidilică Vasilache

http://www.ziarullumina.ro/articole;1092;1;31028;0;Oamenii-pe-care-ii-imblanzim.html

Foto: http://chrina.wordpress.com/2009/06/21/spicuiri-din-micul-print/

*

http://www.miculprint.go.ro/cap21.html

Discipoli de azi ai lui Nae Ionescu

Nemurirea : între poţiuni magice şi era digitală

de Laurenţiu Gheorghe*

Pentru un creştin ortodox, viaţa veşnică este legată organic de Dumnezeu, de Înviere şi de existenţa sufletului. Sufletul este nemuritor, trupul este trecător, viaţa veşnică se obţine prin respectarea instrucţiunilor date de Dumnezeu, iar aceste instrucţiuni nu arată calea numai  spre viaţa veşnică, ci spre o viaţă veşnică cu adevărat minunată, în care omul va reface legătura cu Dumnezeu şi se va desfăta de binefacerile iubirii dumnezeieşti.

Până de curând, omul avea câteva opţiuni simple : crede în Dumnezeu şi are şansa de a obţine viaţa veşnică sau nu crede şi viaţa veşnică este doar o posibilitate cu un grad mai mare de incertitudine.  Spun până de curând, pentru că în ultima vreme viaţa veşnică este gândită fără Dumnezeu.

Au mai existat încercări de a obţine viaţa veşnică de-a lungul vremii. În definitiv, tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte este unul din dezideratele cele mai profunde ale umanităţii. Numai că, până acum, toate încercările au eşuat, iar viaţa veşnică într-un trup veşnic tânăr nu o găsim decât în basme, filme cu vampiri şi  poveşti mitice despre poţiuni magice.

După atâtea eşecuri, oamenii au hotărât să abordeze problema pragmatic şi să aplice noua cucerire a inteligenţei omeneşti, ştiinţa. Ştiinţific vorbind, sunt mai multe căi de a face lucrurile să meargă. Una dintre ele ar fi stopare procesului de îmbătrânire. Medicina modernă lucrează susţinut în această direcţie. Pe diverse paliere – biochimic, molecular, genetic. Putem mări durata de viaţă, putem evita bolile, putem selecta gene rezistente şi da naştere unor oameni care vor trăi mai mult şi îşi vor menţine tinereţea un timp îndelungat. Dar problema este că, deocamdată, nu s-a reuşit oprirea completă a procesului de îmbătrânire, iar a aştepta până când medicina va rezolva această problemă se va dovedi fatal pentru mulţi dintre cei care speră la o asemenea soluţie. [...] a merge pe calea menţinerii vieţii prin îmbunătăţirea sistemului organic  ce o menţine, adică a corpului,  are limitări serioase. Nu cunoaştem niciun organism care să fi supravieţuit suficient de mult timp ca să încercăm să-l copiem. Mai există însă o cale care nu are dezavantajele căii medicale. Şi anume, transferarea digitală a personalităţii umane din corpul organic într-un corp anorganic, indestructibil, care poate fi reparat pe bucăţi şi  care are posibilitatea de a rezista practic indefinit.. Problema la care se lucrează  este posibilitatea transferului întregii informaţii pe care o conţine orice persoană umană, de pe suportul organic, adică corp sau creier, pe un suport anorganic de tip memorie de calculator.

Deşi sună aproape neverosimil, programe serioase de cercetare academică abordează acest subiect. Şi există multe progrese făcute în această direcţie.[...] Dar nu acest lucru este cu adevărat interesant, ci faptul că toată această energie este pusă în slujba unei căutări a ceea ce deja există. Viaţa veşnică cu trupul, cea pe care o mărturiseşte orice creştin prin Crez. Pentru care nu se cere prea mult, doar să-L iubeşti pe Dumnezeu. Atunci, se pune problema de ce caută oamenii în altă parte ceea ce au deja la îndemână ? Aceasta este întrebarea tulburătoare, întrebarea la care ştiinţa nu are ce să răspundă. Ştiinţa oferă ceea ce i se cere, dar cine cere trebuie să ştie ce vrea. O viaţă veşnică în condiţiile unei existenţe strict fizice nu prea e atractivă, chiar dacă e veşnică. Oferta lui Dumnezeu este mult mai atrăgătoare, pentru că nu viaţa veşnică este piesa de rezistenţă, ci iubirea care împlineşte şi dă sens. Fără ea, o viaţă veşnică de singurătate nu reprezintă mare lucru. Veşnicia în sine nu slujeşte la nimic.

* asistent universitar la Catedra de Filosofie morală şi Filosofie politică a Universităţii Bucureşti.

Ziarul Lumina, 21 noiembrie 2009

Bătrâna din Carpaţi

Atâta vreme cât în Munţii Carpaţi va fi o bătrână care  se va închina aplecându-se până la pământ, atingând pământul cu mâna, ceea ce înseamnă “ţărână sunt şi în ţărână voi merge”, până atunci neamul nostru va sta drept în faţa lui Dumnezeu.

 ***

Uneori, cineva care are o credinţă foarte simplă, primită numai din auzire, la biserică, poate fi mai credincios decât un intelectual. Un intelectual are foarte multe dubii.

Părintele Cleopa povestea că stătea odată în Sfântul Altar şi se pregătea pentru Proscomidie.  În biserică ardea doar o lumânare. La un moment dat a auzit pe cineva că se roagă cu voce tare. S-a uitat printr-o crăpătură a dverei să vadă cine este. Era o tărancă, o femeie foarte simplă care nu spunea decât atât : « Doamne, nu mă lăsa ! Doamne nu mă lăsa ! ». A căzut în genunchi şi s-a culcat cu faţa la pământ. Poate avea un necaz, cine ştie ? Părintele Cleopa se uita la ea şi a văzut cum deasupra capului ei a apărut o scânteie, apoi o coroană de lumină,  care a zburat în jurul capului ei până când femeia s-a sculat şi a ieşit. Şi le-a spus Părintele Cleopa călugărilor : « Să ştiţi, fraţilor, că nu numai călugării ştiu să se roage. Adeseori oamenii aceştia simpli se roagă mai mult decât călugării, şi Dumnezeu le răspunde ».

Şi eu personal am trăit o experienţă extraordinară. Când eram profesor la Seminar, mergeam cu elevii î fiecare vară în excursie pe la mănăstiri. Acesta era drumul nostru : mănăstirile. Vedeam munţii cu toate frumuseţile lor. Şi într-un an am fost în Retezat. Într-o dimineaţă – soarele încă nu răsărise – cum stăteam noi, mai jos se vedea o casă foarte mică, o colibă din bârne şi din horn se înălţa un fum subţire. Când a răsărit soarele, din colibă a ieşit o femeie. Era o zi rece. Dimineaţa la munte este foarte rece şi întotdeauna la aceste înălţimi aerul funcţionează ca o lentilă, adică transparenţa aceasta te face să vezi mai departe şi mai uşor. Şi o vedeam de acolo de sus, pe bătrâna aceea. Avea un cojocel pe dânsa, cu smocuri de lână. S-a oprit în faţa casei, s-a uitat la soare şi s-a închinat cu evlavie de trei ori. A atins cu mâna pământul şi s-a ridicat, şi iar s-a închinat şi iar s-a ridicat şi a spus o rugăciune de vreo cinci minute. După aceea a intrat din nou în colibă.

Şi am zis aşa : Atâta vreme cât în Munţii Carpaţi va fi o bătrână care  se va închina aplecându-se până la pământ, atingând pământul cu mâna, ceea ce înseamnă ţărână sunt şi în ţărână voi merge, până atunci neamul nostru va sta drept în faţa lui Dumnezeu.

Cuvinte vii” dăruite neamului românesc de

Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

Nu vă speriaţi că nu suntem viteji

«  - Părinte, adresaţi un cuvânt românilor din ţară !

- Aş vrea să ştie că am o dragoste mare pentru toţi. »

« să vă iubiţi unul pe altul, să încetaţi vrăjmăşia, vrăjmăşia frăţească[...].

Să instaurăm în această ţară dragostea creştină, credinţa în Dumnezeu

şi, mai ales, să nu ne pierdem nădejdea. »

 Nu vă speriaţi că nu suntem viteji

 - Trăim vremuri grele, cu multă sărăcie pentru ţară, când multe familii nu-şi  mai permit să-şi crească copiii. Ce se întâmplă cu calitatea de român? Înainte se vorbea despre corectitudine, vitejie, iar acum domnesc laşitatea, slugărnicia, minciuna?

 - Părinţii mei  au fost ţărani, nu au fost bogaţi, dar au avut o viaţă decentă, cum era pe vremea aceea. Noi am fost unsprezece copii, iar eu sunt ultimul născut Niciunul dintre copii nu a fost avortat, unii au murit în război, alţii au intrat în puşcărie, surorile au rămas văduve... şi viaţa a mers aşa înainte. Credeţi că era mai fericire decât este acum ? Înaintea războiului, viaţa era foarte grea, ţăranul îşi făcea recolta şi o vindea pe nimic...Noi nu cumpăram nimic de la târg, totul se ţesea în casă şi aşa trăiam. Dar aici este o problemă de înţelegere : trăim într-o vreme în care bunul trai a crescut chiar şi la noi în ţară, şi vrem să nu ni-l strice nimic ! Dar Dumnezeu spune : « Nu ucide ! », mai ales un copil în pântece, care nu poate nici măcar să strige...

Dacă avem o vitejie duhovnicească, a credinţei, a dragostei de Biserică şi de neam, a convingerii profunde că Dumnezeu ne iubeşte şi nu ne va părăsi, atunci nu vom mai săvârşi păcate, pentru că acestea nu sunt de la Dumnezeu, ci de la satana. Trebuie să ieşim din robia satanei, să devenim robi ai lui Dumnezeu şi toate se vor aranja. Această ţară poate trăi foarte bine dacă între oameni ar fi iubire creştină, dragoste de Dumnezeu şi întrajutorare.

Nu vă speriaţi că nu suntem viteji ! Avem o credinţă şi o temere de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii şi această temere soluţionează multe probleme, inclusiv problema copiilor şi pe cea a sărăciei.”

“Cuvinte vii” dăruite neamului românesc de

Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa.