Medicul credincios
Moartea soţiei a fost cu siguranţă un eveniment curemurător în viaţa lui Valentin[Voino Iaseneţki]. Peste puţin timp Dumnezeu l-a chemat... »la treapta cea mai de sus a preoţiei ». Mulţi medici şi alţi cunoscuţi şi prieteni ai lui considerau că moartea Anei l-a influenţat direct să se întoarcă spre Biserică. Însă lucrurile nu s-au petrecut aşa. Valentin avea o credinţă foarte adâncă şi această credinţă transpărea din viaţa şi din faptele lui. Dragostea lui pentru pacient şi interesul mare pentru omul suferind izvorau din credinţa lui profundă în Dumnezeu. Este foarte caracteristic că înainte de a începe operaţia îşi făcea întotdeauna semnul crucii. În sala de operaţii avea atârnată icoana Maicii Domnului. Se ruga fierbinte în faţa icoanei pentru câteva minute. Apoi cu o bucată de bumbac înmuiată în iod făcea semnul crucii pe corpul pacientului, în locul în care trebuia făcută operaţia. Abia după toate acestea spunea cu responsabilitate : « Bisturiul ». Astfel, cu cererea ajutorului lui Dumnezeu, al Maicii Domnului, al sfinţilor, începea operaţia.[...]
Profesorul Kassirski scrie în legătură cu acestea :
« Mulţi au considerat că moartea soţiei lui a fost cauza pentru care a îmbrăţişat credinţa. Se crede că la puţină vreme după moartea soţiei sale a luat hotărârea de a se preoţi , dar această opinie este, poate, o apreciere superficială a personalităţii lui Voino-Iaseneţki. Decizia aceasta s-a plăsmuit în el de mult timp şi a crescut în ritmul dezvoltării concepţiei lui religioase. Valentin Felixovici a fost dintotdeauna un om credincios, credincios în sensul cuvântului ortodox. Toţi cei din Taşkent ştiu că nu pierde nici o liturghie ortodoxă, că participă stând în picioare la toate slujbele - sâmbăta, duminica şi în zilele sărbătorilor ortodoxe. Tragedia lui personală a fost doar o pricină pentru a pune un început ».
Chemarea lui Dumnezeu
“Doctore, trebuie să vă faceţi preot !”
Valentin participa activ la viaţa bisericească. Un cleric, protopopul Mihail Andreev, din parohia de lângă gară, după Sfânta Liturghie a duminicii organiza adunări cu enoriaşii, unde studiau Sfânta Scriptură, psalmodiau, discutau, comunicau, etc. Valentin nu pierdea ocazia. Participa la adunări, ceea ce dădea mare bucurie enoriaşilor, după ce, desigur, au aflat că era directorul spitalului.
Era perioada... în care prigoana împotriva Bisericii se întindea, iar mişcarea Bisericii vii lucra în secret, cu viclenie, şi se pregătea de asaltul final. Nenumăraţi clerici, îndeosebi episcopi, erau ameninţaţi şi îndemnaţi să-şi înăbuşe caracterele, şi astfel cucerirea Bisericii să se facă mai uşor. Deja mulţi episcopi îşi pierduseră locurile lor. Într-o zi în Taşkent s-a reunit tribunalul clerico-popular împotriva arhiepiscopului de Taşkent şi Turkestan – Inochentie. La tribunal a fost invitat şi Valentin, care a apărat cu îndârjire şi dovezi convingătoare clasa canonică şi pe episcopul canonic. Arhiepiscopul Inochentie a fost foarte emoţionat. L-a uimit blândeţea, dar şi înţelepciunea profesorului doctor. Când întrunirea s-a încheiat, arhiepiscopul l-a aşteptat pe Valentin la uşă. Scena care s-a desfăşurat în momentele următoare a fost poate cea mai importantă din viaţa lui Valentin Voino-Iaseneţki. Să-l lăsăm pe acesta să ne-o povestească :
« Imediat ce s-a terminat adunarea, la uşă l-am întâlnit pe arhiepiscopul Inochentie. M-a luat de mână şi m-a condus pe trotuarul care înconjura biserica. Am mers roată de două ori în jurul bisericii. Mi-a spus că discursul meu l-a impresionat mult. Deodată s-a oprit, m-a privit în ochi şi mi-a zis :
- Doctore, trebuie să vă faceţi preot !
După cum am spus, niciodată nu-mi trecuse prin minte ideea preoţiei, dar cuvintele Prea Sfinţitului Inochentie le-am interpretat ca pe o chemare a lui Dumnezeu. Fără să mai stau pe gânduri şi fără nici o şovăire i-am răspuns :
- Prea Sfinţite, dacă este voia lui Dumnezeu să mă fac preot, atunci mă voi face. »
Aşa simplu a venit chemarea lui Dumnezeu către Valentin, care avea acum posibilitatea să fie nu numai doctor de trupuri, ci şi de suflete. Biserica rusă se afla în cea mai grea fază a drumului său. Trecea prin captivitatea ei babilonică. Păstorii poporului rus dispar, sunt conduşi în închisori, în exil, în pătimire. Iar credincioşii rămân necăjiţi şi rătăciţi ca nişte oi care nu au păstor(Matei 9, 36). În momentul acesta dificil Valentin nu a putut spune nu la chemarea lui Dumnezeu. Se supune cu smerenie. Iată robul Domnului, fie mie după cuvântul tău(Luca 1, 38).
Arhimandritul Nectarie Antonopoulos, Sfântul Arhiepiscop Luca(1877 – 1961). Chirurgul fără de arginţi, Editura Biserica Ortodoxă şi Editura Egumeniţa, pp. 65-66; 75-76
Din viaţa Sfântului Luca al Crimeei puteţi citi şi
« Icoana Maicii Domnului a fost aşezată la locul ei »
«Despre etica medicului creştin sau Despre creştinarea întregii noastre vieţi »
Imagini de la:
