Viaţa Sfântului Serghie de la Radonej (prăznuit la 5 iulie şi 25 septembrie) - V -

La oarecare depărtare de mănăstire locuia un boier, crunt chinuit de un diavol, şi ziua şi noaptea, asfel încât rupea şi obezile de fier. Rudele îl duseră la mănăstire, ca Sf. Serghie să se roage pentru vindecarea lui. Pe când se apropiau, îndrăcitul începu să răcnească şi să se zbată, nevoind să mai meargă. Auzindu-l, fraţii ieşiră în grabă afară, în timp ce sfântul porunci ca toată lumea să se adune în biserică, să facă o moliftă pentru cel bolnav. Atunci, îndrăcitul începu încetul cu încetul să se liniştească. Când îl aduseră în mănăstire, cuviosul ieşi din biserică şi-l întâmpină cu crucea în mână.Iar când făcu semnnul crucii deasupra lui, nefericitul zbieră cu glas tare, se smulse dintre ei şi se aruncă într-o băltoacă cu apă de ploaie, strigând:

- Vai, ce chin de la focul acela cumplit!

Din acel ceas, prin mila lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Sf. Serghie, omul îşi veni întru sine, pe deplin sănătos. Când l-au întrebat ce fusese cu strigătele acelea, el le-a răspuns:

- Când Sfântul a vrut să mă blagoslovească cu crucea, am văzut ieşind din el o flacără uriaşă care m-a cuprins de jur-împrejur. M-am aruncat în apă de frică să nu mă mistuiesc cu totul de la flacăra aceea.

De atunci încolo, evlavia oamenilor pentru Sf. Serghie a crescut, o mare mulţime a început să curgă din toate părţile şi mulţi călugări i s-au alăturat.

Într-o noapte, stând după obiceiul său la priveghere, rugându-se pentru frăţime, stareţul a auzit un glas strigându-l pe nume. Uimit peste măsură, mai întâi s-a rugat, apoi a deschis fereastruica chiliei, văzând o minunată privelişte. Cerul nopţii strălucea de o lumină nemaivăzută, mai puternică decât soarele. Glasul l-a chemat din nou:

- Serghie, tu acum te rogi pentru fiii tăi. Dumnezeu ţi-a auzit rugăciunea. Priveşte cât de mulţi călugări s-au adunat acum în obşte sub ascultarea ta, în numele Sfintei Treimi!

Sfântul privi şi văzu un mare şi frumos stol de păsări zburând în jurul mănăstirii; şi iarăşi a auzit.

- Câte păsări vezi aici, aşa se va înmulţi turma ucenicilor tăi! După ce nu vei mai fi, numărul lor nu se va împuţina, dacă cei rămaşi vor dori să-ţi calce pe urme…

Mult s-a minunat sfântul de cele văzute şi vrând să aibă şi un martor, l-a chemat dintr-o chilie apropiată pe un anume Simeon, dar acela nu se învrednici a vedea întreaga vedenie, ci zări numai o parte a luminii şi se minună foarte. Apoi sfântul povesti totul cu de amănuntul.

Într-o bună zi sosiră nişte greci de la Ţarigrad, aducând o scrisoare de la patriarhul Filotei. Luând scrisoarea, sfântul o duse Mitropolitului Alexie, care porunci să fie deschisa şi citită. Patriarhul îi scria următoarele: „Am auzit de viaţa bine plăcută lui Dumnezeu pe care o duci şi am dat slavă lui Dumnezeu pentru asta! Îţi mai lipseşte un singur lucru: rânduiala vieţii de obşte… Îţi dau un sfat bun: pune temelie vieţii de obşte în mănăstirea ta. Şi mila lui Dmnezeu şi blagoslovenia noastră să fie cu tine!”

Mitropolitul a primit sfatul şi atunci s-a pus început vieţii de obşte în mănăstirea Sf. Serghie, fraţii neavând nimic de sine.

La câtva timp după aceea s-au ivit nişte tulburări în mănăstire. Diavolul, duşmanul din totdeauna al binelui, a semănat printre unii dorinţa de a se împotrivi egumeniei Cuviosului Serghie. Într-o sâmbătă când se cânta Vecernia, însuşi fratele sau după trup, Ştefan, prins de invidie, a strigat cu glas mare din strana stângă:

- Şi, la urma urmei, cine-i stareţul? N-am fost eu primul venit aici? Şi mai rosti şi alte vorbe nepotrivite.

Sfântul a auzit toate acestea din Sfântul Altar, dar n-a scos nici un cuvânt; când a plecat din biserica, nu s-a îndreptat nici spre chilie, nici altundeva, ci a părăsit mănăstirea, apucând-o spre Pereyslavl. Ajungând la mănăstirea din Makra, a cerut ajutorul staretului, Sfântului Ştefan, şi a găsit un loc frumos şi pustiu, lângă râul Kirzah, acolo unde este astăzi Mănăstirea Bunei Vestiri a Maicii Domnului.

Când prinseră de veste că sfântul plecase, fraţii îl căutară peste tot. Găsindu-l, s-au bucurat şi au început să-l cerceteze, la început câte doi, apoi câte trei-patru…

Între timp, cuviosul a cerut şi mai apoi a primit blagoslovenie de la Mitropolitul Alexie de a construi o biserică şi, cu vremea, mulţime de fraţi s-au adunat sub povăţuirea sa în acel nou locaş de rugăciune. După aceea, o parte din călugării M-rii Sfintei Treimi, nemaiputând îndura despărţirea de duhovnicul şi povăţuitorul lor, au mers la mitropolit şi l-au rugat să-i poruncească stareţului să se întoarcă. Cuviosul s-a supus, iar mitropolitul , bucuros de ascultarea lui, i-a trimis un preot să-i sfinţească noua biserică, pe care sfântul o închinase Bunei Vestiri. Ca stareţ al noii mănăstiri l-a lăsat pe Romano, unul dintre ucenicii săi, pe care l-a trimis şi la mitropolie să fie hirotonit. Cuviosul l-ar fi vrut pe Isichie Tăcutul, dar acesta nu râvnea decât la blagoslovenia de a-şi petrece viaţa în tăcere deplină. Ceea ce cuviosul i-a şi îngăduit, însemnându-l cu Sfânta Cruce, după terminarea Sfintei Liturghii. Pe când îl blagoslovea, din mâini i-a ieşit o flacără puternică ce l-a învăluit cu totul pe Isichie, pecetluindu-l pe vecie în tăcerea nepătimitoare pe care şi-o dorise atât de mult. Astfel, Sf. Serghie s-a întors în mănăstirea sa, spre marea bucurie a tuturor.

Odată, Ştefan, episcopul de Perm, ce avea mare evlavie la stareţ, se afla pe drumul ce duce la Moscova, la vreo şapte mile de mănăstire. Fiind grăbit, minunatul episcop se gândea să-l cerceteze pe stareţ abia la întoarcerea de la Moscova. Ajungând la răscrucea de unde se vedea mănăstirea, se opri, făcu o plecăciune şi spuse: „Pace ţie, frate întru Domnul!”.

În timpul acela, fericitul şedea cu fraţii la trapeză şi, văzând cu ochii minţii închinăciunea episcopului, se ridică cu grăbire în picioare , se rugă câteva clipe, închinându-se, apoi grăi:

- Bucură-te şi tu, păstorule al turmei lui Hristos, şi pacea Domnului să fie pururi cu tine!

După terminarea mesei, răspunse la întrebările nedumerite ale fraţilor, povestind cu de amănuntul ce se întâmplase, fapte adeverite mai târziu ucenicilor de însoţitorii Episcopului Ştefan.

Ucenicii Sfântului Serghie au ridicat la rândul lor multe mănăstiri[…]Tot pe vremea lor, în mănăstire mai vieţuia un bătrân cu viaţă îmbunătăţită, Andrei Rubliov, un iconar plin de dar, deosebit prin agerimea minţii şi prin chipul său împodobit cu plete argintii. Şi asemenea lui mai erau mulţi alţii…

Fratele Sf. Serghie, Ştefan, se întoarse în mănăstirea cuviosului Serghie împreună cu fiul său, Teodor, în vârstă de doisprezece ani. Acest Teodor a fost călugărit de Sf. Serghie şi a dus o viaţă foarte îmbunătăţită şi într-o deplină ascultare, neascunzându-şi niciodată vreun gând în faţa părintelui său duhovnicesc. Când a ajuns la vârsta bărbăţiei şi a primit darul preoţiei, a început să se gândească la un loc potrivit pentru o mănăstire cu viaţă de obşte. De multe ori i-a mărturisit sfântului gândurile sale şi acela, văzând în stăruinţa tânărului voinţa Domnului, l-a blagoslovit, lăsându-l să plece cu fraţii care doreau să-l urmeze.

Locul potrivit l-au găsit la Simonovo, lângă râul Moscova, şi s-au apucat să ridice locaşul. Sf. Teodor a ajuns atât de cunoscut şi de cinstit pentru viaţa sa îmbunătăţită şi pentru bunul renume al mănăstirii sale, încât Sf. Serghie adeseori se ruga pentru el, ca nu cumva să cadă în mândrie.

Mai târziu, Sf. Teodor a ridicat o a doua mănăstire, şi ea vestită. În sfârşit, el avea să ajungă Arhiepiscop de Rostov şi să moară în sfinţenie în 1395.

Sf. Terofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Luni[Rom. 12, 4-5; 15, 21; Mt. 12, 9-13]. „Se cade a face bine sâmbăta”Aceasta a spus-o Domnul după ce l-a vindecat în sinagogă pe cel cu mâna uscată, fiind zi de sâmbătă, pentru a-i mustra pe fariseii care mergeau până-ntr-acolo cu păzirea poruncii privitoare la sâmbătă încât măsurau până şi câţi paşi este îngăduit a dace în această zi. Dar întrucât faptele bune nu le poţi face fără să te mişti, ei se învoiau mai degrabă să lase deoparte faptele bune, decât să se mişte mai mult decât credeau ei că este îngăduit. Mântuitorul i-a osândit nu o dată pentru aceasta, întrucât sâmbăta presupunea odihna de grijile lumeşti, nu de faptele evlaviei şi iubirii de fraţi. În creştinism, se prăznuieşte duminica în loc de sâmbătă cu acelaşi ţel: odihna de lucrurile lumeşti şi închinarea acestei zile numai lucrărilor lui Dumnezeu. Cugetarea creştinească sănătoasă nu a ajuns niciodată la meschinăria fariseilor cu privire la nelucrarea în ziua de duminică; însă îngăduinţa de a lucra în această zi a fost împinsă dincolo de hotarele cuviinţei. Pe farisei, nelucrarea i-a lipsit de săvârşirea faptelor bune, iar pe creştini, făptuirea pe care singuri şi-o îngăduie. În seara de ajun de duminică, teatru, apoi o altă oarecare distracţie. Dimineaţa dorm până târziu, la biserică nu mai au când ajunge. Câteva vizite, prânzul; seara, iarăşi distracţii. Aşa este jertfită întreaga vreme pântecelui şi dezmierdării celorlalte simţuri; de Dumnezeu şi de facerea de bine nu mai au oamenii când să-şi amintească.

Viaţa Sfântului Serghie de la Radonej (prăznuit la 5 iulie şi 25 septembrie) - IV -

Ca la orice început, au avut de întâmpinat multe greutăţi . Pe atunci nu se găsea nici pâine, nici făină, ulei şi sare sau vin pentru Sfânta Liturghie şi nici lumânări de ceară nu aveau. În zori, fraţii cântau Utrenia fără nicio lumină, afară de o torţă de pin. Astfel au trăit mai bine de 15 ani, până au apărut primii mireni în jurul mănăstirii şi au început să lucreze la pădure.

Odată s-a întâmplat să fie o mare lipsa de pâine şi sare şi cuviosul i-a oprit cu desvârşire pe fraţi să meargă şi să ceară de la săteni, poruncindu-le să stea liniştiţi şi să aştepte mila lui Dumnezeu. El însuşi mânca o dată la două-trei zile.

Într-o seară, după ce încheiase o uşă la unii dintre bătrânii manăstirii, stareţul mânca puţină pâine mucegăită, plata ostenelilor sale. Câţiva călugări şi unul mai mult decât toţi, începură atunci să cârtească împotriva lui, spunând că vor pleca după hrană, fără a se mai întoarce. Sfântul, văzând aceasta, dar mai cu seamă tulburarea şi slăbiciunea fraţilor, îi adună pe toţi laolaltă şi îi povăţui cu înţelepciunea Sfintei Scripturi:

- Nu veţi căpăta darul lui Dumnezeu dacă nu treceţi prin încercări, căci după necaz vine bucurie. Scris este: „Iar eu am zis întru îndestularea mea: Nu mă voi clătina în veac:. Acum voi n-aveţi pâine, dar mâine vă va prisosi şi vă veţi îndulci cu tot felul de bucate.

Nici nu-şi termină bine vorbele, că se auzi un ciocănit în fereastră: portarul, văzând că în mănăstire tocmai intra o căruţă cu de-ale mâncării, venise să-i dea de veste Cuviosului Serghie, ca să-i iasa în întâmpinare. Înainte de a-i lăsa să mănânce, stareţul porunci să se bată toaca, strânse fraţii în biserică şi mulţumi lui Dumnezeu. Au mers apoi la trapeză şi au gustat din pâinea caldă, cu un gust minunat şi o dulceaţă neobişnuită. După aceea, Cuviosul le aduse aminte:

- Unde este fratele care cârtea pentru pâinea mucegăită?! Cred că simţiţi cât este aceasta de proaspătă şi bună. Să ne amintim de cuvintele Proorocului, care spunea: „cenuşă am mâncat în loc de pâine şi băutura mea cu plângere am amestecat-o”(Ps. 101, 10)

A cercetat mai apoi cine trimisese pâinea. N-a izbutit să afle decât că :era un creştin evlavios şi foarte bogat care locuia la mare depărtare de ei”. A doua zi au primit încă mai multă mâncare şi băutură, şi tot la fel şi a treia zi. Văzând asta, sfântul a dat slavă lui Dumnezeu, spunând în faţa tuturor:

- Vedeţi, iubiţi fraţi, Dumnezeu are grijă de toate şi nicidecum nu ne părăseşte.

Şi, de atunci încolo, călugării se deprinseră să nu mai cârtească în întristare, în faţa ispitelor şi necazurilor de orice fel, îndurând toate cu mare credinţă în Dumnezeu şi având pururi înaintea lor pilda Sfântului lor Părinte Serghie.

Povesteau bătrânii despre Cuviosul Serghie că niciodată nu purta haine noi, ci unele rupte, pătate şi cu totul simple. Atât de zdrenţuit era încât mulţi nu-l recunoşteau, asemuindu-l cu vreo slugă oarecare. Într-o zi sosi la mănăstire un om din împrejurimi, întrebând de Sf. Serghie. I l-au arătat în grădină săpând, cu rasa pătată şi găurită şi cu sudoarea curgându-i şiroaie pe faţă.

- Am venit să văd un Proroc, iar tu arăţi ca un cerşetor nenorocit, îi zise ţăranul, crezând că vor să-l amăgească.

Iar către obşte grăi:

- Vă bateţi joc de mine, credeţi c-am înnebunit. Eu am venit să-l văd pe sfântul bărbat Serghie, de care vorbeşte toată lumea, iar la acesta nu văd nicio urmă de cinste, slavă sau măreţie.

Fraţii nu au vrut să-l trimită de acolo, dar Sfântul, văzându-le tulburarea, le-a zis:

- Să nu faceţi aceasta, fraţilor! Căci el n-a venit să vă vadă pe voi, ci la mine a venit.

Apoi se apropie de ţăran şi-l sărută neprefăcut şi fără lenevire, blagoslovindu-l şi lăudându-i dreapta judecată, în vreme ce acela se tot plângea că nu-l întâlnise pe marele Serghie.

- Nu fii trist, îi răspunse stareţul, căci Dumnezeu a rânduit ca nimeni să nu plece din locul acesta nemângâiat. Domnul ţi-l va arăta pe acela pe care îl cauţi.

Pe când vorbeau, îşi anunţă sosirea un oarecare cneaz din vecinătate cu mare alai şi slavă, înconjurat de o mulţime de oameni, boieri, slujitori şi tineri. Străjerii şi astaşii care mergeau înainte îndepărtară pe ţăran, făcând loc cneazului, care intră şi puse metanie stareţului. Sfântul îl blagoslovi şi amândoi se aşezară, pe când toţi ceilalţi aşteptau în picioare. Iar ţăranul nostru se învârtea în jurul locului aceluia şi se străduia acum să-l vadă pe stareţ. Făcându-şi loc cu coatele prin mulţime, întrebă pe unul din cei de faţă:

- Cine-i călugărul care stă în dreapta cneazului?

Aflând că acela era Cuviosul Serghie, îl cuprinseră remuşcările şi, după plecarea cneazului, căzu la picioarele lui pentru iertare. Stareţul îl blagoslovi, povăţuindu-l pentru mântuirea sufletului şi omul plecă întărit în credinţa către Sfânta Treime şi evlavia pentru Sf. Serghie. Mai târziu, veni din satul său la mănăstire şi se tunse călugăr. Şi trăind câţiva ani în pocăinţă, spovedindu-se şi îndreptându-se, se duse la Domnul.

Domnul făcea nenumărate minuni prin alesul Său. Neavând apă în vecinătatea mănăstirii, fraţii se chinuiau, aducând-o de la mare depărtare. Unii chiar începuseră a cârti împotriva sfântului şi îl ocărau, întrebându-l de ce ridicase locaş în loc fără de apă.

- Eu am vrut să mă rog şi să-L slăvesc pe Dumnezeu în singurătate, le răspunse el. Dar Domnul a vrut să ridice aici această sfântă mănăstire, în cinstea Sfintei Treimi.

Nu mult după aceea, trecând cu un frate printr-o râpă, stareţul găsi un mic ochi cu apă de ploaie. Îngenunchind, se rugă, însemnând locul cu semnul crucii; numaidecât ţâşni un izvor ce poate fi văzut şi astăzi şi din care toţi cei din mănăstire au putut lua de atunci apă. Celor cu credinţă, izvorul acesta le-a dăruit vindecare, oamenii venind pentru apa lui de la mari depărtări.

Altă dată, un oarecare creştin iubitor de Dumnezeu, care trăia în împrejurimile mănăstirii, îşi aduse fiul bolnav, rugându-l cu lacrimi pe sfânt să mijlocească pentru vindecarea lui. Pe când nefericitul părinte încă vorbea, copilul se vlăgui cu totul şi îşi dădu sufletul. Cuprins de milă, sfântul îşi plecă genunchii şi se rugă deasupra lui până ce copilul învie, sufletul îi reveni în trup şi începu să mişte.

Din „Tebaida Nordului”, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2008

Sursa imaginii : www.amazon.com/.../dp/0938635379

Lavra Sfantului Serghie de Radonej - Capela Lavrei

Sursa:

http://www.crestinortodox.ro/biserica-in-lume/67687-lavra-sfantului-serghie-de-radonej-sfanta-treime