vineri, 11 septembrie 2009

In memoriam – Părintele Arhimandrit Gavriil Stoica(III)

Măreţia tainei şi frumuseţea lucrării duhovniceşti a Spovedaniei

O parte dintre preoţii călugări duhovnici, în dorinţa lor sfântă de a ajuta la mântuirea altora, fac ucenicie pe lângă duhovnicii bătrâni, ca să deprindă toate tainele sufletului omenesc, căci numai aşa pot să-i ajute şi să-i ridice pe cei căzuţi.

Duhovnicii adevăraţi nu se consideră mari. Îşi ascund virtuţile, nu vorbesc despre ele, ci îşi arată neputinţele şi limitele lor omeneşti.

Duhovnicia e o mare taină şi în acelaşi timp o mare artă.

Duhovnicii sporiţi în iubirea faţă de oameni plâng împreună cu cei care vin la mărturisire, se roagă pentru ei, le dau curaj şi îi iubesc chiar şi atunci când sunt căzuţi, ca să-i ridice şi să-i îndrepte spre Împărăţia Cerurilor.

Adeseori Părintele Gavriil se întâlnea cu Părintele Arsenie Papacioc şi cu alţi mari părinţi duhovnici, pe care îi întreba şi cu care se ajuta ca să rezolve multele cazuri grele ce veneau la spovedanie, potrivit cu canoanele Bisericii Ortodoxe şi Pravila bisericească.

Lucrării duhovniceşti a spovedaniei, Părintele Gavriil îi acorda o foarte mare atenţie, pentru că de această Sfântă Taină depindea salvarea şi mântuirea multor suflete. Când se adunau mai mulţi credincioşi pentru spovedit, după ce le citea rugăciunea de pregătire pentru spovedanie, le vorbea credincioşolor sa înţeleagă cât de mult dăunează sufletului păcatul şi cum îl depărtează de Dumnezeu, lipsindu-l de darurile Sale cele mântuitoare.

Celor care se spovedeau pentru prima dată, Părintele Gavriil le rezerva multe ore, în funcţie de vârsta fiecăruia şi de modul lor de viaţă.

Mulţimea sfaturilor şi a întrebărilor, căldura sufletească, abilitatea şiu dragostea cu care se apropia de cei ce se spovedeau, le deschidea inima şi le câştiga încrederea să se destăinuie până în străfundurile sufletului, curăţindu-i şi uşurându-i de toate păcatele, ca după dezlegare, adeseori mulţi, cu lacrimi în ochi, să spună că se simt ca nou născuţi.

Slujirea la Sfântul Altar, şi în special a Sfintei Liturghii, era pentru Părintele Gavriil o preocupare de căpetenie, pentru că acolo era locul cel mai sfânt, unde se întâlnea cu Dumnezeu şi unde putea să mijlocească pentru toate trebuinţele credincioşilor şi mântuirea sufletelor lor. Se pregătea cu mare grijă şi se străduia foarte mult ca să fie pomeniţi la Sfânta Proscomidie toţi cei care aduceau pomelnice la Sf. Altar. În zilele în care nu slujea Sfânta Liturghie, mergea la ora 11 noaptea în Sf. Altar, citea acatiste şi paraclise, pe care le alterna cu citirea pomelnicelor până la 3-4 spre dimineaţă, când se întorcea la chilia sa pentru 2-3 ore de odihnă, după care revenea la slujbele de dimineaţă ale Bisericii.

În timpul dintre slujbe, când nu era solicitat de treburile gospodăreşti, citea ore în şir din scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale dascălilor bisericeşti, ajungând să cunoască foarte bine învăţătura şi tradiţia liturgică a Bisericii, putând totdeauna să dea răspunsul cel mai bun la întrebările puse de mulţimea credincioşilor.

Ca preot slujitor şi duhovnic, adesea lua cunoştinţă de situaţii grele din viaţa oamenilor, împovăraţi de boli grele, sărăcie mare, rămânerea fără serviciu, desfacerea căsătoriilor şi rămânerea copiilor pe drumuri etc., care-l afectau foarte mult sufleteşte. Le venea în ajutor bieţilor oameni cu sfaturi, îndrumări ; îi punea în legătură cu persoane care i-ar fi putut ajuta...şi îi ajuta şi economic, în măsura posibilităţilor. Pe cei aflaţi în situaţii grele îi pomenea mult timp la Sf. Liturghie şi la alte slujbe fără sa le primească banii.

Era foarte milostiv şi venea în ajutorul oamenilor ori de câte ori putea. Foarte mulţi oameni au observat la Părintele Gavriil dorinţa, dar mai ales bucuria de a da şi a ajuta pe cei aflaţi în necazuri.[...]

Multe amărăciuni şi împotriviri pricinuite prin lucrarea celui rău , de cei cu care vieţuia în mănăstire şi de cei din afara mănăstirii, de-a lungul timpului, au putut fi depăşite numai prin iertare şi iubire. Adesea l-am auzit spunând către maici : « Dacă nu ne facem educaţia iertării şi a iubirii nu putem nădăjdui să ne mântuim sufletele. Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu şi-a putut îndeplini misiunea Sa mântuitoare decât numai prin iertare şi iubire. »

Ca părinte duhovnicesc, zilnic, cu îndelungă răbdare şi cu dragoste făcea tot ce era cu putinţă ca să ajute, să ridice, să îndrume, să se roage pentru toţi cei care îl căutau şi-i cereau ajutorul. Zilnic se jertfea pe sine, consumându-se ca o lumânare, discret şi în tăcere, până când bunul Dumnezeu a socotit că a sosit timpul să-i împlinească rugăciunea, adică să se sfârşească din viaţă lângă Sfântul Altar.

În ultimele zile ale vieţii sale, cei cu care se ajuta la diferite treburi l-au auzit spunând de mai multe ori : « Eu în curând am să mor ! »

A trecut la cele veşnice în linişte[1], fără să îngreuneze mănăstirea sau pe altcineva, cu suferinţa sa, dar cu o dorinţă neîmplinită şi cu o amărăciune în suflet că nu a reuşit să introducă vieţuirea de obşte la Mănăstirea Zamfira.

Din volumul « De o mie de ori dacă mă năşteam, tot călugăr eram », apărut la Editura Lumea Credinţei, 2009.

Sursa imaginii: http://www.librarie.net/editura/Lumea%20credintei

[1] Părintele Gavriil a adormit întru Domnul « la ora 1, 30 noaptea, spre luni 25 august 2008, după judecăţile necunoscute ale lui Dumnezeu, Stăpânul vieţii şi al morţii :, op. cit. p. 174

In memoriam – Părintele Arhimandrit Gavriil Stoica(II)

Sosit la Mănăstirea Zamfira, cu principiile de viaţă morală şi duhovnicească ce şi le-a însuşit până atunci şi înţelegând că aici are câmp larg de activitate pe multe planuri, s-a apucat de lucru cu voinţă fermă şi cu nădejde în ajutorul şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Este normal să se înţeleagă că pe parcursul celor 30 de ani de slujire la Mănăstirea Zamfira, Părintele Gavriil a întâmpinat multe greutăţi, a avut de suportat multe supărări şi amărăciuni, dar cu răbdare, cu rugăciune, şi cu dragoste le-a suportat pe toate.

În toată această perioadă a fost într-o legătură neîntreruptă cu Părintele Arsenie Papacioc, cu care se întâlnea destul de des şi se ajutau duhovniceşte, spovedindu-se totodată unul altuia.

Când participa la şedinţele preoţeşti de la Protopopiatul Vălenii de Munte, aproape întotdeauna era aşteptat să dea ultimul cuvânt pentru multele probleme de viaţă liturgică a preoţilor, căci unii dintre ei cu multă uşurinţă înclinau spre inovaţii şi compromisuri, pe care însă Părintele Gavriil le combătea bine argumentat şi cu documentarea patristică necesară.

Pentru că citise mult şi a aplicat în viaţa personală ceea ce a citit de la Sfinţii Părinţi, ajunsese un foarte bun sfătuitor pentru fiii săi duhovniceşti, dar şi pentru toţi cei care îl căutau în mod special pentru nevoile lor sufleteşti. Era căutat pentru faptul că mulţi s-au convins de bogăţia cunoştinţelor sale, din predicile pe care le rostea la Sfânta Liturghie, din articolele publicate în revista Lumea credinţei, din interviurile acordate unor periodice, ca şi din emisiunile televizate.

S-a întâmplat de câteva ori să fiu prezent când Părintele Gavriil răspundea la întrebările unor credincioşi şi observând bogăţia cunoştinţelor şi siguranţa răspunsurilor sale, m-am bucurat foarte mult, dar în acelaşi timp m-am ruşinat şi m-am văzut mic, eu, care mă consideram un bun cunoscător al acelor probleme, dar în realitate le ştiam corect numai 30-40%, din cât ştia Părintele Gavriil.

Şi Patriarhul Daniil, în cuvântul său panegiric citit la înmormântarea Părintelui Gavriil, spunea că : « numeroşii săi fii duhovniceşti l-au intervievat în discuţii pe diverse teme, iar cuvintele sale înţelepte au fost publicate în ultimii ani ».[...]

Când cei care îl căutau erau însoţiţi de copii, totdeauna îi invita în casă sau în faţa casei şi cu multă bucurie le dădea cărţi să citească pentru educaţia lor moral-creştină, căci acest lucru îl considera foarte important pentru viaţa credincioşilor. Cu multă râvnă, toată viaţa lui a făcut acest lucru. De câte ori avea posibilitatea să ajungă la Bucureşti, trecea pe la câteva librării bisericeşti , de unde cumpăra, de ordinul sutelor, pachete întregi cu cărţi .

Dacă-l căutau cei cunoscuţi, cu care se ajuta, şi fiii săi duhovniceşti, pe toţi îi invita în casă, apoi în grădina din spatele casei, unde aveau surpriza să vadă un alt fel de preocupare, gospodărească : solar, mici spaţii amenajate pentru culturi succesive, răsadniţe pentru flori, spaţii pentru plante medicinale, viţă-de-vie pe crevatar, ţarc pentru păsări de curte, etc., toate într-o ordine desăvârşită, care-i uimea pe toţi. Acest lucru se datora faptului că în tot ce făcea se transpunea cu toată fiinţa sa, fiind foarte meticulos. Mulţimea florilor din curtea mănăstirii, în grădina sa erau semănate şi răsădite, iar la timpul potrivit plantate de-a lungul aleilor, formând cu ele tricolorul românesc.

La plecarea musafirilor, le dăruia diferite cărţi pentru citit, îi conducea până la poarta mănăstirii, îi îmbrăţişa pe toţi şi nu se întorcea la casa sa până nu le binecuvânta drumul, făcând de trei ori cruce preoţească în direcţia în care plecau.

***

Închinându-mă în urmă cu o săptămână la mormântul său din curtea Mănăstirii Zamfira, mi-am amintit cu emoţie de cele două ocazii pe care mi le-a dăruit Domnul de a-l vedea şi asculta învăţând poporul pe Părintele Arhimandrit Gavriil. Mereu în trecere pe la Zamfira, am ajuns prima oară după sfânta Liturghie, târziu, într-o zi de hram la M-rea Mălăieşti. Era vară, de Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, prin anul 2004, probabil. Ne-am oprit mai mult pentru pictura lui Grigorescu şi am întâlnit pe omul plin de harul cuvântului care umple şi mişcă inima. Nu ştiam atunci nici măcar numele slujitorului la acel Sfânt Altar, dar după ce i-am auzit cuvântul adresat credincioşilor, care nu se mai îndurau să plece de lângă el, nu l-am mai uitat. Îmi înflăcărase inima şi a rămas acolo fără greutate şi fără vreo intenţie anume. Anii au şters minunatele învăţături pe care ni le-a dat atunci, dar nu au ştirbit convingerea că lângă acest Cuvios sufletul primea vindecare şi mângâiere.

A doua oară, în 2005, tot în timpul verii, întorcându-mă de la Mănăstirea « Petru-Vodă », m-am oprit la « Zamfira », de data aceasta sperând tainic să-l întâlnesc iar pe Părintele Gavriil şi să primesc binecuvântarea sa. Domnul mi-a ajutat şi a ieşit Cuviosul din Sfântul Altar pe uşa din spate. Ce bucurie ! A vorbit cu noi destulă vreme. Era însufleţit de dorinţa de a demonstra nevinovăţia Părintelui Daniel şi canonicitatea slujbelor de exorcizare. Scrisese un articol şi ne-a dat cele câteva foi pe care consemnase argumente zdrobitoare în apărarea acuzaţilor de la Tanacu. L-am însoţit până la uşa chiliei şi acolo l-am zărit pentru ultima oară. Am aflat de trecerea sa la Domnul cand fusese deja înmormântat, de la câteva surori creştine ce s-au învrednicit să participe la slujbă.

Această carte, din care am transcris câteva pagini de evocare, am primit-o cu bucurie şi cu nădejdea regăsirii Părintelui Gavriil, a cărui personalitate duhovnicească dăinuie în cuvântul scris şi tipărit lăsat nouă moştenire. Există o legătură pe care moartea nu o frânge. Nu pot explica cum se întâmplă să te împărtăşeşti de duhul cuiva prin cuvânt, dar cu siguranţă veţi înţelege, prin experienţa dumneavoastră, acestă comuniune tainică între creştini. Bucuria ei nu se uită.

Părinte Gavriil, roagă-te şi pentru noi !

In memoriam – Părintele Arhimandrit Gavriil Stoica(I)

Portret moral şi duhovnicesc al Părintelui Gavriil Stoica

Nicio casă care se construieşte din nou nu va rezista mulţi ani, dacă temelia casei nu este adânc îngropată în pământ şi nu este zidită solid. Niciun răsad, niciun pom plantat nu va creşte şi nu va aduce rod dacă nu este plantat după toate regulile agricole.

Copiii unei familii, dacă nu au exemplul cel bun al părinţilor lor, dacă în familie nu sunt respectate şi împlinite rânduielile creştineşti, dacă la şcoală nu se învaţă religie de la dascăli care să fie mai întâi ei buni creştini, dacă la biserică nu sunt catehizaţi de către preoţi luminaţi şi evlavioşi şi dacă nu li se administrează Sfintele Taine cu evlavie şi frică de Dumnezeu, copiilor nu li se poate face educaţia celor şapte ani de acasă.

Fără o educaţie sănătoasă primită în casa părintească, la şcoală şi la biserică, copiii, când ies în societate, nu pot rezista tuturor influenţelor negative cu care vin în contact prin vedere, auzire şi prin exemplul cel rău.

În casa familiei Stelian Stoica, în care s-au născut şi crescut 10 copii, rânduielile creştineşti erau respectate şi împlinite, iar preceptele morale, care deveniseră ca şi cuvintele Evangheliei, ajunseseră normă de viaţă pentru toţi .

Copiii familiei Stelian Stoica, beneficiind de o educaţie deosebită, au intrat bine formaţi în societatea de atunci, care, trebuie să recunoaştem, nu era atât de viciată ca aceasta de acum.

Cei ce au intrat în vâltoarea vieţii, căsătorindu-se, au întemeiat familii creştine cu trăinicie solidă, pentru toată viaţa. Au născut şi au crescut copii, care la rândul lor s-au integrat bine în societate, devenind exemple bune pentru cei din jurul lor.

Cu un fond moral creştin foarte sănătos, tânărul Gheorghe Stoica a plecat din familie la vârsta de 18 ani, închinoviindu-se ca frate în obştea Schitului Slănic – Argeş, unde a devenit călugăr.[1]

La mănăstire a continuat să-şi îmbunătăţească înţelegerea cea duhovnicească a lucrurilor şi să-şi întărească voinţa în formarea personalităţii duhovniceşti, care i-a devenit stâlp de neclintit în viaţă.

Studiile Seminarului Teologic Bucureşti, terminat în 1961, şi citirile din scrierile Sfinţilor Părinţi, l-au ajutat foarte mult să înţeleagă că viaţa închinată slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor este un lucru la care trebuie să se angajeze cu toată fiinţa sa.

Din momentul când a fost hirotonit ieromonah, la 25 august 1972, a înţeles că de acum totul a devenit slujire cu preţul vieţii, fără jumătăţi de măsură şi fără compromisuri.

Făcând trei ani de închisoare în perioada comunistă, pe unde trecuse cu demnitate şi căpătase multă experienţă, acum avea formarea necesară ca să se angajeze în slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor, fără să mai ia în calcul şicanările şi intimidările pe care i le făcea periodic Securitatea.

Din volumul « De o mie de ori dacă mă năsteam, tot călugăr eram », apărut la Editura Lumea Credinţei, 2009.

[1] Părintele Gavriil Stoica s-a născut la 21 februarie 1935 şi a copilărit în comuna Aninoasa din Argeş; părinţii săi, Stelian şi Maria Stoica “se trăgeau şi ei din părinţi foarte buni creştini şi gospodari”, mărturiseşte Pr. Iustinian Stoica, fratele arh. Gavriil de la Zamfira.

Documentar despre autonomie

Doamne ajuta!
Redirectionez catre Dvs. un document important care subliniaza ca autonomia ceruta de unii extremisti maghiari pentru Judetele asa-zisului tinut secuiesc (Covasna, Harghita si Mures)este un abuz care nu tine seama de prezenta si dorinta romanilor, nu tine seama de dorinta familiilor mixte(romano-maghiare), nu tine seama de prezenta etniei tiganilor, categorii care reprezinta procente semnificative in structura demografica a acestor judete.
Daca stiti institutii sau reviste interesate de acest subiect, va rugam sa le trimiteti acest document si sa ia legatura dl. Ioan Lacatusu de la Centrul de Studii Sud-Est Europene din Sfantu Gheorghe ( e-mail: cohara_ro@yahoo.com).

pr. Constantin Stroilescu

CENTRUL EUROPEAN DE STUDII COVASNA-HARGHITA

Documentar

Un răspuns, din perspectivă demografică, la problemele dezbătute de unii aleşi locali din Arcul intracarpatic, la adunările care au avut loc, la Miercurea-Ciuc şi Odorheiu Secuiesc, în zilele 4 şi 5 septembrie 2009

Poziţia societăţii civile româneşti din judeţele Covasna şi Harghita, faţă de demersurile întreprinse de formaţiunile politice şi civice maghiare, pentru obţinerea autonomiei teritoriale pe criterii etnice a aşa zisului Ţinut Secuiesc, a fost exprimată public, în ultimii ani, cu claritate şi consecvenţă, şi cu numeroase şi convingătoare argumente istorice, juridice, economice şi demografice. Toate acestea documente au fost editate în Buletinul Ligii Cultural - Creştine „Andrei Şaguna”, volumele I-IV (1992 - 2008), precum şi în lucrările Un fals „referendum” pentru impunerea unei autonomii anacronice deja existente, de Ioan Lăcătuşu şi Ioan Solomon, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2007 (ediţie apărută şi în limba engleză) şi Argumente împotriva autonomiei pe criterii etnice a aşa zisului „Ţinut secuiesc”, de Ioan Lăcătuşu, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2008 – lucrări care, împreună cu alte volume care redau rezultatele unor cercetări interdisciplinare vizând problematica specifică a localităţilor din arcul intracarpatic, pot fi consultate şi pe site-ul Forumului Civic al Românilor din Harghita şi Covasna: www.forumharghitacovasna.ro.

Deoarece, şi cu ocazia noilor demersuri autonomiste care au avut loc în zilele de 4 şi 5 septembrie 2009, la Miercurea-Ciuc şi Odorheiu Secuiesc, organizatorii şi susţinătorii autonomiei teritoriale a aşa zisului „Ţinut Secuiesc”, fac abstracţie de prezenţa şi voinţa populaţiei de naţionalitate română din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, din multitudinea argumentelor prezentate în sursele documentare menţionate, vom relua informaţiile referitoare la structura etnică şi confesională a populaţiei judeţelor respective, în istorie şi contemporaneitate.

1. În conceperea strategiilor de dezvoltare identitară a judeţelor Covasna, Harghita şi Mureş, trebuie avut în vedere faptul că, la recensământul populaţiei din 2002, populaţia de naţionalitate română din aceste judeţe, a fost de 407.035 persoane (Covasna – 51.790, Harghita – 45.870, Mureş – 309.375) reprezentând 36,04 % din populaţia totală a acestora. La aceiaşi dată, populaţia de etnie rromă, era de 50.234 locuitori (Covasna – 5.973, Harghita – 3.835, Mureş – 40.426) reprezentând 4,44 % din populaţia celor trei judeţe. Rezultă deci că, 40 % din totalul populaţiei judeţelor Covasna, Harghita şi Mureş, este de naţionalitate română şi de etnie rromă, adică nu aparţine etniei maghiare. Populaţia de etnie maghiară din cele trei judeţe, în anul 2002, a fost de 668.471 persoane (Covasna – 164.158, Harghita – 276.038, Mureş – 228.275), reprezentând 59,18 % din totalul populaţiei acestor judeţe şi 46,69 % din numărul total al maghiarilor din România (la recensământul din 2002, numărul maghiarilor din ţara noastră a fost de 1.431.807).

De menţionat că numărul secuilor recenzaţi în anul 2002, la nivel naţional, a fost de numai 285.

Actuala configuraţie etnică a celor trei judeţe se regăseşte şi în structura confesională a populaţiei. Astfel, persoanele care aparţin religiilor ortodoxă (402.499) şi greco-catolică (13.985) reprezintă 37 % din totalul populaţiei judeţelor Covasna, Harghita şi Mureş.

Membrii familiilor etnic-mixte sunt, la rândul lor, direct afectaţi de consecinţele separatismului pe criterii etnice. Potrivit datelor statistice, în prezent, numărul acestor familii din cele trei judeţe depăşeşte cu mult 10.000, ceea ce înseamnă între 25.000-30.000 de persoane.

O categorie însemnată de cetăţeni care, în mod obiectiv, nu pot accepta separatismul etnic o reprezintă persoanele cu dublă ascendenţă identitară. La recensământul din 2002, peste 14.000 de cetăţeni din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, sunt persoane cu dublă ascendenţă identitară, fie de naţionalitate română şi care aparţin „bisericilor istorice maghiare” (romano-catolică, reformată, evanghelică şi unitariană), fie de etnie maghiară şi care aparţin bisericilor tradiţionale româneşti (ortodoxă şi greco-catolică).

2. Orice formă de autonomie teritorială pe criterii etnice, va conduce inevitabil, la discriminarea şi marginalizarea românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş. Evoluţia vieţii publice postdecembriste a evidenţiat faptul că, şi fără instituţionalizarea autonomiei teritoriale, autorităţile publice locale din aceste judeţe, aflate perpetuu la conducerea localităţilor din zonă, au dovedit lipsă de voinţă politică în gestionarea corespunzătoare a problemelor privind păstrarea şi afirmarea identităţii românilor din Arcul intracarpatic. Pentru cunoaşterea configuraţiei actuale a comunităţilor româneşti din judeţele Covasna şi Harghita, prezentăm cele 42 de localităţi administrative cu peste 100 de cetăţeni de naţionalitate română, din aceste judeţe, conform datelor recensământului populaţiei şi locuinţelor din anul 2002, cu menţiunea că în alte 59 comune din Harghita şi Covasna, numărul persoanelor de naţionalitate română este de sub 100.

I. Judeţul Covasna

1. Sfântu Gheorghe - 14 178

2. Întorsura Buzăului – 8853

3. Sita Buzăului – 4805

4. Barcani -3882

5. Covasna – 3673

6. Zagon -2722

7. Dobârlău – 2322

8. Tg. Secuiesc -1601

9. Vâlcele – 1357

10. Valea Mare -1147

11. Belin -1043

12. Breţcu -996

13. Zăbala – 906

14. Hăghig -871

15. Chichiş -812

16. Ozun -529

17. Baraolt -300

18. Ilieni -237

19. Brăduţ -195

20. Ojdula -183

21. Aita Mare -168

22. Boroşneu Mare -144

23. Băţani -112

Într-un număr de 21 localităţi administrative din judeţul Covasna, la recensământul din 2002, numărul populaţiei de naţionalitate română este de sub 100 persoane.

II. Judeţul Harghita

Topliţa – 11291
Miercurea-Ciuc -7274
Bălan -5121
Sărmaş -3330
Bilbor -2843
Tulgheş -2455
Gheorghieni -2161
Gălăuţaş -2010
Subcetate – 1960
Corbu -1419
Voşlobeni – 1225
Odorheiu Secuiesc -1077
Mihăileni -555
Săcel -341
Plăieşii de Jos – 276
Siculeni -216
Cristuru Secuiesc -220
Frumoasa -108
Băile Tuşnad -106

Într-un număr de 38 localităţi administrative din judeţul Harghita, la recensământul din 2002, numărul populaţiei de naţionalitate română este de sub 100 persoane.

3. Pornind de la faptul că, 60% din totalul românilor din judeţul Covasna şi 40% din totalul românilor din judeţul Harghita, trăiesc în localităţi mixte, în care sunt numeric minoritari, medii de natură să slăbească foarte mult sentimentul de apartenenţă naţională, considerăm că cei aproape 100.000 de români din cele două judeţe, au nevoie de un cadrul legislativ, instituţional şi logistic care să le asigure prezervarea şi afirmarea identităţii naţionale, şi nu concetăţenii maghiari, care dispun de toate condiţiile pentru prezervarea şi afirmarea identităţii specifice.

4. Preocupaţi exclusiv de promovarea dezideratelor privind obţinerea autonomiei etnice a aşa-zisului „Ţinut Secuiesc”, liderii maghiarilor „radicali” şi „moderaţi”, deopotrivă, trec sub tăcere, printre altele, un subiect „incomod” pentru ei, respectiv deznaţionalizarea şi asimilarea unor întregi comunităţi româneşti din arcul intracarpatic.

Studiile de demografie istorică arată că, numeroase comunităţi româneşti care în sec. XVII - XIX aveau număr mare de membrii, în ultimul secol, au fost aproape complect maghiarizate. Din rândul acestor comunităţi, din judeţul Covasna menţionăm: Micfalău (localitate în care numărul românilor a scăzut de la 919, în anul 1900, la 43 în anul 2002), Dobolii de jos (de la 926, la 200), Chichiş (de la 719, în 1900, la 197), Bixad (de la 674, la 21), Belin (de la 685, la 220), Ghelinţa (de la 600, în 1700, la 63), Lisnău ( de la 484, la 25), Cernat ( de la 335, la 48), Aita Seacă ( de la 316 , la 33). Au fost asimilate comunităţi româneşti care în sec. XVIII- XIX aveau între 100-200 de membri, din localităţile: Arcuş, Băţanii Mari, Brateş, Bodoc, Bicfalău, Comolău, Căpeni, Chilieni, Dobolii de Sus, Ghidfalău, Ilieni, Lemnia, Măgheruş, Moacşa, Poian, Sânzâieni, Sântionlunca, Turia, Valea Crişului,Valea Zălanului ş.a

Aceleaşi dimensiuni dramatice a avut procesul de maghiarizare a populaţiei româneşti şi în judeţul Harghita. Edificatoare sun în acest sens, datele recensămintelor din sec. XVIII – XIX şi cele ale recensământului din 2002, după cum urmează:Vlăhiţa (de la 644 la 73), Mihăileni (de la 493 la 18), Mereşti (de la 431 la 6), Ocland (de la 355 la 10), Plăieşii de Sus (de la 325 la 52), Bodogaia (de la 310 la 18), Ditrău (de la 300 la 54), Satu Nou (de la 305 la 4), Porumbenii Mari (de la 208 la 2), Joseni (de la 286 la 46), Lăzarea (de la 285 la 57), Sândominic (de la 258 la 29), Lăzăreşti (de la 259 la 11), Tomeşti (de la 240 la 6). Au fost asimilate comunităţi româneşti care în sec. XVIII-XIX aveau între 100-200 de membri, din localităţile: Aldea, Atid, Armăşeni, Brădeşti, Casinul Nou, Ciucsângiorgiu, Crăciunel, Cuşmed, Eliseni, Frumoasa, Filiaş, Lueta, Mărtiniş, Suseni, Valea Strâmbă

O adevărată „purificare etnică” a românilor din „ţinutului secuiesc”, care a condus la dispariţia a zeci de comunităţi româneşti din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, a avut loc în perioada 1940 -1944. Recensămitele vremii, pun în evidenţă faptul că, în judeţul Covasna, în anul 1941, românii au scăzut cu 11 592 persoane, faţă de anul 1930, iar maghiarii au crescut, în aceiaşi perioadă, cu 26 173 persoane. Între recensămintele din anii 1930 -1941, la nivelul judeţului Harghita, românii au scăzut cu 8473 persoane, în timp ce maghiarii au crescut cu 43.000 persoane.

5. La toate acestea trebuie să adăugăm maghiarizarea fostele comunităţi de armeni – îndeosebi de la Gheorgheni şi Frumoasa, de germani, italieni ş.a., precum şi dispariţia comunităţile evreieşti din Sf. Gheorghe, Târgu Secuiesc, Boroşneul Mare, Comandău, Zagon, Miercurea-Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Gheorgheni, Cristuru Secuiesc ş.a. – majoritate căzute pradă holocaustului practicat de administraţia horthystă, în primăvara anului 1944.

6. Pentru reliefarea purităţii etnice a „Ţinutului secuiesc”, din dezbaterile publice actuale lipsesc informaţiile reale referitoare la comunităţile de rromi din cele două judeţe. Studiile efectuate pe această temă, arată că în unele aşezări din zonă, rromii reprezintă o pondere însemnată (între 20 şi 50%) din populaţia totală a unor localităţi precum Ghidfalău, Boroşneul Mare, Băţanii Mari, Baraolt, Brăduţ, Vâlcele, Hăghig – din judeţul Covasna, Corund, Plăieşii de Jos, Ciucsângeorgiu, Tuşnad, Sâncrăieni ş.a. – din judeţul Harghita.

7. Referitor la folosirea „obsesivă” de către liderii maghiari a termenului de „Pământ secuiesc”, din informaţiile referitoare la structura etnică şi confesională a populaţiei celor trei judeţe, în istorie şi contemporaneitate, rezultă că, zona este un „melting pot” (creuzet), în care mai multe etnii au fost asimilate de către cea maghiară. Şi astăzi, realitatea etno-demografică din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, este departe de imaginea unui grup etnic compact. Dacă liderii maghiari, nu agreează sintagma „aşa zisul Ţinut Secuiesc”, propunem reactualizarea formulei folosită în perioada interbelică de „ţinuturi secuizate”, concept bazat pe faptul că o bună parte din populaţia actuală de etnie maghiară a judeţelor Covasna, Harghita şi Mureş provine, în principal, din români maghiarizaţi.

8. În acest context, propunem reprezentaţilor societăţii civile, mediului academic şi forţelor politice româneşti să reactualizeze şi să implementeze proiectul interbelic de „readucere la matcă”, respectiv de „reromânizare” a românilor maghiarizaţi din localităţile judeţelor Covasna, Harghita şi Mureş, după modelul folosit de Ungaria şi liderii maghiari din România, pentru „salvarea de la asimilare a ceangăilor” din Moldova.

9. Având în vedere fizionomia etnică a judeţelor Covasna, Harghita şi parţial Mureş, precum şi existenţa unor partide constituite pe criterii etnice, solicităm autorităţilor abilitate ca descentralizarea să se realizeze cu „reguli precise”, deoarece altfel acest proces, necesar şi benefic pentru întreaga ţară, va conduce inevitabil la autonomie teritorială, în cele aceste judeţe. În aceste condiţii este imperios necesar ca Statul român, în consens cu practica europeană, să elaboreze şi să implementeze acele strategii de dezvoltare economico-socială a zonei care să asigure o fizionomie multietnică şi pluriconfesională, concomitent cu întărirea capitalului social, prin refacerea încrederii cetăţenilor din toate zonele ţării în zona Covasna-Harghita, în beneficiul tuturor locuitorilor de aici.

10. În legătură cu propunerile formulate de către liderii maghiari, cu privire la necesitatea reîmpărţirii administrativ-teritoriale a ţării şi la redimensionarea actualelor regiuni de dezvoltare, din studiile noastre rezultă că, pot fi elaborate variante de formare a unor regiuni administrative în arealul la care ne referim, susţinute cu argumente istorice, economice şi sociale dar, în care schimbarea raportului majoritate – minoritate, poate elimina actualele efecte perverse determinate de situaţiile din actualele judeţe Covasna şi Harghita, unde minoritatea naţională este majoritate locală, iar majoritatea naţională este minoritate regională.

Sf. Gheorghe, 8 septembrie 2009

Director,

Dr. Ioan Lăcătuşu

"Dacă îţi vei îngădui să primeşti laude te vei strica de tot."

« Fă ceea ce te povăţuieşte frica de Dumnezeu şi conştiinţa,

iar vorbele oamenilor să-ţi fie ca şi cum n-ar fi. »

Vineri[Gal. 2, 6-10; Mc. 5, 22-24; 35; 6, 11]. Înviind pe fiica lui Iair, Domnul « a poruncit cu stăruinţă » părinţilor ei « ca nimeni să nu afle de aceasta ». Prin aceasta ni se arată: « Nu căuta slavă şi urechea ta să n-o ciuleşti spre ascultarea laudelor de la oameni, chiar dacă faptele tale bune nu pot fi ascunse ». Fă ceea ce te povăţuieşte frica de Dumnezeu şi conştiinţa, iar vorbele oamenilor să-ţi fie ca şi cum n-ar fi. Fii cu luare aminte şi la suflet : îndată ce se pleacă oricât de puţin spre laudele celorlalţi, întoarce-l la rânduiala sa. Dorinţa ca oamenii să afle faptele tale cele bune se naşte din dorinţa de a fi lăudat. Atunci când primeşti lauda ţi se pare că ţi-ai atins ţelul, iar asta taie râvna şi curmă faptele vrednice de laudă, prin urmare şi laudele încetează. De aici reiese că cel care vrea ca oamenii să afle faptele lui cele bune se trădează pe sine însuşi. Faptul că oamenii laudă fapta bună este firesc – cum să nu lauzi un lucru bun ? Dar tu să nu ai gândul la laude, să nu le aştepţi şi să nu le cauţi. Dacă îţi vei îngădui să primeşti laude te vei strica de tot. Dacă îţi îngădui o dată, îţi vei îngădui şi a doua oară şi aşa mai departe. Cel ce face adeseori un lucru capătă obişnuinţă – şi vei ajunge iubitor de laude, iar dacă vei ajunge aici, nu toate faptele tale vor fi vrednice de laudă, iar lauda va înceta. Lipsind laudele celorlalţi, vei începe să te lauzi singur, lucru pe care Domnul îl numeşte « a trâmbiţa înaintea ta ». Asta e şi mai rău . Sufletul tău va deveni atunci ticălos, vei alerga numai după strălucire mincinoasă, şi de la el nu mai este de aşteptat niciun bine.

Din Tâlcuirile Sfântului Teofan Zăvorâtul.

Dar îngeresc

Ce este libertatea?

M-am născut liberă. Liberă să trăiesc sau să mor. Inconştient, involuntar, am ales să-mi strig dorul de viaţă. Am făcut-o cu toate forţele mele de prunc abia născut. Iar strigătul meu de durere în urma ruperii brutale de pântecul mamei a adus, culmea, bucurie tuturor. Este o contradicţie aici pe care nu o înţeleg...

Am ales, deci, să trăiesc, să vorbesc, să mă joc, să cresc. Ar spune unii că, de fapt, toate acestea s-au întâmplat pur şi simplu, că sunt fireşti, naturale. Mă uit în jur şi văd că sunt tineri de seama mea care nu vorbesc, ci se schimonosesc într-o limbă a diavolului, înecaţi în alcool, droguri, dezmăţ. Mai văd jocul de-a crima, uciderea cu bună ştiinţă a trupului şi a sufletului. Şi mă cutremur.

Eu vreau să trăiesc. Aleg să fiu om, fiinţă raţională, dar mai ales spirituală. Vreau să învăţ. Şi mi-am luat ca model păsările cerului ce se înalţă mândre spre cer, unde găsesc lumina, liniştea, şi coboară pe pământ, unde tot cerul le trimite hrană. Iată deci cât de frumos sunt rânduite toate!

Aşa îmi simt eu sufletul - un pui de ciocârlie, ce învaţă să zboare, se înalţă în rugăciune zi de zi, se poticneşte, cade, se ridică din nou şi-şi deschide aripile ca paginile unei cărţi, glăsuind către cer: ”Doamne, până aici am scris eu ce am putut. Iartă, Te rog, slovele strâmbe, iartă dezacordurile, poticnelile, greşelile de ortografie, paginile albe. Şi de acum, şopteşte-mi la ureche ce trebuie să scriu, astfel încât să fie bine plăcut Ţie şi Maicii Tale. Doamne, ridic capul spre cer şi văd ca într-o oglindă pământul. Fă să-mi plec ochii spre pământ şi să văd ca într-o oglindă cerul! Şi dă-mi glas să cânt toate lucrurile Tale, şi mărirea Ta în veci. ”

Fă-mă pasăre măiastră,

Să rostesc fără oprire

Rugăciunea îngerească

Pentru a cerului mărire.

Fă-mă suflet alb de crin

Ca să-nvălui cu mireasmă

Cupa Sfântului Potir

Până la Catapeteasmă.

Aripi dă-mi şi glas ceresc,

Îndrăzneală de martir,

Cu cuvânt brâncovenesc

Ţie viaţa să mi-o-nchin.

Aşa înţeleg eu libertatea. Mă rog Bunului Dumnezeu să mă lumineze astfel încât să nu mă depărtez de la Calea, Adevărul şi Viaţa pe care mi le-a dezvăluit. Amin.

Eseu scris de sora mea, Ioana Palas, premiat la Concursul Naţional "Cu ce preţ".

Preluare de la: http://vlad-mihai.blogspot.com/2009/09/libertatea-noastra-cea-de-toate-zilele.html#comment-form