Ca să-ţi fie mai clar, am să-ţi spun o istorioară. Un părinte trăia în liniştea pustiei. Demonii l-au atacat în mod văzut şi au început să-l tragă afară din chilie ca să-l scoată cu totul din pustie. Părintele însuşi a început să se lupte cu ei, dar ei l-au împins şi l-au tras până la uşă. Încă puţin şi l-ar fi scos afară. Văzând pericolul mare în care se afla, părintele a strigat: „Doamne Iisuse Hristoase! De ce m-ai părăsit? Ajută-mă, Doamne!”. De îndată ce a strigat, Dumnezeu a apărut şi a alungat demonii, şi a spus părintelui: „Nu te-am părăsit, dar pentru că nu M-ai chemat pe Mine şi ai crezut că te poţi descurca singur cu demonii, nu ţi-am venit întru ajutor. Cheamă-Mă şi întotdeauna vei primi ajutorul Meu imediat”. După ce a spus acestea, Domnul S-a făcut nevăzut. Această întâmplare nu este o lecţie doar pentru părinte, ci pentru noi toţi: Nu te lupta cu gândurile pătimaşe prin cearta mentală cu ele, ci întoarce-te imediat către Domnul, cu rugăciune împotriva lor.
Toţi cei care duc cu chibzuinţă lupta duhovnicească cu patimile procedează în felul acesta. Sfântul Ioan Colov a spus despre sine: „Mă port ca un om care stă sub un copac şi priveşte cu atenţie în jurul lui. Acest om, de îndată ce vede animalele sălbatice venind spre el să-l mănânce, se urcă repede în copac; iar fiarele, după ce ajung la copac, umblă un timp în jurul lui, apoi pleacă. Şi eu, de îndată ce observ fiarele cele gândite venind spre mine cu gânduri pătimaşe, imediat mă înalţ cu mintea la Dumnezeu, şi fiarele nu pot să mă ajungă, deoarece sunt silite să se risipească în toate părţile.”
[…] Omul trebuie să-L cheme pe Dumnezeu, coborându-şi mintea în inimă şi chemându-L acolo Dacă am împlini această regulă fără greş, adică să ne întărim, coborându-ne mintea în inimă şi acolo să stăm înaintea lui Dumnezeu cu frică, cu smerenie şi cu credinţă, atunci nu numai că poftele şi simţirile pătimaşe nu vor mai apărea niciodată în noi, dar nici gândurile nefolositoare. Acesta este necazul nostru, că noi cu mintea Îl îndepărtăm pe Dumnezeu din inimă şi rătăcim cu gândurile aiurea. Făcând aceasta, pornirile pătimaşe ne invadează şi, înainte de a ne da seama, simţurile s-au trezit deja şi au început să stârnească dorinţele. Eşti pe picior de război! Şi cine trebuie certat?! Dacă nu ai permis gândurilor să rătăcească, nu va fi nicio luptă. Totuşi, să ne amintim că, îndepărtându-L pe Dumnezeu din inimă şi aducând astfel nenorocirea asupra noastră, cel puţin acum, de îndată ce am observat-o, ar trebui să ne grăbim să căutăm adăpost încă o dată în inimă, înaintea lui Dumnezeu, ca să-L putem chema în ajutor.
Acelaşi Sfânt Ioan Colov a spus următoarea pildă despre acest subiect: „Într-un anumit loc era o femeie frumoasă cu purtări îndoielnice. Stăpânului acelui ţinut i-a fost milă de ea, că asemenea frumuseţe se va distruge şi, când a găsit prilejul, i-a spus: „Părăseşte calea cea desfrânată şi te voi lua în casa mea şi-mi vei fi soţie şi stăpâna bogăţiilor mele. Să-mi fii numai credincioasă şi atât, altfel, vei avea atâtea necazuri, cât nici nu-ţi poţi închipui”. Ea primi şi a fost dusă în casa stăpânului. Foştii ei prieteni, văzând că dispăruse, au început să o caute şi au descoperit că era cu acel stăpân. Deşi era foarte sever, ei nu şi-au pierdut nădejdea de a ademeni din nou acea femeie frumoasă să se întoarcă la ei, ştiindu-i slăbiciunea. „Trebuie doar să mergem în spatele casei să fluierăm; ea va ştii cine este şi va alerga îndată la noi”. Chiar aşa au şi făcut. Au mers în spatele casei şi au fluierat. Femeia cea frumoasă, auzind fluieratul, a tresărit. Ceva din viaţa ei anterioară s-a stârnit în ea. Dar şi-a revenit şi, în loc să iasă din casă, a fugit în cămara în care se afla însuşi stăpânul, şi îndată s-a liniştit; nici măcar nu a mai auzit fluieratul care continua afară. Prietenii au mai fluierat de câteva ori şi au plecat fără nici un rezultat.
Înţelesul pildei este clar.
Femeia cea frumoasă reprezintă sufletul căzut care s-a întors spre Dumnezeu cu căinţă şi a făgăduit să-I aparţină şi să-I slujească numai Lui. Prietenii dinainte sunt patimile. Fluieratul lor este impulsul gândurilor, simţirilor şi poftelor pătimaşe. Fuga în camerele dinăuntru reprezintă adăpostul din adâncul inimii, pentru a sta acolo înaintea lui Dumnezeu. Când aceasta se împlineşte înăuntru, patima care a tulburat sufletul, se îndepărtează de bună voie, ca şi cum n-ar fi existat niciodată, iar sufletul se linişteşte.”
Ţine minte această pildă şi fă totdeauna aşa cum te învaţă ea. Vei vedea cât de repede vine pacea în inima ta, care ţi-a fost tulburată de apariţia patimilor.
Harul Domnului să fie cu tine! Dumnezeu sa te mântuiască!
Din volumul Sf. Teofan Zăvorâtul, „Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi”, Iaşi, 2006.
