Sfinţii Trei Ierarhi

http://www.theotokos-lifegiving-spring.org/media.htm

Azi Biserica  prăznuieşte trei oameni care au trait aproape în acelaşi timp(au fost contemporani), care au fost excepţional înzestraţi, poate cei mai inteligenţi oameni ai tuturor timpurilor, dar care au rămas totuşi smeriţi. Ei au demonstrat că, deşi este dificil, nu este imposibil să fii plin de daruri şi să rămâi smerit în acelaşi timp. Aceştia sunt Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie Teologul şi Sf. Ioan Hrisostom, numiţi împreună “Sfinţii Trei Ierarhi”. Sunt amintiţi în această ordine pentru că toţi trei au fost deja prăznuiţi în ianuarie: Sf. Vasile pe 1 ianuarie, Sf. Grigorie pe 25 ianuarie şi Sf. Ioan pe 27 ianuarie. Atunci de ce au o prăznuire separată şi una comună, cea de azi, de la sfârşitul lui ianuarie?

Istoria acestei sărbători începe în anul 1084, la sfârşitul secolului al XI-lea.  În vremea aceea, în Constantinopol era o mare dispută despre întâietate între aceşti trei sfinţi din ianuarie. Sf. Vasile avea o mare curăţie, Sf. Grigorie, mare profunzime de gândire, Sf. Ioan avea mare elocinţă. Care, atunci, era cel mai mare?

 Disputa s-a rezolvat când un episcop sfinţit numit Ioan, prăznuit şi el ca sfânt pe 24 iunie, a avut o viziune. În această arătare el i-a văzut pe cei trei sfinţi. Ei i-au spus că, deşi sunt diferiţi, sunt egali în cinstire. Toţi trei fuseseră excepţional de înzestraţi şi studiaseră filosofia şi toate celelalte arte şi ştiinţe în marile universităţi ale vremii lor, toţi trei vorbiseră şi scriseseră în greaca veche, pe atunci[considerată] limbă de cultură şi rafinament al gândirii, în cel mai înalt grad. Fuseseră şi sunt egali în cinstire.

Exemplul lor răspunde întrebării noastre: Cum putem dobândi  smerita cugetare? Obţinem smerita cugetare rămânând smeriţi în sinea noastră, negândind nimic grozav despre noi înşine,  ştiind că orice fel de daruri am avea nu sunt ale noastre, ci ale lui Dumnezeu. Aceasta nu trebuie să ne mire, pentru că acesta este sensul cuvintelor: “Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este Împărăţia Cerurilor”. “Săraci cu duhul” înseamnă smeriţi cu gândul.

Înţelegem, prin urmare, că mintea, ca şi proprietăţile, ca şi darurile şi talentele, materiale, fizice sau mintale, ca şi poziţiile în viaţă, nu sunt ale noastre, date nouă ca să putem să ne reflectăm în ele sinele nostru păcătos. Toate aceste daruri sunt împrumuturi în care să se reflecte, prin noi, slava lui Dumnezeu. Ca oglinzile, mintea noastră sau orice altă proprietate sau talent al nostru, nu ne sunt date să ne răsfrângă pe noi, făptura căzută, ci lumina Creatorului, a Căruia să fie slava în vecii vecilor. Amin

Părintele Andrew

Sursa : http://www.orthodoxengland.org.uk/humility.htm

Acatistul Sfinţilor Trei Ierarhi – audio:

http://www.trilulilu.ro/Dumitrul/d51ecf9c43e43e

Spovedania unui păcătos – Episcopul Porfirie Uspenski

1. Mântuirea noastră începe prin renunţarea la lumea aceasta păcătoasă şi desfrânată sau prin dispreţuirea a tot ceea ce iubesc şi laudă oamenii lumeşti; prin indiferenţa faţă de bunurile pământeşti, care nu au niciun preţ, spre deosebire de cele veşnice, din ceruri.

Dar eu sunt total dedat acestei lumi, căci iubesc banii, confortul, lauda, slava, îmbrăcămintea frumoasă, distracţiile şi dansurile, deşi ştiu că după acestea, ca după focul de paie, nu mai rămâne nimic, În afară de scrum şi cenuşă. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului; slăbeşte şi răceşte în mine dragostea pentru lumea aceasta şi, fie dacă vreau sau nu, du-mă pe calea mântuirii.

2. Indiferenţa faţă de lumea aceasta păcătoasă şi desfrânată înseamnă întoarcerea sufletului către desăvârşirea spirituală, iar primul pas către aceasta este pocăinţa sinceră şi cu lacrimi. Aceasta este judecarea aspra a sinelui în faţa lui Dumnezeu, părerea de rău cu lacrimi pentru păcatele săvârşite şi atenţia încordată totdeauna asupra faptelor mântuirii. Cel care se pocăieşte sincer îşi mărturiseşte fărădelegile, îşi plânge rătăcirile şi, necăutând la păcatele sale din fiecare zi, nu deznădăjduieşte şi nu părăseşte faptele bune, ci le exersează şi mai mult pentru ca, de acum înainte, să schimbe păcatele cu faptele mântuirii.

Dar eu câteodată mă judec aspru, însă de cele mai multe ori îmi scuz păcatele; câteodată îmi pare rău pentru acestea, dar din ochii mei nu picură acea apă sfântă care spală necurăţia sufletească; câteodată tind să mă împac cu Dumnezeu şi cu conştiinţa, fără a face vreun bine pentru aceasta. Dacă m-am lenevit peste măsură, nu muncesc de două ori mai mult. Dacă m-am îmbuibat, nu postesc. Dacă am supărat pe cineva, nu-mi cer iertare imediat. Dacă dau dovadă de zgârcenie, nu fac milă îndată. Dacă m-am mândrit, nu mă smeresc. Într-un cuvânt, nu aprind lumina în întunericul sufletului meu. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului, şi dă-mi darul pocăinţei adevărate.

3. Cine începe să-şi mântuiască sufletul, acela îşi aduce aminte printre toate ocupaţiile sale zilnice că Dumnezeu cel Atotprezent şi Atoatevăzator îl vede ca pe un vas de sticlă şi conştiinta, aceasta îl reţine de la a minţi, a supăra, a fi parşiv şi de la alte păcate, împingându-l spre faptele bune.

Dar eu când fac ceva nu mă gândesc că mă vede Dumnezeu, ci la ceea ce văd oamenii şi la folosul meu din aceasta. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului, şi nu pomeni uitarea mea de cele sfinte şi de Numele Tău cel sfânt, spus lui Avraam: "Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic; fă ce-i plăcut înaintea mea şi fii fără prihană" (Facerea 17,1)

4. Cine vrea să-şi mântuiască sufletul, acela îşi aduce aminte zilnic de moarte şi de Judecata Înfricoşătoare, fără a se teme de moarte, care este schimbată cu învierea. Această ţinere de minte îl opreşte pe om de la a cădea în patimi şi îl apără de păcatele de moarte*, după cuvântul Domnului: "ţine minte sfârşitul tău şi nu vei păcătui în veci" (Ecclesiastul 8)

Dar eu, chiar dacă mă gândesc la moarte, o fac fiindcă mi-e frică să mor; şi această frică demonstrează că sufletul meu nu este curăţit de lacrimile pocăinţei şi nu are acea dragoste faţă de Dumnezeu care i-a înaripat pe mucenici spre Împărăţia Cerurilor. O Doamne, milostiv fii mie, păcătosului; nu lua aminte la frica mea de moarte, căci eu ştiu că Tu eşti Dumnezeul celor vii, nu al celor morţi. Ajută-mă, Doamne, să înving aceasta cu harul Tău şi dă-mi o picătură din această dragoste cu care Te iubeau sfinţii mucenici.

5. Cel care îşi mântuieşte sufletul trăieşte cumpătat şi îşi struneşte trupul prin posturile stabilite de Biserica, ca un fiu credincios al ei.

Dar eu trăiesc fără a mă abţine de la ceva, mă îmbăt şi nu postesc, ca unul rupt de fraţii şi surorile mele întru Domnul, iar dacă postesc, fac acest lucru doar în ceea ce priveşte mâncarea, neînfânându-mi patimile, înjurând, fără a mă împăca cu aproapele şi fără a gândi la cele sfinte. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului şi neascultatorului de Biserica Ta cea sfântă! Fă-mă să postesc postul cel plăcut Ţie.

6. Este de ajutor omului pentru mântuirea sufletului său să se depărteze de societatea celor care gândesc cele necurate şi de cei imorali.

Dar eu mă întâlnesc cu unii ca aceştia şi câteodată chiar mă îndeletniscesc cu învăţăturile şi exemplele lor. O, Doamne, judec în faţa Ta această îndeletnicire a mea şi Te rog să mă izbăveşti de orice om rău.

7. Este de ajutor pentru mântuirea sufletului să citeşti Evanghelia şi Epistolele apostolice cu inima curată.

Dar eu nu citesc Scriptura, ci nişte cărţi care îmi adapă închipuirea necurată si îmi stârnesc patimile pierzătoare de suflet. O, Doamne, îndreaptă paşii mei după cuvântul Tău, ca să nu fiu stăpânit de vreo fărădelege.

8. Este de ajutor pentru mântuire să te rogi în Biserica lui Dumnezeu, în părtăşie cu ceilalţi creştini, ca să dai slavă lui Dumnezeu.

Dar eu mă lenevesc şi nu merg la Biserica, iar când merg acolo, uit pentru ce m-am dus şi unde mă aflu, vorbind urât, gândindu-mă la altceva sau uitându-mă aiurea, iar dacă mă închin cu semnul Sfintei Cruci şi mă rog, o fac din obişnuinţă, rece, fără a mă gândi prea mult sau pentru a mă înalţa sufleteşte. Nu sunt obişnuit să mă rog în părtăşie cu ceilalţi, în acelaşi cuget şi simţire. Atunci când se face vohodul cu Evanghelia, şi eu ar trebui să zic: « Mântuieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu ! », eu nu zic nimic. Se cântă Heruvicul, şi eu ar trebui sa mă rog : « Miluieşte-mă, Doamne, după mare mila Ta...curăţeşte fărădelegea mea... Ţie unuia am greşit », dar eu nu zic nimic, fiindcă nici nu ştiu acest psalm. Are loc vohodul cu Cinstitele daruri, şi eu ar trebui să zic în mintea mea: « Pomeneşte-ne, Doamne, întru Împărăţia Ta », dar eu în aceste momente nu mă gândesc nici la Domnul şi nici la Împărăţia Lui. Aud ecfonisul: « Să mulţumim Domnului », şi nu-I mulţumesc Domnului pentru toate bunurile de care m-a învrednicit. Aud cântarea de biruinţă: « Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot », şi nu mă rog Lui ca să mă sfinţesc prin faptele bune. În clipele cele mai de taină ale slujbei, când se cânta: « Pre Tine Te lăudăm », când se invocă Duhul Sfânt peste noi şi peste Darurile ce sunt puse înainte, nu cânt Domnului din adâncul sufletului meu: « inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele; nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul tău cel Sfânt nu-l lua de la mine ». Iar în clipele când se cânta: « Vrednică eşti, cu adevărat » şi când se face rugăciunea pentru cei adormiţi şi pentru mântuirea tuturor celor vii, nu pomenesc pe părinţii mei care au adormit în credinţă şi nici nu mă rog pentru cineva. Când se zice către mine şi către toţi cei de faţă: « Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă... să vă apropiaţi! », eu nu răspund prin: « Cred, Doamne şi mărturisesc că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu ».

O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului; iartă-mi păcatul indiferenţei şi învaţă-mă să mă închin Ţie în duh şi adevăr, împreună cu fraţii mei credincioşi.

9. Creştinul adevărat nu ia în deşert numele Domnului, ţinând minte porunca Mântuitorului: "Ci cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da, şi ceea ce este nu, nu" (Matei 5,37)

Dar eu înjur de Dumnezeu, mă jur, câteodată fără a ţine cuvântul dat. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului, şi scrie pounca aceasta direct în inima mea.

10. Creştinul adevărat nu minte

Dar eu mint foarte des şi prin minciunile mele îmi acopăr faptele rele sau mă feresc de reproşurile pe care le merit sau, minţind, bârfesc pe altii, despre care spun lucruri rele pentru a-i face de râs. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului, şi nu pomeni minciuna mea, fie aceasta cu mintea beată, fie răutăcioasă, ci umple inima mea de frica Ta şi de dragostea pentru adevăr.

Sfântul Ambrozie de la Optina – Mângâiere pentru moartea fiicei

« Aud, principesă, că continuaţi să va întristaţi pentru pierderea  iubitei dumneavoastră fiice. Precum v-am mai spus adeseori, vă repet şi acum, că datorită slăbiciunii omeneşti este cu neputinţă să nu se întristeze mama pentru pierderea  copiilor. Însă ca o creştină trebuie să vă potoliţi această tristeţe cu nadejde creştină, că fiica dumneavoastra va primi mare milă de la Împăratul Cerului, în Împărăţia Lui cea de sus şi fără de sfârşit ; pentru că ea a fost luată din viaţă la o vârstă tânără, fără să sufere niciun fel de ispite ale lumii.

În viaţa Sfinţilor Andronic şi Atanasie se spune că nimeni nu cere răsplată cu atâta îndrăzneală de la Dumnezeu precum copiii, care grăiesc : « Doamne, ne-ai lipsit de bunătăţile pământeşti, nu ne lipsi de cele cereşti ». Preocupaţi-vă, principesă, mai des mintea  cu astfel de gânduri şi atunci acest duh al tristeţii se va preschimba în bucurie sufletească. »

 Nicolae Tonitza

Unor părinţi întristaţi pentru moartea fiului lor

«  Există un sfat sfânt de a veni în casa celor ce plâng. Însă pentru că sunt cuprins de neputinţe şi sunt slab şi din această cauză nu vă pot asculta, m-am hotărât ca măcar să discut cu dumneavoastră prin intermediul scrisorii, pentru a vă alina, pe cât cu putinţă, marea voastră întristare.

Din cauza slăbiciunii omeneşti este imposibil ca să nu fie cuprinşi de  tristeţe părinţii lipsiţi prematur de singurul lor fiu, la o vârstă atât de fragedă, la o asemenea vârstă înfloritoare[...].

Însă noi nu suntem ca păgânii, care nu au nicio nădejde în viaţa viitoare, ci suntem creştini, care avem o mângâiere plină de bucurie şi după moarte nădăjduim să primim fericirea viitoare veşnică.

Acest gând îmbucurător ar trebui să vă împuţineze mâhnirea, să vă aline marea dumneavoastră tristeţe, pentru că deşi aţi fost lipsiţi pentru un timp de fiul dumneavoastră, iarăşi îl veţi putea vedea în viaţa viitoare. Veţi putea să vă uniţi cu el acolo, unde niciodată nu vă veţi mai despărţi. Doar că trebuie să luaţi măsurile cuvenite  în acest sens : în primul rând, să pomeniţi sufletul lui M. La Jertfa cea fără de sânge, la citirea Psaltirii şi la rugăciunile voastre particulare ; în al doilea rând, să faceţi pentru sufletul lui milostenie după puteri. Toate acestea îi vor fi folositoare nu doar răposatului Dvs. Fiu M., ci şi vouă înşivă. Cu toate că moartea lui v-a cauzat o mare suferinţă şi întristare, însă această durere poate să vă întărească şi mai mult în viaţa creştină, în binefacerea creştină, în aşezarea creştină a  duhului. Tot ceea ce Dumnezeu îngăduie să ni se întâmple este doar spre binele nostru..."