Foamea lui Dumnezeu de om

« Intâlnirea cu aproapele este o aşezare la masă împreună »

« În întâlnirea cu celălalt nu doar că avem posibilitatea de a descoperi neputinţele noastre, dar aceasta devine şi teatrul de operaţiune împotriva acestora, catalizatorul dorinţei noastre de a conlucra cu Dumnezeu la pânza noastră, iar faptele noastre, dacă sunt îndreptate către chipul lui Dumnezeu din om, chiar firul ţesăturii.

***

Dumnezeu este însetat, înfometat de om, ne doreşte nu în primul rând morali, nu în primul rând generoşi, ci uniţi cu El, să ne ţesem împreună cu El, să facem parte din Biserica Sa, din Trupul Său, pentru că restul se vor adăuga nouă. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul“ (Psalmul 33, 8).

***

Felul în care un păianjen începe să-şi ţeasă plasa într-un colţ de cameră deasupra spaţiului gol este o metaforă potrivită pentru începutul bun pe care îl pune Dumnezeu cu cineva care se întoarce la credinţă. În „Cartea cuvintelor bune de mâncat (sau bucătăria ca parabolă teologică)“, Rubem A. Alves scrie că acest moment, al ţeserii pânzei, este fascinant atât pentru ceea ce vedem - cum păianjenul, fără ezitare, ţese „sigur şi fericit deasupra spaţiului gol“ (p. 21) pânza, sufletele noastre, fiind o lucrare perfectă, simetrică, adecvată scopului ei, dar şi pentru ceea ce nu vedem - acel moment de început, prima mişcare, „saltul în gol“ (p. 21) pe care îl face Dumnezeu. El lucrează aproape invizibil, în sufletele noastre vidate de lume, măsurând încăperea, alegând traiectoria, ţesându-ne dintr-o substanţă atât de fină, abia perceptibilă, îndreptată mereu către ceea ce se află dincolo de timp şi spaţiu.

Nici fragilitatea pânzei de păianjen nu este întâmplătoare, este suficient, cum spune psalmistul, că „un duh a trecut printr-însul şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său“ (Psalmul 102, 16). Având conştiinţa acestei poziţionări a noastre la înălţime, deasupra spaţiului gol, ca deasupra unei prăpăstii, nu trebuie să ne lăsăm conduşi într-un tărâm al fricii, al coşmarului sau să ne asemănăm personajelor din povestea cu drobul de sare. Din contră, trebuie să ne dea curajul lucrării-împreună cu Dumnezeu la pânza care suntem noi înşine. Această limită în care rezidă umanul, din punct de vedere creştin, nu este un fapt negativ, un „blestem“, aşa cum o înţelege omul modern. Omul modern trăieşte pentru a transcende barierele de toate tipurile - geografice, culturale, ideologice, ştiinţifice. Ca Supraomul lui Nietzsche, omul modern se priveşte pe sine ca pe un proiect, ca pe o provocare, ca pe un apel la o transgresiune a umanului, trebuie să permită eliberarea unei puteri creatoare de nebănuit, instrumentată exclusiv după propria voinţă.

Intâlnirea cu aproapele este o aşezare la masă împreună

Felul în care creştinul trebuie să se raporteze la propriile limite se află la polul opus. Limita nu este nici corvoadă, nici păcat, ea nu pune în pericol devenirea sau acţiunile noastre, ci ea ne oferă identitatea. A-ţi descoperi limitele nu semnifică altceva decât a vedea cu mai multă claritate care îţi sunt măsura şi locul în faţa lui Dumnezeu şi rolul pentru aproapele. Adevăratul stimulent nu trebuie să fie depăşirea limitei aşa cum o propovăduiesc cărţile de autocunoaştere şi dezvoltare a sinelui, aflate la limita dintre psihologie aplicată şi propuneri de reţete de succes pentru viaţă. Trebuie să valorificăm tocmai dificultatea noastră de a o sesiza şi de a o înţelege, neputinţa noastră de a gândi şi de a ne vedea corect, de a ne măsura cu măsura lui Dumnezeu, iar nu cu cea a lumii. În absenţa cugetului smerit, care, în plan etic, se traduce în a transforma limita proprie într-un reper existenţial suprem, ne avântăm pe un traseu nemarcat sau ne supunem regulilor, chiar şi celor divine, din inerţie, fără ca acestea să devină firul de borangic al pânzei noastre şi fără să ţesem împreună cu Dumnezeu.

Esenţială atât pentru vederea limitei, cât şi pentru ca ea să dea roade bune, este întâlnirea cu aproapele. În întâlnirea cu celălalt nu doar că avem posibilitatea de a descoperi neputinţele noastre, dar aceasta devine şi teatrul de operaţiune împotriva acestora, catalizatorul dorinţei noastre de a conlucra cu Dumnezeu la pânza noastră, iar faptele noastre, dacă sunt îndreptate către chipul lui Dumnezeu din om, chiar firul ţesăturii.

Întâlnirea cu aproapele este o aşezare la masă împreună, pentru a gusta din Cuvântul lui Dumnezeu, căutarea de Dumnezeu este foame şi sete. Împărtăşirea credincioşilor la Sfânta Liturghie este o pregustare a ospăţului din împărăţia lui Dumnezeu, de la sfârşitul veacurilor. Atunci când scriitorul brazilian scrie de bucătărie ca de cea mai potrivită parabolă teologică, el are în vedere cuvinte ca acestea: „Adevărat vă zic vouă: Cel ce crede în Mine are viaţă veşnică. Eu sunt Pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care Se coboară din cer este aceea din Care, dacă mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din Pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe Care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu“ (Ioan 6, 47-51). Bucătăria este, aşa cum scrie Alves, un loc al metamorfozelor: ceea ce în natură apare separat este unit odată ce este gătit, ceea ce este crud este transsubstanţiat - apar gusturi, culori, mirosuri noi, sub puterea focului. Similar, în relaţia cu celălalt, fiecare se lasă gătit, trece prin testul focului, în vederea creşterii duhovniceşti. În sensul acesta, scrie parintele Rafail Noica, este o „erezie“ să uiţi pe cineva, oricât de nesemnificativă ar părea întâlnirea cu acesta.

Dumnezeu ne doreşte uniţi cu El

Foamea nu ţine de trup, nu este o problemă exclusiv biologică. Ispitit de diavol după 40 de zile de post, Hristos răspunde că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu“ (Luca 4, 4). Mai mult, ea nu caracterizează doar căutarea noastră de Dumnezeu prin toate faptele noastre, ci şi atitudinea lui Dumnezeu faţă de om. „Cuvintele şi mâncarea sunt făcute din aceeaşi materie. Sunt născute din aceeaşi mamă: foamea. Şi dacă este adevărat că la început a fost Cuvântul, trebuie adăugat că acesta, Cuvântul, a fost rostit datorită foamei. Dumnezeu este foame, Dumnezeu este dragoste: e acelaşi lucru. Acestea sunt moduri metaforice de a atrage atenţia asupra aceleiaşi dorinţe după obiect, care trebuie să devină una cu trupul“ (Alves, op. cit., pp. 130-131). Dumnezeu este însetat, înfometat de om, ne doreşte nu în primul rând morali, nu în primul rând generoşi, ci uniţi cu El, să ne ţesem împreună cu El, să facem parte din Biserica Sa, din Trupul Său, pentru că restul se vor adăuga nouă. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul“ (Psalmul 33, 8).

Ioana Bidilica-Vasilache

Articol preluat din ziarul Lumina.

Surse: http://www.ziarullumina.ro/articole;1006;1;27663;0;Foamea-lui-Dumnezeu-de-om.html

http://tamada.ro/product--cartea-cuvintelor-bune-de-mancat-sau-bucataria-ca-parabola-teologica--5025.html

Despre mândrie în particular !

Cu siguranţă aţi mai auzit şi aţi mai citit deseori despre patima mândriei, în general. Eu ,însă ,am a vă mărturisi câteva gânduri despre mândrie în cazul meu...particular !

Când am pomenit, cu trufie ascunsă până şi de mine însămi, unor părinţi, că vreau să urmez teologia, în bunătatea lor aceştia m-au avertizat care este pericolul ce mă pândeşte din umbra argumentelor forte de a studia. Dar nu am ascultat, până la urmă, cuvântul lor, ci am urmat dorinţei mele neînţelepte şi sfaturilor altora.

« Aşa I-a plăcut Domnului », ar zice un creştin smerit şi ar fi pe deplin mulţumit şi senin ar uma calea deschisă înaintea lui. Dar smerenia e o floare foarte rară în grădina « intelectualilor » ca mine( !). Aşa că am trecut prin facultate şi, cu cât mai greu mi-a fost să birui dificultăţile, cu atât mai mult am alunecat pe panta de a gândi că mare lucru fac eu: ce eforturi, ce sacrificii pentru Domnul şi pentru credinţă! Acum îmi pare, de bună seamă, ridicol felul acela de a gândi, dar atunci îmi era firesc, propriu firii mele pervertite de patruzeci de ani de viaţă neduhovnicească.

Totuşi, nu intenţionez să vă plictisesc prin tot felul de detalii, ci tind să merg mai degrabă spre miezul problemei : maladia « teologului » contrafăcut sau semidoct ca mine. Numele bolii este : părerea de sine. Destul de vechi şi cunoscut, dar poate nu de către toată lumea. Descrierea mea survine în urma cercetării atente de sine pe care pedagogia divină m-a silit s-o întreprind în ultimii doi ani de când am terminat această facultate şi tot încerc să uit că am făcut-o . Să nu fiu înţeleasă greşit : facultatea în sine nu este rea, însă în cazul meu şi al celor care, posibil, se vor identifica cu mine, ea are efecte secundare dramatice. Acestea se manifestă prin :

- a crede că tu ştii, în probleme teologice sau de viaţă duhovnicească, dacă nu totul, cel puţin mai bine decât alţii care sunt ageamii în materie(1)

şi

- a încerca să-i înveţi şi pe alţii ceea ce tu crezi că ştii, într-o formă sau alta(2).

Cel puţin acestea sunt sechelele cele mai evidente.

Vin la rând :

- a-i dispreţui inconştient pe ceilalţi(3)

şi

- a te considera mai bun decât mulţi şi a le da lecţii(4).

Despre pierderea binecuvântatei simplităţi nu mai pomenesc nimic, e prea dureroasă, echivalează, în plan sufletesc, cu pierderea fecioriei.

Nu am avut timp să sistematizez, dar nevoia de a scrie m-a determinat să risc puţin şi să expun problema în stil impresionist, să-mi fie iertat !

Falsa ştiinţă usucă trăirea, ucide rugăciunea, împinge spre lecturi care mă depăşesc şi, mai grav, spre exprimarea unor opinii, deşi mai cuminte ar fi să tac. Însă aş tăcea cu mândrie, crezând că mă smeresc tăcând.

Vedeţi cât de diabolic întortocheată este mintea uneia ca mine ? Aproape că numai refuzul de a mai gândi ceva mă mai salvează, câteodată, din cercul vicios. Unii mi-au spus că mi-e teamă şi să respir, bineînţeles, în derâdere, dar nu îi ţin de rău. Au dreptate. Mă tem să nu greşesc, ştiind cât îmi este de uşor să cad.

Ca orice bolnav, obişnuiesc să vorbesc sau să scriu cam des despre boala mea, mândria. Dacă privesc în umă, pe acest blog, toate adresările mele către cititori sunt lamentări pe tema aceasta sau pe teme conexe. Dar sunt tentată tot mereu să încerc să-mi înţeleg răul care mă afectează, şi aceasta, tot o deformare « intelectuală ».

Am auzit şi eu că în Biserică venim ca într-un spital, să ne vindecăm de păcate şi de patimi şi de stricăciunea firii căzute, dar nu aşa, ci plecând genunchii în faţa lui Dumnezeu şi cerând cu simplitate, cu nădejde şi cu umilinţă, tămăduire de la El. Or eu, despicând firul în patru, mă asemăn vrăjmaşului, de la care vine totdeauna trufia minţii.

Bunul simţ mă îndeamnă să mă opresc înainte de a depăşi orice limită. Doamne, iartă-mă pentru mândria care m-a determinat să scriu aceste rânduri ! Tare seamănă cu o îndreptăţire de sine !

Sursa foto: http://stefaniamargarit.blogspot.com/

Moarte lumii!

“Aceşti copii s-au săturat de ei înşişi”, “şi se simt nelalocul lor în lumea aceasta. Noi încercăm să le înfăţişăm frumuseţea zidirii lui Dumnezeu şi îi invităm să-şi omoare ‘patimile’, adica ceea ce înţelegem noi prin ‘lume’. Dumnezeu ia deznădejdea şi o preschimbă în ceva pozitiv. Patimile egoiste pot fi îndreptate către dragostea pentru Dumnezeu, precum a facut Maria Magdalena. Vorbim despre suferinţă, deoarece pe aceasta o simt aceşti copii cel mai puternic. Le arătăm că poate exista un înţeles în suferinţă »

“’Lumea’ este numele general pentru toate patimile. Când dorim să numim patimile după un nume comun, le zicem ‘lume’. Dar când dorim să le distingem după numele lor particulare, le numim patimi. Patimile sunt urmatoarele: dragostea de bogăţie, dorinţa de avere, plăceri trupeşti din pasiunea sexuală, iubirea de glorie[slavă deşartă] care dă naştere invidiei, pofta de putere, aroganţa şi mândria,[tânjirea] după o poziţie, tânjirea după împodobire cu haine luxoase şi ornamente inutile, nerăbdarea după gloria omeneasc, sursă a ranchiunei şi resentimentelor şi frica fizică. Acolo unde aceste patimi încetează să mai fie active, acolo lumea este moartă; pentru că deşi trăiesc în carne, nu traiesc pentru carne. Vezi pentru care dintre aceste patimi eşti viu. Apoi vei stii cat de viu esti pentru lume, si cat esti de mort pentru ea.” (Sf. Isaac Sirul, sec. VI)

SUS, ÎNTR-O MăNăSTIRE ORTODOXĂ ruseasca din munţii Californiei, părintele Damaschin şi părintele Ioan au o problema. Au dorit să publice o reclamă în Maximum Rock and Roll, “cea mai hardcore” dintre toate revistele punk, dar au avut dificultăţi în a o trece de editor.
Dacă aceasta sună ca începutul unei poveşti interesante, aşteptaţi puţin.
Povestea începe, în realitate, cu câţiva ani înainte. În urmă cu 4 ani, John Marler a sosit la mănăstirea Sf. Gherman al Alaskăi din Platina, California, sătul de viaţă. Desi avea doar nouasprezece ani, fusese deja chitarist în două cunoscute grupuri de punk-rock, Sleep şi Paxton Quiggly. Când a descoperit credinţa în Hristos şi şi-a aflat un cămin în Ortodoxie, noul monah a dorit să transmită aceeaşi nădejde subculturii punk din care tocmai scăpase, o comunitate de puşti mutilaţi de nihilism şi disperare.
Frăţia Sf. Gherman al Alaskăi (care sponsorizează stăreţia din Platina şi alte câteva mănăstiri) a început deja să îi atragă pe câţiva puşti din oraşul alăturat, Chico, şi maica Neonila – înainte ea însăşi o “punker-iţă serioasă” – l-a încurajat pe părintele Ioan să îi contacteze. Cea dintâi idee a aparţinut părintelui Damaschin Christensen, ce tocmai terminase de scris cartea “Nu din această lume: Viaţa şi învăţăturile Părintelui Serafim Rose”, de a scrie un articol despre Părintele Serafim pentru a fi publicat în “Maximum Rock and Roll”.
“Dar pe masură ce răsfoiam revista, mi-am dat seama că nu vor fi de acord niciodată să publice aşa ceva”, îşi aminteşte părintele Damaschin. Apoi, monahii s-au hotărât să publice o reclamă, dar răspunsul editorului – ‘”Ce .... mea e aia o Frăţie?” – le-a sugerat că nici aceasta nu va avea sorţi de izbândă. Călăgarilor li s-a spus: “Publicăm reclame doar pentru muzică şi fanzine”. (Pentru un neiniţiat, fanzin-ul este o revistă necizelată, făcută în casă, tăiată cu foarfeca, lipită şi fotocopiată, şi oferită ieftin sau gratuit, pe străzi). “Avem trebuinţă de un fanzin”, şi-au spus călugării unii altora, şi aşa a apărut una dintre cele mai ciudate publicaţii în stil punk, “Moarte lumii” (Death to the World).
Coperta celui dintâi număr (foto 1) înfăţişează un monah cu barba alba ţinând în mână un craniu, iar editorialul începe cu “Ultima răzvrătire adevarătă înseamnă moartea catre[pentru] lume. A fi răstigniţi pentru lume şi lumea faţă de noi”. Coperta din spate ne înfăţişează chipul de pe Giulgiul de la Torino, cu această inscripţie: M-au urât fără de pricină. “Aceşti copii s-au săturat de ei înşişi”, spune părintele Damaschin, “şi se simt nelalocul lor în lumea aceasta. Noi încercăm să le înfăţişăm frumuseţea zidirii lui Dumnezeu şi îi invităm să-şi omoare ‘patimile’, adica ceea ce înţelegem noi prin ‘lume’. Dumnezeu ia deznădejdea şi o preschimbă în ceva pozitiv. Patimile egoiste pot fi îndreptate către dragostea pentru Dumnezeu, precum a facut Maria Magdalena. Vorbim despre suferinţă, deoarece pe aceasta o simt aceşti copii cel mai puternic. Le arătăm că poate exista un înţeles în suferinţă.” Primul număr, publicat în decembrie 1994, a fost anunţat în “Maximum Rock and Roll” şi a adus scrisori din “întreaga lume – Japonia, Lituania, Irlanda”. Copii au fost trimise prin poştă unei liste de abonaţi în creştere, au fost distribuite la spectacolele punk şi fotocopiate şi răspândite de alţii. Părintele Damaschin estima că acum se găsesc în circulaţie peste 50.000 de exemplare. “Puştii ne-au scris şi ne-am dat seama că aveau nevoie de o legatură mult mai personală”, spune părintele Damaschin - aşa că Frăţia a început să transforme librăriile şi restaurantele în cofetării, sau “cluburi mistice”. Există acum 14 din acestea, de-a lungul tării [Statele Unite, n. AM], în Europa şi în Australia, cu exemple de căpătâi în Boston şi Santa Rosa, California. Un fluturaş tipic, înmânat puştilor de pe stradă, glăsuieşte: “Cofetăria ‘Înţelepciunea Pustiei’, cel mai mistic club din Kansas City. Beţi cafea etiopiană şi espresso. Ascultaţi cântări străvechi din altă lume. Mirosiţi tămâie rară din Orientul Mijlociu. Descoperiţi străvechii super-eroi africani şi orientali”.
Desigur, cântarile sunt imne creştin-ortodoxe, tămâia este cea folosită la slujbe, iar “super-eroii” sunt sfinţii Bibliei şi ai istoriei Bisericii. Un afiş întrebuinţat în unele dintre cofetării înfăţişează un tânăr monah ţinând deschisă o cutie de lemn plină cu oase şi un craniu. (foto 2) Titlul este “Libertate de sub tirania modei!” O strategie de promovare destul de sofisticată; ne putem închipui cu uşurinţă cum va fi primită de puştii care vor respinge orice altceva ca fiind o manipulare şi o dulcegarie.

Dar, ca orice evanghelizare bună, şi aceasta îşi trage tăria din iubirea pentru cel pierdut. Părintele Paisie, şi el la mănăstire, ne explică: “Aceasta subcultură este aspră şi profund tulburată din pricina durerii. Este demonică; ei trăiesc în iad, supradozându-şi drogurile, sau, poate, înnebunind de mânie şi omorând pe cineva. Îşi văd viaţa ca pe ceva fără de preţ. Vrem să le înfăţişăm un ideal care să le dea un înţeles vieţii. Aceştia sunt nişte tineri marginalizaţi, răniţi, şi ‘Moarte lumii’ este menit să atingă acea rana cu o mână tămăduitoare”. Un fanzin de succes şi o reţea de cofetării este o realizare destul de impresionantă, socotind după cât de simplu vieţuiesc călugării.

Mănăstirea Sf. Gherman al Alaskăi, din vârful munţilor Californiei, nu are electricitate, telefon sau apă curentă, iar “călugării trăiesc în mijlocul şerpilor cu clopoţei, scorpionilor şi păunilor, traducând şi publicând înţelepciunea sfinţilor părinţi şi a sfintelor maici ale veacurilor trecute”. Mai sus în munte, la 13 mile departare, se găseşte mănăstirea de maici Schitul Sf. Xenia, tot fără telefon, apă ori electricitate. Maicile vieţuiesc în chilii din buşteni pe care le ridică singure; ele ară pământul, taie lemnul şi…lucrează şi la editare.
Nu a fost cu putinţă să vorbesc cu părintele Ioan pentru acest articol, întrucât el vieţuieşte într-o mănăstire asemănatoare pe o insulă de lângă coasta Alaskăi, unde a ajunge la un telefon necesită un anunţ prealabil prin poştă. Stăreţia Frăţiei Sf. Paisie, totuşi, are câteva utilităţi moderne, iar monahii şi monahiile de acolo completează comenzile şi răspund la întrebări plini de amabilitate.
Un exemplar din “Moarte lumii” (tocmai a apărut cel de-al 11-lea număr) poate fi comandat pentru 1$ bucata de la:

Death to the World, 7777 Martinelli Road, Forestville, CA 95436; telefon 707.887.9740.

Comunitatea oferă şi o caseta cu cântecele originale ale părintelui Ioan şi o carte, “Tinerii Apocalipsei” ("Youth of the Apocalypse"), scrisă de părintele Ioan şi părintele Andrei Wermuth (aceştia doi se descriu ca fiind “punkisşi deveniţi călugări”).

Citiţi continuarea la adresa : http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/index.php/articole/43-articole/95-moarte-lumii-punkitii-devenii-monahi.html

Sursa: http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/index.php/articole/43-articole/95-moarte-lumii-punkitii-devenii-monahi.html

Binecuvântatul Părinte Serafim Rose - Despre desăvârşirea sufletului

Sufletul care vine la Ortodoxie în zilele noastre deseori este în dezavantaj sau chiar defavorizat. Deseori auzim de la convertiţi după câţiva ani de lupte aparent nerodnice că « Nu am ştiut în ce am intrat când am devenit ortodox ». Unii simt asta când vin pentru prima oară în contact cu Credinţa Ortodoxă şi acest sentiment poate determina amânarea întâlnirii lor cu Ortodoxia sau chiar abandonarea ei definitivă. Un lucru similar se întâmplă cu cei botezaţi în copilărie când ajung la maturitate şi trebuie să decidă dacă se consacră acestei credinţe din copilăria lor.

Dintr-un punct de vedere, acesta este rezultatul profundului angajament care li se cere celor serioşi în apropierea lor de credinţa ortodoxă – un angajament care este foarte diferit de cel cerut acelora care se alătură unei secte sau denominaţiuni. Sunt multe denominaţiuni cu diferite interpretări ale vieţii lui Hristos, dar o Singură Biserica a lui Hristos care trăieşte adevărata viaţă în Hristos, păstrând învăţăturile neschimbate şi tradiţia Apostolilor şi Părinţilor Bisericii.

Dar dintr-un punct de vedere mai practic, problema stă în sărăcia sufletului nostru modern, care n-a fost pregătit şi antrenat să primească adâncimile trăirii creştine autentice. Există un aspect cultural şi unul psihologic în această sărăcie a noastră : educaţia tinerilor astăzi, mai ales în America, este evident deficitară în dezvoltarea receptivităţii la cele mai valoroase expresii ale artei, literaturii şi muzicii, deficienţă în urma căreia tineretul este format la întâmplare sub influenţa televiziunii, a muzicii rock, a altor manifestări ale culturii actuale( mai degrabă, anti-cultură) ; şi, atât drept cauză, cât şi drept efect al acesteia – dar mai ales din cauza absenţei din partea părinţilor şi a educatorilor a oricărei idei conştiente despre ce este viaţa creştină şi cum trebuie crescută şi educată o persoană – sufletul unei persoane care a supravieţuit anilor tinereţii este deseori un pustiu emoţional/ afectiv şi îşi descoperă carenţe în atitudinile fundamentale faţă de viaţă, atitudini considerate altădată ca normale şi indispensabile.

Puţini sunt cei care pot să-şi exprime cu claritate emoţiile şi ideile şi să le facă faţă cu maturitate ; mulţi nici măcar nu ştiu ce se petrece înlăuntrul lor. Viaţa este în mod artificial divizată în muncă(şi foarte puţini pot pune cea mai bună parte a lor, inima, în ceea ce lucrează, pentru că o fac « doar pentru bani ») ; joc(în care mulţi văd adevăratul scop al vieţii lor), religie(de obicei nu mai mult de o oră sau două pe săptămână), fără vreo unitate care să dea sens întregului vieţii unei persoane. Mulţi, găsind viaţa cotidiană nesatisfăcătoare, încearcă să trăiască într-o lume imaginară, creată de ei înşişi(în care încearcă să încludă şi religia). Şi în substratul întregii culturi moderne, stă numitorul comun al adorării sinelui şi confortului propriu, care este mortală pentru orice fel de viaţă spirituală.

Aşa este fundalul, “bagajul cultural” pe care o persoană îl aduce cu ea astăzi, când devine ortodoxă. Mulţi, desigur, supravieţuiesc ca ortodocşi în ciuda fundalului; unii ajung la dezastrul spiritual din cauza acestuia; dar un număr considerabil de persoane rămân invalide sau cel puţin nedezvoltate spiritual deoarece sunt pur şi simplu nepregătite pentru şi înconştiente de cerinţele reale ale vieţii duhovniceşti.

Ca un început de înfruntare a acestei probleme(sperând să-i ajutăm pe cei ce se confruntă cu ea), să cercetăm succint învăţăturile ortodoxe despre firea omenească, aşa cum sunt exprimate de un profund scriitor ortodox al secolului al XIX-lea, un adevărat Sfânt Părinte al vremurilor din urmă – Episcopul Teofan Zăvorâtul(+1892). În cartea sa, Ce este viaţa spirituală şi cum s-o dobândim(retipărită în Jordanville, 1962), el scrie :

« Viaţa omenească este complexă şi multilaterală. În ea este o latură trupească, una sufletească şi una spirituală. Fiecare dintre acestea are propriile facultăţi şi necesităţi, propriile metode şi propriile funcţii şi satisfacţii. Numai când toate facultăţile noastre sunt în mişcare şi toate necesităţile noastre sunt satisfăcute noi trăim ca oameni. Dar când doar o mică parte din aceste facultăţi este în mişcare şi doar o mică parte din necesităţile noastre este satisfăcută – o asemenea viaţă nu este viaţă...Un om nu trăieşte într-un mod omenesc dacă nu se află în mişcare toate laturile lui...Omul trebuie să trăiască aşa cum l-a creat Dumnezeu, iar când cineva nu trăieşte astfel, poate spune că nu trăieşte deloc”(p. 7)

Distincţia făcută aici între suflet şi spirit/ duh nu înseamnă că ele sunt entităţi separate ale naturii umane; mai curând, “spiritul” este partea mai înaltă, iar sufletul partea mai joasă a singurei indivizibile părţi a omului(care ca întreg este, în mod curent, numită “suflet”). Sufletului, în această accepţiune, îi aparţin acele idei şi sentimente care nu se ocupă direct cu viaţa spirituală – ci în special cu arta, ştiinţa şi cultura; în timp ce “spiritului” îi aparţin eforturile omului de apropiere de Dumnezeu prin rugăciune, arta sacră şi supunerea la poruncile Lui.

Din aceste cuvinte ale Episcopului Teofan se poate detecta un defect comun al căutătorilor de viaţă spirituală de astăzi : nu toate laturile firii lor sunt în mişcare, ei încearcă să-şi satisfacă trebuinţele religioase(necesităţile spiritului) fără să ajungă la un acord cu celelalte trebuinţe ale lor(mai clar, cele psihologice şi emoţionale), sau mai rău: ei folosesc religia nelegitim pentru a-şi satisface aceste nevoi psihologice.

În asemenea oameni, religia este ceva artificial, care n-a atins încă adâncimile fiinţei lor şi deseori unele neplăceri survenite în viaţa lor sau simpla atracţie naturală faţă de lume sunt suficiente ca să distrugă universul lor artificial şi să-i întoarcă de la credinţă.. Uneori astfel de oameni, după experienţe amare în viaţă, se întorc la religie; dar prea ades sunt pierduţi sau invalizi sau neroditori.

Episcopul Teofan continuă învăţăturile sale :

“Un om are trei nivele/ straturi de viaţă: cel spiritual, cel sufletesc şi cel trupesc. Fiecare din acestea are propriile nevoi, fireşti şi potrivite unui om. Aceste nevoi nu sunt toate de aceeaşi valoare, ci unele sunt înalte iar altele inferioare şi satisfacerea lor echilibrată îi dă unui om pace. Nevoile spirituale sunt cele mai înlte dintre ele şi când ele sunt satisfăcute, atunci este pace, chiar dacă celelalte nu sunt; dar când nevoile spirituale nu sunt satisfăcute, chiar dacă celelalte sunt satisfăcute din abundenţă, nu este pace. În consecinţă, satisfacerea lor este singura necesară.”

“Când nevoile spirituale sunt satisfăcute, ele îl învaţă pe om să-şi armonizeze şi celelalte nevoi, aşa încât nimic din ceea ce satisface sufletul sau din ceea ce satisface trupul să nu intre în contradicţie cu viaţa spirituală, ci s-o ajute; şi atunci se face armonie deplină în om, între toate mişcările şi revelaţiile vieţii sale, o armonie de gânduri, sentimente, dorinţe, întreprinderi, relaţii, plăceri. Şi acesta este Raiul.”(p. 65)

În zilele noastre, ingredientul principal care lipseşte din această armonie ideală a vieţii omeneşti este ceva ce ar putea fi numit dezvoltare emoţională a sufletului. Este ceva care nu are o natură direct spirituală, dar care foarte frecvent o întârzie . Este condiţia cuiva care, în timp ce poate crede că însetează după luptele spirituale şi o viaţă elevată de rugăciune, abia este în stare să reacţioneze la dragoste şi prietenie, sentimente umane fireşti, pentru că, dacă un om spune: “ iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească”(I Ioan 4, 20)

La câţiva oameni, acest defect există într-o formă extremă; dar ca tendinţă, este prezent într-o oarecare măsură în noi toţi, cei care am fost crescuţi în pustiul emoţional şi spiritual al timpurilor moderne.

Aşa stând lucrurile, este deseori necesar să ne moderăm impulsurile noastre aparent spirituale şi luptele şi să fim testaţi/ încercaţi în privinţa pregătirii noastre emoţionale şi umane pentru ele. Uneori, un părinte duhovnicesc îi refuza copilului său citirea unor cărţi duhovniceşti şi îi dă în schimb un roman de Dostoievski sau Dickens, ori îl încurajează să se familiarizeze cu anumite genuri de muzică clasică, nu cu vreun scop estetic în minte – pentru că poţi să fii “expert” în astfel de domenii şi chiar să fii “emoţional bine-dezvoltat” fără nici cel mai mic interes pentru lupta spirituală şi aceasta este tot o stare dezechilibrată -, ci doar pentru a-i rafina sufletul şi a-l face mai dispus să înţeleagă textele spirituale autentice.

Episcopul Teofan, în sfatul dat unei tinere care se pregătea în lume pentru viaţa monahală, îi permite să citească(pe lângă alte cărţi non-spirituale) anumite romane recomandate de oameni bine-intenţionaţi care le-au citit”(Ce este viaţa spirituală..., p. 252)

Părintele Serafim (Rose) de la Platina, Formarea sufletului – Spirit, suflet şi trup.

Surse: http://deathtotheworld.com/seraphimrose/index.html

http://bastrix.wordpress.com/tag/acatiste-si-slujbe/page/3/

Cele patruzeci de Fecioare Martire şi Diaconul Ammun, pomeniţi la 1 septembrie

Icoana celor Patruzeci de Sfinte Fecioare Martire împreună cu Sfântul Ammun Diaconul (sursa: http://christopherklitou.com/icon_1_sept_the_forty_virginmaryrs.htm)

"Biserica mai ales în prigoană triumfă."

"Ziua martiriului era zi de bucurie. Ei se bucurau pentru că au fost găsiţi demni să-l mărturisească pe Hristos, izvorul întregii bucurii. Ei au udat copacul Bisericii cu sângele lor. Nu este slujbă de lauda mai măreaţă, nu este cale mai bună de a le arăta necredincioşilor şi idolatrilor că Hristos este Dumnezeul adevărat. Sângele martirilor aduce la credinţă zeci de oameni , dând deseori Bisericii mii de noi credincioşi."

Relatarea de mai jos este luată dintr-un articol mai lung postat pe site-ul publicaţiei

Sf. Nicodemus (http://www.saintnicodemos.org/articles/christianmartyrdom.php).

+

Cele patruzeci de Fecioare Martire şi Diaconul Ammun, pomeniţi la 1 septembrie

Una din profeţiile despre viaţa în feciorie, predominante în Noul Testament, poate fi găsită în Psalmul 44 al Regelui David. Aici, Profetul David îşi vede în duh fiica scumpă îndepărtată, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, şi profetizează : « Aduce-se-vor Împăratului fecioare în urma ei, prietenele ei se vor aduce Ţie/ Aduce-se-vor întru veselie şi bucurie,/ Aduce-se-vor în palatul Împăratului ». Viaţa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ca model şi întărire a fecioarelor, a îndemnat multe suflete să-şi închine viaţa lui Hristos.

Icoana Sf. Urania, Fecioara Martiră (sursa: http://christopherklitou.com/icon_1_sept_urania.htm)

Duhul Sfânt în epistolele Sf. Ap. Pavel, mai ales în epistola I Corinteni exaltă fecioria: “ Cât despre cele ce mi-aţi scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie (I Cor. 7, 1). În versetul 8, Sf. Pavel continuă : « Celor ce sunt necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca şi mine. »(I Cor. 7, 8), adică celibi. Câteva versete mai jos(v.32), Sf. Pavel spune : « Dar eu vreau ca voi să fiţi fără de grijă. Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii. Şi este împărţire: şi femeia nemăritată şi fecioara poartă de grijă de cele ale Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul. Iar cea care s-a măritat poartă de grijă de cele ale lumii, cum să placă bărbatului. »(I Cor. 7, 32-34). Deci, potrivit versetelor Sf. Pavel, e clar că fecioria şi celibatul sunt mai degrabă conducătoare către o viaţă duhovnicească mai înaltă. . Asta nu înseamnă că sfinţenia nu poate fi atinsă prin căsătorie, care o face posibilă. Totuşi, viaţa sfântă a Maicii Domnului, Pururea-Fecioara Maria, şi harul dat nouă în Legea Nouă şi aceste cuvinte ale Sf. Pavel, au aprins o dragoste mare în Creştinătate pentru feciorie şi închinarea întregii vieţi lui Hristos.

Multe tinere trăiau în casa părinţilor lor. Ca şi fiicele diaconului Filip, ele duceau o viaţă de feciorie, rugăciune şi dăruire către Biserica primară. Deşi n-a existat o viaţă monahală organizată înainte de secolul al IV-lea, toate elementele vieţii ascetice sau monastice au înflorit în Biserică şi au adus Maicii Biserici milioane de martiri.

Icoana Sf. Penelopa, Fecioara Martiră (sursa: http://christopherklitou.com/icon_1_sept_penelope.htm)

Pe 1 septembrie, la începutul anului bisericesc, Biserica îşi deschide paginile aurite ale martiriului prăznuind trecerea la Domnul a celor patruzeci de fecioare martire care au ruşinat uneltele de tortură şi pe torţionarii lui Liciniu. Cele patruzeci de fecioare trăiau în cetatea Adrianopole din Tracia, în nord-estul Greciei, fiind ucenicele Diaconului Ammun. Pe vremea aceea, în anul 305 d. H., împăratul Imperiului Roman de Răsărit era Liciniu, un cumplit persecutor al creştinilor. Liciniu a dat un decret prin care instituia anihilarea creştinilor care refuzau să jertfească idolilor. Decretul acestui tiran sângeros a ajuns curând în toate oraşele, cetăţile şi satele din imperiu. Creştinii erau ucişi ca mieii, refuzând să se supună, ascultand promisiunilor lui Liciniu, ucigătoare de suflet, şi preferând moartea pentru dragostea Mirelui lor ceresc.

Icoana Sfintei Margareta, Fecioara Martiră (sursa: http://christopherklitou.com/icon_1_sept_margaret.htm)

În timpul acestui an îngrozitor, cele patruzeci de fecioare martire au fost puse la încercare împreună cu diaconul lor Ammun. Numele acestor slăvite fecioare creştine erau : Adamantine, Athena, Akrive, Antigone, Arivea, Aspasia, Aphrodite, Dione, Dodone, Elpinike, Erasmia, Erato, Ermeneia, Evterpe, Thaleia, Theanoe, Theano, Theonymphe, Theophane, Kalliroe, Kalliste, Kleio, Kleonike, Kleopatra, Koralia, Lambro, Margarita, Marianthe, Melpomene, Moscho, Ourania, Pandora, Penelope, Polymnia, Polynike, Sapfo, Terpsichore, Troada, Haido şi Harikleia. Prin luptele lor zilnice, prin rugăciunile lor, prin postiri şi privegheri, seminţele credinţei au încolţit şi au înflorit în pământul roditor al sufletelor lor feciorelnice. Credinţa neclintită, respectarea strictă a poruncilor lui Hristos şi ascultarea de părintele lor duhovnicesc, Ammun, le-au făcut curate ca un crin. Această curăţie a atras alte două virtuţi, smerenia şi dragostea, prin care se sălăşluieşte Sfânta Treime în inima creştinului.

Icoana Sfintei Athena, Fecioara Martiră (sursa: http://christopherklitou.com/icon_1_sept_athena.htm)

Intimidările, ameninţările şi torturile nu au frânt aceste suflete fecioare. Idolatrul preot al cetăţii Adrianopole, Varos, n-a clintit credinţă tare a acestui grup sfânt de fecioare martire. Ele şi-au unit sfintele rugăciuni şi imediat preotul idolesc a fost aruncat în aer în chip minunat. A rămas suspendat în aer, astfel fiind pedepsit pentru multe, multe ore, şi în cele din urmă a fost readus pe pământ şi apoi şi-a dat duhul.

Icoana Sfintei Aspasia, Fecioara Martiră

(sursa: http://christopherklitou.com/icon_1_sept_aspasia.htm)

Diaconul Ammun a fost spânzurat şi sfâşiat cu cuţite. După aceea, o cască de fier înroşită în foc i-a fost pusă pe cap. Aceste torturi n-au vătămat cu nimic pe atletul lui Hristos, aşa că a fost dus la Herakleea Traciei, la tiranul Liciniu, dimpreună cu sfintele fecioare. Liciniu a poruncit ca zece dintre fecioare să fie arse în cuptor, altele pot decapitate împreună cu diaconul Ammun. Altele zece au fost omorâte cu sabia, fiind străpunse în guri sau în inimi, şi aşa dându-şi duhul. Din cele rămase, şase au fost martirizate prin înghiţirea cu forţa a unor bile de fier încins, iar ultimele şase au fost tăiate în bucăţi cu cuţite.

Icoana Sfintei Aphrodita, Fecioara Martiră(sursa: http://christopherklitou.com/icon_1_sept_aphrodite.htm)

Cele patruzeci de fecioare martirizate şi martirul Ammun şi-au trăit credinţa, nădejdea şi dragostea pentru Hristos în mod uimitor. Ei au demonstrat lumii că Evanghelia lui Hristos nu este o ideologie oarecare, ci izvor de viaţă şi putere. Au dovedit că Biserica Creştină e creaţie sfântă. Cei nebuni pentru Hristos i-au înfrânt pe cei înţelepţi. Cei slabi i-au înfrânt pe cei puternici. Cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur şi-au aflat deplina justificare prin veacuri: “Biserica mai ales în prigoană triumfă. Insultată, devine mai strălucitoare. Este rănită, dar nu se prăbuşeşte sub povara rănilor. Navighează pe mări învolburate, dar nu se scufundă. Este mereu în luptă, dar niciodată întrântă. O, omule, nu este nimic altceva mai tare decât Biserica.”

Icoana of Sfintei Antigona, Fecioara Martiră (sursa: http://christopherklitou.com/icon_1_sept_antigona.htm)

Cu neclintită credinţă în Mântuitorul înviat, cele patruzeci de fecioare martire nu au arătat doar răbdare şi perseverenţă în aceste torturi. N-au arătat doar curaj şi eroism, ci altceva, specific doar martirilor creştini, bucuria, o bucurie inexplicabilă pentru idolatri, care a fost cauza multor convertiri. Privitorii curioşi au fost deseori martori oculari ai unor mari minuni şi tainice mistere. Oameni răniţi grav, cu mădularele smulse, bătuţi cumplit, răstigniţi pe cruce, înghiţiţi de flăcări erau plini de bucurie. În loc să plângă, să jelească şi să-şi bată pieptul cu pumnii, ei îl slăveau pe Dumnezeu. Ziua martiriului era zi de bucurie. Ei se bucurau pentru că au fost găsiţi demni să-l mărturisească pe Hristos, izvorul întregii bucurii. Ei au udat copacul Bisericii cu sângele lor. Nu este slujbă de lauda mai măreaţă, nu este cale mai bună de a le arăta necredincioşilor şi idolatrilor că Hristos este Dumnezeul adevărat. Sângele martirilor aduce la credinţă zeci de oameni , dând deseori Bisericii mii de noi credincioşi.

Icoana Sfintei Adamantina, Fecioara Martiră (sursa: http://christopherklitou.com/icon_1_sept_adamantina.htm)

Eusebiu, un istoric al bisericii timpurii, ne informează că : « Ei nu păreau să se îngrijoreze când se confruntau cu persecuţii şi tot felul de torturi, ci arătau o îndrăzneală neînfricată prin credinţa în Dumnezeul tuturor, şi primeau hotărârea de moarte cu bucurie, râsete şi săltări. Aşa că ei cântau imnuri şi înălţau rugăciuni de mulţumire Dumnezeului tuturor, până la ultima suflare » (Istoria bisericească, vol. 8, 9 :5)

Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase

Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sursa materialului tradus din engleză : http://full-of-grace-and-truth.blogspot.com/2009/09/forty-virgin-martyrs-and-their-deacon.html