Sfântul Maxim Mărturisitorul - Raţionalitatea lumii create( II )

În capitolul al VII-lea al lucrării « Ambigua » Sfântul Maxim abordează şi tema creaţiei lumii de către Raţiunea cea una. Lucrurile au fost aduse la existenţă de către Dumnezeu din nimic. În pofida nesfârşitei deosebiri şi varietăţi a lucrurilor,  ele au fost create toate după o raţiune. Raţiunea cea una se arată ca multe raţiuni :

« Stă împărţită în chip neîmpărţit în varietatea făpturilor »(Sf. Maxim Marturisitorul, PSB 80, p. 81).

Multele raţiuni se referă la Raţiunea cea una, care există pentru Sine, în chip neamestecat, , fiind Cuvântul fiinţial şi ipostatic al lui Dumnezeu, ca obârşie şi cauză a tuturor.

În nota explicativă, Pr. Stăniloae susţine că sensul corect în care putem afirma că suntem parte a lui dumnezeu este legat de Raţiunea divină, cea una care se arată în varietatea făpturilor şi în relaţiile dintre ele. Făpturile sunt « părţi » ale lui Dumnezeu deoarece au Raţiunea ipostatică a lui Dumnezeu drept principiu şi cauză a lor.

« Toate în El şi prin El s-au zidit »(Col. 7, 16)

Raţiunile celor făcute subzistă în El  dinainte de veacuri. « Prin bunăvoinţa Sa a creat din nimic zidirea cea văzută, ca Unul ce a făcut toate cu raţiune şi cu înţelepciune şi cu înţelegere la vremea cuvenită »(Pr. Stăniloae, op.cit., p. 80)

În gândirea Sfântului Maxim  fiecare dintre cele existente are o raţiune premergătoare în Dumnezeu : « credem că premerge o raţiune creaţiunii îngerilor, o raţiune fiecăreia dintre fiinţele şi puterile ce alcătuiesc lumea de sus, o raţiune oamenilor, o raţiune tuturor  celor ce au primit existenţă de la Dumnezeu »(Sf. Maxim, op. cit., p. 80).

Raţiunea unică se arată şi se multiplică, în chip negrăit şi necuprins, în toate câte sunt din ea , din bunătate.

Doctrina Sf. Maxim, comparativ cu cea origenist-platonică, susţine existenţa dinainte de veacuri în Raţiunea divină a  raţiunilor creaturilor. El nu cunoaşte ca diferit de lumea creată decât  pe Dumnezeu, nu şi lumea de spirite din henadă, căci: “raţiunile dinainte de veacuri ale făpturilor nu au existenţă în sine, ci sunt raţiuni potenţiale în Dumnezeu sau în Raţiunea supremă”(ibidem). Entităţile lumii create nu preexistă; chiar şi îngerii au raţiunile lor ca potenţă în Dumnezeu. Atât cele inteligibile, cât şi cele sensibile,  sunt create. Pe când la Origen şi la neoplatonicieni ele formează o pleromă panteistă, Sf. Maxim  face o distincţie netă între Creator, Cel Necreat şi creaturi, care au în Raţiunea supremă doar nişte raţiuni după care au fost create.

Creaţia produce o ramificare a raţiunilor din unitatea lor în Logosul divin. Cuvântul este cel care creează toate creaturile, după raţiunile lor preexistente în El şi realizate cu voia Lui. El le ajută să înainteze spre ţinta lor, întrucât raţiunile lor însele, care sunt energii necreate, lucrează în ele sau colaborează cu ele; “Logosul divin e mai presus de raţiune întreg în fiecare din raţiunile  lucrătoare în ele, aşa cum în fiecare rază a soarelui şi în fiecare lucru atins de acea rază e prezent soarele întreg”(ibidem, p. 81)

Diferitele trepte de existenţă create de Dumnezeu nu se împărtăşesc de raţiuni corespunzătoare considerate în ele însele în Dumnezeu, ci “raţiunile treptelor inferioare nespirituale sunt implicate în Dumnezeu în raţiunile treptelor spirituale ale creaţiunii. Ierarhia existenţelor create implică o încadrare a treptelor inferioare în treptele superioare.”(ibidem)

În viziunea Sf. Maxim, treptele inferioare sunt o condiţie pentru treptele superioare, iar acestea din urmă au menirea să spiritualizeze treptele inferioare, să le îndumnezeiască.

“Pe măsură ce creaturile participă mai mult la Dumnezeu, treptele inferioare ale lor sunt mai luminate de cele superioare şi, în ultimă instanţă, îndumnezeite de Logosul divin »(ibidem, p. 82)

Fiecare creatură a lui Dumnezeu, dacă se mişcă conform raţiunii după care a fost creată de El, va ajunge deplin în Dumnezeu. În baza acestei raţiuni, este de pe acum în Dumnezeu şi nu cade de la El ; dacă nu-şi îndreaptă dorinţa spre altceva, va deveni dumnezeu prin har :

« fiecare dintre îngeri şi dintre oamenii mintali şi raţionali este şi se numeşte parte[moira] a lui Dumnezeu prin însăşi  raţiunea după care a fost creat, care este în Dumnezeu şi la Dumnezeu. »(ibidem)

Printr-o mişcare cu bun chip, va ajunge să-şi îmbrăţişeze propria obârşie şi cauză, restaurându-se în raţiunea după care a fost făcut. Citându-l pe Sf. Vasile cel Mare, :

« Sâmbăta adevărată este obihna rezervată poporului lui Dumnezeu, [...] Cel ce a ajuns acolo nu se va mai mişca din locul său, starea aceasta fiind înconjurată de linişte şi de netulburare. Deci, loc al tuturor celor ce s-au învrednicit de o astfel de  fericire este Dumnezeu »(ibidem)

O altă idee a Sfântului  Maxim se referă la forma de existenţă. Făcătorul(Dumnezeu) există pururea în mod actual, pe când făpturile există în potenţă(fixate ferm ca raţiuni în Dumnezeu), dar actual încă nu, pentru că nu pot fi deodată Cel Infinit şi cele mărginite şi nu se poate identifica Cel Nemăsurat cu ceea ce este măsurat, Cel Nerelativ cu cele relative(aflate în relaţie).

Dacă n-ar avea raţiuni ferme în gândirea lui Dumnezeu, creaturile nu s-ar putea odihni în El, ci ar putea fi descompuse după o vreme. Numai dacă Dumnezeu le gândeşte înainte ca ele să ia fiinţă în timp, intrând în mişcare, ele îşi pot găsi odihna în El.

După cum observă Pr. Stăniloae, în Sine, Raţiunea ipostatică divină este mai presus de orice multiplicare sau determinare în asemenea raţiuni. Ea nu se multiplică în fiinţele create, nici acestea nu redevin una cu ea, ci se unesc cu raţiunile lor volitive, necreate, creatoare şi providenţiatoare. Iar acestea se şi readună în unitatea ei.

Unificarea făpturilor în Raţiunea divină este de alt ordin decât cea a raţiunilor lor divine. Readunarea raţiunilor concrete în Ea implică şi o readunare a făpturilor în Raţiunea divină. Trăind unitatea lor cu Raţiunea divină, ele continuă să-şi păstreze o subzistenţă proprie, sunt conştiente de unirea lor în  şi cu Raţiunea cea una.

În concluzie, suntem parte a lui Dumnezeu pentru că raţiunile existenţei noastre preexistă în Dumnezeu şi se zice că amcurs de sus pentru că nu ne-am mişcat potrivit cu raţiunea după care am fost făcuţi, care preexistă în Dumnezeu.

Prima parte la :

http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2010/01/sfantul-maxim-marturisitorul.html

Sfântul Maxim Mărturisitorul : “reeducarea”, anchetarea şi pătimirea pentru ortodoxie(III)

"Apoi, ce, tu singur te vei mântui, iar ceilalţi toţi vor pieri?"

***

"Ce vei face când romanii se vor uni cu bizantinii? Căci aseară au venit de la Roma doi clerici şi dimineaţă, în ziua duminicii, se vor împărtăşi cu patriarhul din preacuratele Taine."

Cuviosul răspunse:

"Chiar dacă toată lumea ar începe să se împărtăşească cu patriarhul, eu nu pot să mă împărtăşesc cu dânsul, pentru că ştiu că Duhul Sfânt, prin Apostolul Pavel, a dat anatemei chiar pe îngeri, dacă ar fi propovăduit într-alt chip, aducând ceva nou în credinţă".

Neîmpărtăşirea cu ereticii

După aceasta, a doua zi seara, Troil patriciul şi Serghie Eratas, stolnicul împărătesc, au venit la cuvios; apoi şezând şi poruncind şi sfântului să şadă, i-au zis:

"Spune-ne nouă, ce vorbă ai avut cu Piros în Africa şi în Roma şi cu ce fel de dovezi l-ai înduplecat să-şi blesteme dogma sa şi s-o primească pe a ta?"

 Sfântul răspunse:

 "De-ar fi fost cărţile mele lângă mine, în care am scris vorbele şi întrebările pe care le-am avut acolo cu Piros, vi le-aş arăta pe toate cu de-amănuntul, dar de vreme ce cărţile au fost luate de la mine, de aceea vă voi spune numai aceea ce-mi voi putea aduce aminte".

Deci, sfântul grăia ceea ce putea să-şi aducă aminte, şi le-a spus acestea:

"Eu n-am nici o dogmă a mea, ci cele de obşte ale Bisericii soborniceşti, pentru că n-am adăugat nici un cuvînt nou, care să se numească dogma mea".

 Apoi l-au mai întrebat:

 "Nu te împărtăşeşti cu scaunul Constantinopolului?"

Grăit-a sfântul:

"Nu mă voi împărtăşi".

Aceştia au zis: "Pentru ce?".

Sfântul răspunse:

"Deoarece a lepădat cele patru sfinte sinoade prin cele nouă capitole ce le-au alcătuit în Alexandria şi din alcătuirea scrisă de Serghie patriarhul, în această carte, cum şi prin "Tipos"-ul, care nu de mult s-a adus de faţă, iar pe cele ce le-au dogmatizat, pe acelea le-au lepădat prin Tipos şi s-au blestemat singuri pe sine de atâtea ori. Deci cei ce singuri de la sine sunt blestemaţi şi lepădaţi de sinodul ce a avut loc în Roma şi de preoţie sunt înstrăinaţi, aceia ce fel de taină săvârşesc? Apoi ce duh vine asupra acelora care se hirotonisesc de unii ca aceia?"

Zis-au lui:

"Apoi, ce, tu singur te vei mântui, iar ceilalţi toţi vor pieri?"

Grăit-a lor sfântul:

"Când toate popoarele se închinau în Babilon chipului de aur, cei trei sfinţi tineri n-au osândit pe nimeni la pierzare; pentru că nu căutau la faptele altora, ci numai pe ei singuri se păzeau, ca să nu cadă din buna credinţă cea adevărată. Asemenea şi Daniil, cel aruncat în groapa cu lei, n-a osândit pe aceia care nu se rugau lui Dumnezeu, după porunca lui Darie; ci cugeta şi se îngrijea despre sine şi voia mai bine să moară, decât să greşească lui Dumnezeu şi să se mustre de conştiinţa sa pentru călcarea legii lui Dumnezeu. Deci, să nu-mi dea şi mie Dumnezeu, să judec pe cineva, nici să zic: numai eu mă voi mântui. Însă pe cât pot, voiesc mai bine a muri, decât să-mi tulbur conştiinţa mea, greşind cu ceva înaintea dreptei credinţe".

Zis-au lui cei ce veniseră:

 "Ce vei face când romanii se vor uni cu bizantinii? Căci aseară au venit de la Roma doi clerici şi dimineaţă, în ziua duminicii, se vor împărtăşi cu patriarhul din preacuratele Taine."

Cuviosul răspunse:

 "Chiar dacă toată lumea ar începe să se împărtăşească cu patriarhul, eu nu pot să mă împărtăşesc cu dânsul, pentru că ştiu că Duhul Sfânt, prin Apostolul Pavel, a dat anatemei chiar pe îngeri, dacă ar fi propovăduit într-alt chip, aducând ceva nou în credinţă".

Aceia i-au zis:

"Cu adevărat, este de trebuinţă ca două voinţe şi hotărâri să mărturisim în Hristos?"

Sfântul răspunse:

 "Este cu adevărat de trebuinţă să cinstim dreapta credinţă, pentru că nici o fiinţă nu este fără acea firească lucrare. Căci Sfinţii Părinţi arătat grăiesc, că nu este, nici nu se cunoaşte fire fără lucrarea ei din sine; drept aceea, dacă nu este şi nici nu se cunoaşte firea fără lucrare, atunci cum se poate şti că Hristos este adevărat Dumnezeu şi om cu firea?".

Atunci au zis: "Ştim că aşa este adevărat, însă să nu mâhneşti pe împăratul, care pentru împăcare a alcătuit "Tipos"-ul acela, nu ca să ia ceva din acele ce se cunosc în Hristos, ci ca să aducă pace Bisericii, poruncind ca să nu se mai vorbească de acele lucruri care fac dezbinare".

Omul lui Dumnezeu, aruncându-se la pământ, a răspuns cu lacrimi:

 "Să nu se mâhnească bunul şi iubitorul de Dumnezeu împărat asupra prostimii mele; căci nu pot să mânii pe Dumnezeu, tăcând asupra acelora care ne-a poruncit să le grăim şi să le mărturisim; pentru că dacă după dumnezeiescul apostol, El este care a pus întâi în Biserică pe apostoli, al doilea pe prooroci, al treilea pe dascăli, apoi printr-înşii El singur a grăit; iar din toată Scriptura, din Aşezămîntul cel vechi şi cel nou, de la sfinţii învăţători şi de la sinoade învăţăm a şti cum că are puterea a voi şi a lucra acestea: prin dumnezeirea şi prin omenirea sa, adică Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, Cel ce S-a întrupat. Pentru că nimic nu-i este cu neajungere dintr-acelea, prin care ca un Dumnezeu, sau dintr-acelea prin care, ca un om se cunoaşte, afară de păcat. Şi dacă este desăvîrşit după amândouă şi de nimic nu are lipsă; apoi, cu adevărat, toată taina cea pentru El o înjoseşte acela care nu-L mărturiseşte, că este o singură fiinţă cu osebirile, care i se cuvin ei, după amândouă firile".

Acestea şi multe altele zicând sfântul, i-au lăudat înţelepciunea lui cei ce veniseră, şi nu aveau ce să-i răspundă. Deci a zis Serghie:

 "Pentru aceasta toţi se întristează, o! părinte, căci spre tine mulţi căutând, se despart de împărtăşirea cu Biserica Bizanţului".

Sfîntul a zis:

"Şi cine este unul ca acela care ar dovedi despre mine că aş fi poruncit cuiva să nu se împărtăşească cu Biserica Bizanţului?"

 Serghie a răspuns:

 "Însăşi aceea este, că tu nu te împărtăşeşti şi aşa pe foarte mulţi îi întorci de la împărtăşire".

Zis-a omul lui Dumnezeu:

 "Nimic mai greu şi mai de mâhnire nu este, decât când pe cineva îl mustră conştiinţa şi nimic nu este mai liber, decât când nu defaimă pe cineva".

Iar Troil ştiind că în tot Apusul chipul cel împărătesc este anatematizat, a grăit către dânsul:

"Bine este că înţelegerea împăratului nostru este necinstită?".

Sfântul a răspuns:

"Să-i ierte Dumnezeu pe aceia care au sfătuit pe stăpânul împărat să alcătuiască acel "Tipos" şi pe cei ce s-au învoit la "Tipos".

Zis-a Troil:

"Cine a sfătuit şi cine s-au învoit?"

 Răspuns-a cuviosul:

 "Cei ce sunt în Biserică înainte-şezători, aceia au îndemnat şi boierii s-au învoit; şi astfel, răutăţile vătămătorilor asupra celui nevinovat şi străin de toate eresurile sunt aflate. Însă să sfătuiţi pe împărat la aceasta, ca să urmeze moşului său, fericitul întru pomenire, împăratul Heraclie; pentru că el, când a ştiut că mulţi părinţi nu primesc acea alcătuire şi eresul care se afla într-însa îl vădesc şi-l leapădă, s-a curăţit de prihana aceea, trimiţând pretutindeni scrisorile sale, care adevereau că alcătuirea nu este a lui, ci a lui Serghie, care a fost patriarh; astfel să facă şi împăratul acesta şi va fi slobod de toată prihana".

Iar ei tăceau, clătinând capetele, apoi au zis:

"Nu sunt toate lesnicioase, nici nu pot să fie astfel precum zici, părinte".

 Şi după vorba cea multă, dându-şi pace, s-au dus.

După aceea, trecând o săptămână, în cealaltă sâmbătă, au dus pe sfânt în palatul împărătesc, cu cei doi Anastasie, ucenicii săi. Mai întîi a fost dus Anastasie, ucenicul lui dintâi, iar celălalt Anastasie, care a fost apocrisiarh al Bisericii Romei, a rămas afară. Intrând Anastasie înăuntru, unde şedeau cu suita doi patriarhi - Toma al Constantinopolului, adică cel care într-acea vreme era patriarh, şi un altul -, îndată au intrat şi clevetitorii, care alcătuiseră multe minciuni asupra Cuviosului Maxim şi cereau ca Anastasie să mărturisească că adevărate sunt cuvintele lor.

Iar el cu multă îndrăzneală a vădit minciuna lor, grăind fără temere înaintea patriarhilor şi a suitei. Când l-au întrebat:

"Ai anatematizat "Tipos"-ul cel împărătesc?".

 El a răspuns:

 "Nu numai l-am anatematizat, ci şi o cărticică am scris asupra lui". I-au zis boierii:

"Nu mărturiseşti că rău ai făcut?".

El a răspuns:

"Să nu-mi ajute Dumnezeu a zice că rău am făcut, ceea ce după rânduiala bisericească am făcut bine".

 Şi de alte multe lucruri fiind întrebat, el răspunzând precum îi ajuta Dumnezeu, l-au scos afară şi l-au adus pe Maxim, cuviosul bătrân, înăuntru, căruia Troil patriciul i-a zis:

"Vezi, părinte, să grăieşti adevărul, că Dumnezeu te va milui; căci când vom veni la întrebarea cea legiuită, de se va afla adevărată o pricină din cele aduse asupra ta, după lege vei fi chinuit".

Răspuns-a bătrânul:

"Am grăit acum şi iarăşi grăiesc că atunci ar fi cu putinţă ca una dintr-acele pricini să fie dreaptă, când lui satan i s-ar putea zice că este înger luminat. Dar de vreme ce satana nu este astfel şi nu poate să fie, fiind depărtat, pentru aceea şi pricinile acelea nu pot să fie drepte, când sunt mincinoase. Însă ceea ce voiţi să faceţi, faceţi; eu pe Dumnezeu cu dreaptă credinţă cinstindu-L, nu mă tem de strîmbătate".

Troil i-a zis:

"Au doară n-ai anatematizat "Tipos"-ul?".

Bătrânul a răspuns:

 "Nu o dată ţi-am spus că l-am anatematizat".

Troil a zis:

 "De ai anatematizat "Tipos"-ul, apoi şi pe împăratul l-ai anatematizat".

Cuviosul a răspuns:

"Eu pe împărat nu l-am anatematizat, ci hîrtia cea străină de credinţa cea dreaptă".

Troil a zis: "Unde l-ai anatematizat?".

 Răspuns-a Sfântul Maxim: "La sinodul cel local ce a fost în Roma, în Biserica Mântuitorului şi a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu".

Atunci i-a zis eparhul:

"Te vei împărtăşi cu Biserica aceasta sau nu?".

Sfântul a răspuns, zicând:

"Nu mă voi împărtăşi".

Eparhul a zis: "De ce?".

Sfântul a răspuns:

"Pentru că a lepădat sinoadele cele credincioase".

Eparhul a întrebat:

"Dacă Biserica noastră a lepădat sinoadele, apoi cum acelea se află în sinaxarul lunilor?".

Sfântul a zis:

"Ce folos de lume şi de pomenirile acelora, dacă dogmele lor sunt lepădate?".

Eparhul a zis:

"Vei putea să dovedeşti că Biserica de acum a lepădat dogmele sfintelor sinoade de mai înainte?"

 Bătrânul a răspuns:

"De-mi veţi da voie şi îmi veţi porunci, apoi cu înlesnire voi dovedi".

Tăcând toţi, a zis către dânsul boierul:

 "De ce iubeşti pe romani, şi pe greci îi urăşti?".

Sfântul a răspuns:

"Poruncă de la Dumnezeu avem să nu urîm pe nimeni; iubesc pe romani ca pe cei de o credinţă cu mine şi iubesc pe greci, căci sunt de aceeaşi limbă ca şi mine".

Boierul a zis:

"Câţi ani spui că ai tu?".

 El a răspuns:

"Am 75 de ani".

Acela i-a zis:

"De câţi ani este cu tine ucenicul tău?".

Sfântul a răspuns:

"De 37 de ani".

Atunci un cleric a strigat:

"Răsplătească-ţi Dumnezeu de trei ori ce ai făcut fericitului Piros".

Iar sfântul n-a răspuns nimic acelui cleric. Şi multe întrebări şi cercetări făcându-se, nici unul din patriarhii care şedeau acolo n-a grăit nimic. Şi când se întindea cuvîntul pentru sinodul ce a fost în Roma, un oarecare Demostene a strigat: "Nu era drept sinodul acela, fiindcă l-a adunat Martin, episcopul cel lepădat". Maxim, omul lui Dumnezeu, a răspuns: "Nu este lepădat Martin, ci prigonirea pătimită".

Mucenicia, temniţa şi moartea

După aceasta, trimiţând pe sfânt afară, se sfătuiau ce să facă cu dânsul; deci, s-au sfătuit cei fără de omenie chinuitori, ca şi cum fiind cu iubire de oameni, să-l dăruiască cu viaţă, dar chinuri să-i dea mai grele decât moartea; de aceea l-au dat în mâinile eparhului cetăţii. Acela luând pe Cuviosul Maxim cu ucenicii lui şi în curte ducându-l mai întâi pe sfântul bătrân, dezbrăcându-l şi întinzându-l la pămînt, cu vine tari a poruncit să-l bată, necruţându-i bătrîneţile, nelegiuitul chinuitor, nici ruşinându-se de cinstea lui, nici umilindu-se, văzând trupul lui cel chinuit de nevoinţele pustniceşti. Şi cu atâta asprime l-a bătut, încât s-a roşit păgânul cu sângele lui, iar trupul lui s-a sfărâmat, încât nici un loc nu i-a rămas neatins de răni.

Apoi, fiara cea sălbatică, întorcându-se la ucenicii cuviosului cu mânie, de asemenea i-a jertfit pe amândoi. Şi bătuţi fiind ei, crainicii strigau:

 "Cei ce nu se supun poruncii împărăteşti şi întru nesupunere petrec, vrednici sunt să pătimească unele ca acestea". Şi astfel abia suflând, i-au aruncat în temniţă.

A doua zi, pe sfântul şi cuviosul bărbat, cu cel mai întâi ucenic Anastasie din temniţă, iarăşi în curte l-au adus abia viu, cu totul plin de răni, încât se înduioşa oricine văzând un bătrîn cinstit, un sfânt pustnic, un învăţător şi mărturisitor de Dumnezeu cu totul însângerat şi de cumplite bătăi rănit, de la picioare până la cap, neavând asemănare. Însă nu s-au umilit de dânsul acei împietriţi la inimă, ci mai cumplită chinuire i-au făcut, pentru că scoţîndu-i limba cea de Dumnezeu grăitoare, care izvora râuri de înţelepte învăţături şi îneca credinţele cele eretice, au tăiat-o fără milostivire, vrând astfel ca să pună tăcere gurii celei de Dumnezeu grăitoare.

Aceeaşi au făcut-o şi ucenicului său, Anastasie cel dintâi, şi iarăşi în temniţă i-au închis pe ei. Şi Cel ce a făcut oarecând limba pruncilor spre lauda numelui lui Hristos Domnul şi mutului i-a dat bună grăire, Acela şi acestor robi ai Săi, credincioşi adevăraţi, adică Cuviosului Maxim Mărturisitorul şi Mucenicul, la fel şi ucenicului său, Cuviosului Anastasie, le-a dat mai presus de nădejde a grăi şi fără limbă, mai bine şi mai limpede decât înainte de tăierea limbilor. Înştiinţându-se despre aceasta ticăloşii eretici, o! câţi s-au ruşinat şi, spre mai mare zavistie pornindu-se, mâna lui cea dreaptă cu cuţitul i-au tăiat-o şi la pământ i-au aruncat-o; la fel au făcut şi Sfîntului Anastasie, ucenicului său, i-au tăiat mâna. Iar pe ucenicul celălalt, Anastasie, apocrisiariul Bisericii Romei, l-au cruţat, fiindcă a fost cândva scriitor la împăraţi.

După aceasta, pe Cuviosul Maxim cu ucenicul scoţându-i din curte, îi târau prin tot târgul cu batjocură, arătând la tot poporul mâinile şi limbile lor cele tăiate şi cu glasuri fără rânduială făcând strigare şi râs. Iar după acea chinuire fără omenie şi batjocură necinstită, i-au trimis separat la izgonire mai depărtată, pe fiecare din aceşti trei, fără purtare de grijă pentru dânşii, fără hrană şi fără haine, goi şi desculţi.

Deci, multe nevoi şi necazuri a răbdat pe cale Cuviosul Maxim, încât de durerile cele mari, cu nici un chip nu putea să fie dus nici pe dobitoc, nici în căruţă; şi împletind ostaşii un coş în chip de pat şi, punând într-însul pe bătrînul cel bolnav, astfel abia a putut fi dus cu multă osteneală în surghiun. Deci, trecându-l într-o ţară oarecare a sciţilor din Europa, care se numea Alania, în cetatea Shimara, l-au închis în temniţă. Iar Cuviosul Anastasie, ucenicul lui, care a răbdat cu dânsul tăierea limbii şi a mâinii, acela pe cale a murit, de multe osteneli şi dureri; iar sfântul lui suflet a trecut la Dumnezeu, în viaţa cea fără de moarte. Apoi Cuviosul Maxim, după izgonirea aceea petrecând încă trei luni lângă cei vii, cu rea pătimire a fost încuiat în temniţă şi nu avea de la nimeni ajutor la bătrâneţile sale, nici miluire iubitoare de oameni de la cineva; ci când a voit Domnul să-i facă sfârşitul durerilor şi necazurilor şi la acea veşnică veselie, în cereşti împărăţii să-l scoată din temniţă, l-a mângâiat mai întâi pe pămînt, prin oarecare dumnezeiască arătare, spunându-i ziua şi ceasul cel mai de pe urmă al sfîrşitului lui.

Fericitul răbdător de chinuri, de multă bucurie umplându-se, deşi totdeauna era gata spre ieşire, însă atunci mai mult se pregătea. Şi venindu-i vremea şi ceasul cel dorit, cu veselie şi-a dat sufletul său în mîinile lui Hristos Dumnezeu, pe Care din tinereţe L-a iubit şi pentru Care atâta a pătimit. Astfel mărturisitorul lui Hristos şi mucenicul a trecut din cele de aici şi a intrat întru bucuria Domnului său şi a fost îngropat în acea cetate.

***

După îngroparea sfântului, s-au văzut la mormântul lui trei făclii, care cu minune luminau ca văpaia negrăitei străluciri şi locul acela îl luminau. Căci cela ce în viaţa sa era lumină lumii, acela şi după moarte nu înceta a lumina. Încă şi acum luminează prin chipul vieţii sale celei îmbunătăţite şi mult chinuite şi al răbdării celei mari după Dumnezeu. Şi erau acolo trei făclii ca un încredinţat semn, care atunci se vedea, cum că un plăcut ca acesta al Preasfintei Treimi este sălăşluit întru luminile cele neînserate, întru împărăţia lui Dumnezeu, unde cu drepţii străluceşte ca soarele, îndulcindu-se la lumina Sfintei Treimi.

După sfârşitul Cuviosului Maxim, a rămas între cei vii, întru osebită surghiunie, celălalt ucenic Anastasie. Acela, a scris cu de-amănuntul viaţa, nevoinţele şi pătimirile părintelui şi învăţătorului său, foarte pe larg din care s-a adunat pe scurt, cât este destul spre folosul nostru şi spre preamărirea lui Dumnezeu, Celui slăvit între sfinţi, a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, Căruia şi de la noi păcătoşii să-I fie cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsian/01-21-cv_maxim_marturisitorul.html

http://logos.md/2008/02/03/sfantul-maxim-marturisitorul-esente-duhovnicesti/

Sfântul Maxim Mărturisitorul : “reeducarea”, anchetarea şi pătimirea pentru ortodoxie(II)

« A trece sub tăcere cuvântul, este a-l lepăda »

***

A doua zi, împăratul a trimis la Cuviosul doi boieri, pe Epifanie şi Troil, urmându-le lor mulţi bărbaţi dregători, cu oaste şi cu slugi; apoi cu mândrie şi cu slavă lumească a venit cu dânşii cel mai înainte pomenit, episcopul Teodosie, pe care Cuviosul Maxim îl aştepta şi nădăjduia împlinirea făgăduinţei lui; căci făgăduise nu numai el a crede drept, ci şi pe împărat a-l aduce la dreapta credinţă. Dar acela a minţit, ca mai bine să placă împăratului pământesc, decât Împăratului ceresc şi sfintei Lui Biserici. Apoi toţi şezând şi pe cuviosul silind să şadă, a început vorba Troil, patriciul, zicând:

"Stăpânul a toată lumea, împăratul, ne-a trimis la tine să grăim cele plăcute împărăţiei celei de Dumnezeu întărite; însă mai întâi să ne spui nouă, vei împlini porunca sau nu?".

Cuviosul Maxim a zis:

"Să aud mai întâi, stăpâne, ce-mi porunceşte împărăţia sa şi-ţi voi răspunde cele ce se cuvin; căci, cum voi putea să răspund la ceva despre care nu m-am înştiinţat".

Iar Troil stăruia, zicând:

"Nu-ţi vom spune ce ţi-am adus până ce mai întâi nu ne vei răspunde că te vei supune împăratului".

Deci, cuviosul bărbat văzând că îi stau asupra cu tărie, căutând cu supărare şi cu aspre cuvinte şi cerând de la dânsul răspuns dacă se va supune la împărăteasca voie, el a răspuns, zicând:

"De vreme ce nu voiţi să-mi spuneţi mie, robului vostru, ce este plăcut stăpânului nostru împăratul, zic aceasta, pe care o aude însuşi Dumnezeu, îngerii Lui, şi voi toţi: orice îmi va porunci împăratul de acest fel, adică ceea ce este vremelnic şi degrab trecător, însă nu potrivnic lui Dumnezeu şi nevătămător de veşnică mântuire a sufletului, la aceea cu bunăvoire mă plec".

Acestea zicând sfântul, îndată Troil patriciul sculându-se, voia să iasă afară zicând:

 "Eu mă voi duce pentru că văd că acesta nu face voia împăratului."

Şi îndată s-a ridicat gâlceavă şi tulburare în poporul care venise acolo. Episcopul Teodosie a zis către dânşii:

 "Spuneţi-mi mai întâi împărăteştile porunci şi veţi înţelege răspunsul lui, pentru că nu se cuvine să ne ducem nezicându-i nimic, nici neauzind ceva de la dânsul".

Atunci Epifanie patriciul a zis cuviosului:

"Aceasta îţi spune împăratul prin noi: de vreme ce tot Răsăritul şi toţi cei de la Apus sunt răzvrătiţi împotriva noastră, şi tulburătorii care s-au înmulţit caută la tine şi pentru tine toţi ridică meşteşuguri, nevrând să se unească în credinţă cu noi; deci, să sfarme Domnul prin umilinţă inima ta, adică să te împărtăşeşti cu noi, primind "Tipos"-ul cel alcătuit de noi, iar noi primindu-te cu dragoste, te vom duce în biserica cea mare cu cinste şi cu slavă şi ne vom împărtăşi cu tine, cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos. Apoi te vom numi şi te vom propovădui că eşti părintele nostru şi va fi bucurie nu numai în cetatea noastră, cea iubitoare de Hristos, ci şi în toată lumea; pentru că ştim cu adevărat aceasta: când tu te vei împărtăşi cu această sfântă Biserică a Constantinopolului, se vor apropia de noi toţi, care pentru tine şi învăţătura ta s-au rupt de la noi".

Sfântul Părinte Maxim, întorcându-se, a zis cu lacrimi către episcopul Teodosie: "Toţi aşteptăm, stăpîne, ziua cea mare a judecăţii; ştii cele ce s-au aşezat şi întărit de noi pe Sfânta Evanghelie, pe făcătoarea de viaţă Cruce şi pe sfânta icoană a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Maicii Lui, Celei fără de prihană, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria".

Episcopul, plecându-şi faţa în jos, cu umilit glas a răspuns:

"Şi ce pot face eu, când într-alt chip a voit dreptcredinciosul împărat?"

 Părintele Maxim zise:

"Apoi de ce te-ai atins de Sfânta Evanghelie şi de cei ce erau lângă tine, dacă în voi nu era gândul întărit, adică să puneţi în lucru cele grăite? Cu adevărat toate cereştile puteri nu mă vor pleca să fac ceea ce cere împăratul; pentru că ce răspuns voi aduce, nu zic lui Dumnezeu, ci însăşi conştiinţei mele, dacă pentru slava şi cinstirea omenească, care cu adevărat nu este nimic, m-aş lepăda de credinţa cea dreaptă, care mântuieşte pe cei ce o iubesc?"

Zicând sfântul acestea, toţi s-au sculat îndată plini de mânie şi de iuţime şi repezindu-se la dânsul, au început nu numai a-l ocărî, ci apucîndu-l, îl băteau cu mâinile, îl întindeau, îl trăgeau încoace şi încolo şi fiecare se întindea să-l lovească; şi poate l-ar fi ucis chiar acolo, de nu i-ar fi oprit episcopul Teodosie şi de n-ar fi potolit tulburarea lor. După ce au încetat a-l bate şi a-l întinde, au început a-l scuipa, şi scuipară pe omul lui Dumnezeu peste tot de la picioare până în cap, încât toate hainele lui erau întinate. Episcopul le-a zis:

 "Nu se cădea să fie astfel, ci numai a auzi de la dânsul răspuns şi a-l spune împăratului; pentru că lucrurile care se află sub canoane într-alt chip se judecă".

Deci, abia i-a înduplecat episcopul ca, încetând gâlceava, iarăşi să şadă; şi astfel cu nenumărate cuvinte rele şi cu negrăite dosădiri ocărând pe sfântul au şezut. Atunci, Epifanie patriciul cu multă asprime şi mânie a zis către Sfântul:

"Spune-ne nouă, răule bătrân şi îndrăcit, pentru ce ai zis unele ca acestea? Oare ca nişte eretici ne socoteşti pe noi, cetatea noastră şi pe împăratul nostru? Cu adevărat mai buni creştini suntem decât tine şi pe Domnul nostru Iisus Hristos îl mărturisim, căci are o voie dumnezeiască şi omenească şi suflet înţelegător; căci toată firea care are minte cu adevărat, are şi voie şi lucrare; pentru că vieţii firească îi este mişcarea şi minţii firească îi este voia şi ştim pe Domnul având puterea voinţei, nu numai dumnezeiască, ci şi omenească; mai ales că pe cele două voinţe şi lucrări ale lui nu le lepădăm".

Părintele Maxim a spus:

"Dacă crezi astfel în Biserica lui Dumnezeu, apoi pentru ce mă sileşti să mă împărtăşesc chipului care pe toate cele grăite acum de voi le leapădă cu totul?"

Zis-a Epifanie:

"Acela s-a făcut ca dezlegare a celor grele de înţeles, ca să nu se vatăme popoarele de nişte cuvinte ca acelea".

Grăit-a Părintele Maxim:

 "Aceasta este potrivnică, căci tot omul se sfinţeşte prin mărturisirea credinţei".

Troil patriciul a zis:

"Tipos"-ul nu leapădă cele două voinţe în Hristos, ci porunceşte a tăcea, ca toţi cu pacea să se unească".

Părintele Maxim a zis:

"A trece sub tăcere cuvântul, este a-l lepăda, fiindcă grăieşte Sfântul Duh prin proorocul: Nu sunt graiuri, nici cuvinte, a căror glasuri să nu se audă. Pentru aceasta, de nu se grăieşte vreun cuvânt, cuvântul acela nu este adevărat".

Troil zise:

 "Ai în inima ta precum voieşti, nimeni nu te opreşte".

Grăit-a Sfântul Maxim:

"Pe a tuturor mântuire nu a hotărât-o Dumnezeu în inima unui om, zicând: Cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el înainte Tatălui Meu cel din ceruri. Iar dumnezeiescul Apostol ne învaţă, zicând: Cu inima se crede întru dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire. Drept aceea, dacă Dumnezeu şi dumnezeieştii prooroci, cum şi Apostolii, poruncesc să mărturisim cu cuvintele şi cu glasurile taina credinţei, care aduce la toată lumea mântuire, apoi nu este de folos ca să punem asupra acelei mărturisiri tăcere, ca să nu se împuţineze mântuirea oamenilor".

Epifanie, cu glas mânios, a zis:

"Ai iscălit la soborul care s-a ţinut la Roma?"

Sfântul i-a răspuns: "Am iscălit".

 Epifanie a zis:

"Şi cum ai îndrăznit a iscăli şi a anatematiza pe cei ce mărturisesc astfel, o fire şi o minte? Cu adevărat prin judecata mea te vom duce în cetate şi te vom pune legat în târg, vom chema desfrânaţii şi pe tot poporul, ca toţi să te bată peste obraz şi să scuipe în faţa ta".

La aceasta sfântul a răspuns:

"Fie precum ai zis, dacă noi am anatematizat pe cei care mărturisesc că sunt întru Domnul nostru Iisus Hristos două firi şi două fireşti voinţe şi lucrări, care cu firea cea dumnezeiască este adevărat Dumnezeu şi cu firea cea omenească este adevărat om. Citeşte cărticica cu faptele acelui sinod şi, de veţi afla cele ce aţi zis, să faceţi ce vreţi voi; căci eu şi cei cu mine slujitori şi toţi cei iscăliţi am anatematizat pe cei care, ca Arie şi Apolinarie, zic că o voie şi o lucrare este întru Domnul şi nu mărturisesc pe Domnul Dumnezeul nostru, dintru care şi întru care este şi are puterea voirii şi a lucrării, care săvârşeşte mântuirea noastră".

Prietenii lui Epifanie şi ceilalţi care veniseră cu patricii aceia, ziceau între ei: "De-l vom asculta pe acesta, apoi astăzi nu vom mânca, nici vom bea, ci să ne sculăm şi să prânzim; apoi mergând să spunem împăratului şi patriarhului cele ce le-am auzit; pentru că acest ticălos, precum vedem, s-a dat pe sine satanei". Deci, sculându-se, s-au dus să prânzească şi era înainte prăznuirea Înălţării Cinstitei Cruci şi privegherea de toată noaptea sosea; drept aceea, prânzind aceia, s-au dus în cetate cu mânie.

În surghiun

A doua zi de dimineaţă, a venit Teodosie patriciul la Cuviosul Maxim şi toate cărţile care le avea sfântul le-a luat, zicând cuvintele împărăteşti:

 "N-ai voit cinste, mergi dar la izgonire de care eşti vrednic".

Şi l-a dat pe el ostaşilor, care l-au dus mai întâi în Selimbria, unde a zăbovit două zile. În acea vreme, un ostaş din Selimbria s-a dus în gloate şi ridicând pe popor asupra bătrânului zicea:

"A venit la noi un monah care huleşte pe Preacurata Născătoarea de Dumnezeu".

Voievodul chemând pe clericii cei mai întîi ai cetăţii Selimbria, pe prezbiteri, pe diaconi şi pe monahii cei mai cinstiţi, i-a trimis la fericitul Maxim, ca să afle de la dânsul dacă sunt adevărate cele grăite despre el, că huleşte pe Maica lui Dumnezeu. Deci venind ei, s-a sculat cuviosul şi li s-a închinat până la pământ, cinstind feţele lor. La fel şi ei s-au închinat sfântului şi au şezut toţi. Atunci un bătrân din cei ce veniseră, foarte cinstit, cu multă blândeţe şi cu cinste a grăit către sfântul:

"Părinte, de vreme ce unii ne-au spus despre sfinţia ta, cum că nu mărturiseşti pe Doamna noastră, Preacurata Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, a fi de Dumnezeu Născătoare, deci, jură-te pe Preasfânta şi cea deofiinţă Treime, ca să ne spui adevărul, şi vei scoate îndoiala din sufletele noastre, ca să nu ne vătămăm cu nedreptate, îndoindu-ne despre tine".

Cuviosul Maxim întinzându-se pe pământ în chipul Crucii, şi iarăşi sculându-se, mâinile spre cer ridicându-şi, a strigat cu glas mare şi cu lacrimi:

 "Cela ce nu mărturiseşte pe Doamna noastră, cea întru tot cântată, şi pe cea mai sfântă şi fără de prihană, şi decât toate mai cinstită, cum că cu adevărat este adevărată Maică a lui Dumnezeu, cel ce a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, să fie anatema de la Tatăl şi de la Fiul şi de la Duhul Sfânt, de la Treimea cea deofiinţă şi mai presus de fire şi de la toate puterile cereşti; cum şi de la ceata sfinţilor apostoli şi a proorocilor şi de la mulţimea cea fără de sfîrşit a mucenicilor, şi de la tot duhul cel drept, care întru credinţă s-a sfârşit acum şi pururea şi în vecii vecilor".

Acestea auzindu-le, toţi au lăcrimat şi l-au binecuvântat, zicând: "Dumnezeu să te întărească, părinte, şi să te învrednicească a-ţi săvârşi alergarea ta, fără împiedicare".

Apoi s-au adunat acolo mulţime de ostaşi ca să audă cuvintele cele folositoare, ce vorbeau părinţii între ei; dar unul din casnicii voievodului, văzând oastea aceea ce adunase el, se folosi de cuvintele sfântului, şi cârtea pentru izgonirea lui; deci a poruncit ca îndată să-l apuce de acolo şi să-l ducă ca la două stadii, până ce se vor pregăti aceia care aveau să-l ducă în Perveris, la surghiun; iar clericii aceia l-au pus pe sfântul cu mâinile lor pe dobitoc şi, cuprinzându-l cu plîngere, i-au dat pace; apoi s-au întors în cetatea lor, iar sfântul a fost dus în Perveris şi în temniţă acolo l-au închis.

Falsa învinuire ; martori mincinoşi

Trecând multă vreme, iarăşi împăratul a trimis ca să-l aducă în Constantinopol pe Cuviosul Maxim de la surghiun, cum şi pe amândoi ucenicii lui. Şi, sosind ei cu corabia în cetate, apunând soarele, au venit doi dregători cu zece ostaşi şi, scoţându-i din corabie goi şi desculţi, i-au despărţit şi deosebi pe fiecare îi străjuia. Iar după câteva zile au fost duşi în palat şi lăsând pe amîndoi ucenicii afară cu străjerii, l-au dus pe bătrân singur înăuntru, unde suita şedea afară, împăratul cum şi multă adunare de oameni cinstiţi; după aceea l-au pus în mijlocul boierilor ce şedeau. Atunci i-a zis lui cu mânie, cel mai mare boier:

"Creştin eşti?"

Răspuns-a bătrânul:

"Cu darul lui Hristos Dumnezeu sunt creştin".

Iar boierul, umplându-se de multă mânie, i-a zis:

 "Nu grăieşti drept".

Răspuns-a sfântul:

"Tu zici că nu sunt creştin; iar Dumnezeu ştie că eu sunt şi rămân creştin neschimbat".

Boierul a zis:

 "Dacă eşti creştin, apoi de ce urăşti pe împăratul?".

Grăit-a sfântul:

"De unde o ştii aceasta? Căci ura este o patimă tăinuită a sufletului, ca şi dragostea".

Boierul a zis:

Din cele făcute de tine, la toţi s-a făcut arătat, că şi pe împăratul şi cetatea lui le urăşti, pentru că tu singur ai vândut saracinilor Egiptul, Alexandria, Pentapoli, Tripoli şi Africa".

Sfântul a zis:

"Care sunt dovezile cele încredinţate?"

Şi aduseră pe unul Ioan, care a fost odinioară slujitor al lui Petru, când acesta era voievod în Numidia din Africa, şi a zis acel Ioan:

"Mai înainte cu 22 de ani, moşul stăpânului nostru împăratul, a poruncit fericitului Petru ca să aducă oastea în Egipt împotriva săracinilor, iar Petru întru toate crezându-ţi ţie, ca robul lui Dumnezeu, a scris către tine, cerând sfat folositor; iar tu ai scris către dânsul cum că nu este plăcut lui Dumnezeu a ajuta împărăţiei lui Heraclie şi moştenitorului lui".

Sfântul a zis către dânsul:

"De grăieşti adevărul şi ai scrisoarea lui Petru către mine şi pe a mea către Petru, arată-le, ca să se citească şi să-mi iau pedeapsa cea vrednică după lege".

Grăit-a Ioan:

"Eu nu am scrisorile voastre, nici nu ştiu de aţi scris unul către altul, ci în oaste toate acelea se grăiau în acea vreme".

 Sfântul a zis:

 "Dacă toate cetele de ostaşi spun aceasta, apoi cum numai tu singur cleveteşti asupra mea? Au doară m-ai văzut pe mine undeva sau eu pe tine?".

 Răspuns-a Ioan:

"Niciodată nu te-am văzut".

Şi întorcându-se sfântul către suită, a zis:

"Oare cu dreptate este a aduce nişte clevetitori ca aceştia întru mărturisire? Judecaţi drept, pentru că cu ce judecată veţi judeca, cu aceea vă va judeca Domnul pe voi şi cu ce măsură veţi măsura, va măsura vouă Dumnezeu, judecătorul cel drept al tuturor".

Apoi s-a adus Serghie Maguda şi a zis:

 "Acesta este al nouălea an de când mi-a grăit mie fericitul Toma, cel ce venise din Roma. Mă trimitea papa Teodor la Grigorie, patriciul părţilor Apusului, care se rupsese de la împărăţia grecească - ca să-i zic să nu se înfricoşeze de puterile greceşti; căci Maxim, sluga lui Dumnezeu, a văzut în vis că în ceruri spre răsărit şi apus erau mulţime de îngeri, dintre care cei ce erau spre răsărit strigau: "Constantine auguste, tu vei birui". Iar cei ce erau spre apus strigau: "Grigorie auguste, tu vei birui. Şi mai luminos era glasul apusenilor, decât al răsăritenilor".

Spunând acestea Maguda boierul, a strigat către sfântul:

"Iată Dumnezeu te-a trimis în cetatea aceasta ca să fii ars".

Sfântul a răspuns:

 "Mulţumesc lui Dumnezeu, Cel ce curăţă păcatele mele cele de voie prin pedeapsa cea fără de voie; dar amar lumii de sminteli, pentru că este nevoie să fie sminteli, însă amar omului aceluia prin care vine sminteala. Nu se cade a grăi nişte cuvinte mincinoase ca acestea înaintea credincioşilor, nici se cuvine să fie fără de pedeapsă cei care grăiesc şi fac cele plăcute oamenilor, care astăzi sunt şi mîine nu mai sunt. Acestea se cădeau a le grăi într-acea vreme când Grigorie era viu, şi cu dreptate era ca să aducă aici pe patriciul Petru, pe Avva Toma şi pe fericitul papa Teodor; atunci înaintea tuturor aş fi zis patriciului Petru: "Spune-mi, stăpâne patriciule, oare mi-ai scris cândva mie ceea ce mărturiseşte sachelarie al tău sau eu ţi-am scris ţie?" De asemenea şi fericitului papa i-aş fi zis: "Spune, stăpâne, ţi-am spus eu cândva vreun vis? Şi chiar de m-ar fi vădit papa pentru vis, apoi tot vina lui ar fi fost, iar nu a mea; căci vedenia visului este un lucru fără de voie şi legea judecă numai acele lucruri care ies din voia cea stăpânitoare de sine".

Se mai aduceau şi alte clevetiri şi pricini nedrepte asupra celui nevinovat şi sfânt bătrân, dar mai ales despre hulirea împăratului, zicându-se că el şi ucenicul ar fi hulit pe împărat în Roma; însă sfântul toate clevetirile acelea în nerăutatea sa le biruia cu cuvinte smerite, înţelepte şi de Dumnezeu insuflate, arătându-şi nevinovăţia sa. Şi au adus separat pe ucenicul Anastasie şi l-au silit să spună ceva de rău asupra învăţătorului său; dar după ce acela n-a voit să grăiască nedreptate asupra dreptului, l-au bătut tare cu palmele, apoi au trimis pe fiecare în temniţă la locul său.

 

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsian/01-21-cv_maxim_marturisitorul.html

Sfântul Maxim Mărturisitorul : “reeducarea”, anchetarea şi pătimirea pentru ortodoxie(I)

« Apoi, trecând multe zile, împăratul şi patriarhul Petru au trimis la sfântul nişte bărbaţi cinstiţi, pe Teodosie, episcopul Cezareei Bitiniei, şi pe doi boieri, pe Petru şi pe Teodosie, ca să-l înduplece la credinţa lor. Aceia punând multe feluri de cuvinte înaintea cuviosului, pe de o parte amăgindu-l, pe de alta îngrozindu-l; apoi şezând ei şi poruncind sfântului să şadă (şi era acolo şi episcopul Viziei), Teodosie episcopul a zis către cuviosul: "Cum petreci, Maxim?". Iar el a răspuns:

"Aşa precum mai înainte de veci a ştiut şi a hotărât Domnul, să fie lucrarea vieţii mele, care se ţine cu purtarea de grijă a Lui".

Teodosie a zis: "Deci, ce a hotărît Dumnezeu mai înainte de veci, despre faptele fiecăruia din noi?"

Sfântul a grăit:

"Dumnezeu a ştiut mai înainte gândurile noastre, cuvintele şi faptele, care sunt în puterea noastră şi mai înainte a rânduit şi a hotărît, ce avea să vie asupra noastră, care nu sunt în puterea noastră, ci în dumnezeiasca Lui voie".

Teodosie episcopul zise:

 "Care sunt în puterea noastră şi care nu sunt?".

A grăit Sfântul Maxim:

"Cel ce toate le ştie, stăpânul meu, întreabă pe robul său?".

Episcopul zise:

"Cu adevărat n-am ştiut şi voiesc a învăţa; ce deosebire este între cele ce sunt în puterea noastră şi între cele ce nu sunt şi cum unele sunt ştiute mai înainte de Dumnezeu şi altele rînduite mai înainte?"

Cuviosul Maxim a zis:

"Toate lucrurile cele bune şi cele rele ne sunt nouă în voie, dar pedepsirile şi certările ce ni se întâmplă sau cele potrivnice acelora, nu sunt în puterea noastră; pentru că nu avem putere în faţa durerii ce ne munceşte, nici pentru sănătate, ci numai în pricinile acelea care aduc ori durere, ori sănătate; şi precum neînfrânarea este pricina bolii, iar înfrânarea este pricinuitoare a sănătăţii celei bune, aşa şi paza poruncilor lui Dumnezeu este pricină de câştigare a împărăţiei cerului, iar călcarea acelora este pricinuitoare a focului gheenei".

Episcopul a zis:

"Pentru ce te munceşti cu această izgonire, fără să fi făcut ceva vrednic de o primejdie ca acesta?"

Grăit-a sfântul:

"Mă rog lui Dumnezeu ca prin această primejdie certându-mă, să-mi ierte mie cele făcute prin călcarea sfintelor porunci".

Episcopul zise:

 "Au nu pentru ispitirea multora se aduc primejdiile?".

Grăit-a sfântul:

"Ispitiţi se fac sfinţii, ca arătate să fie tuturor faptele cele bune şi tăinuite ale lor, precum au fost Iov şi Iosif; căci Iov a fost ispitit spre arătarea bărbăţiei ce era într-însul, dar neştiută de nimeni; iar asupra lui Iosif a venit ispita, ca să fie arătată întreaga lui înţelepciune şi înfrânarea care face pe om sfânt; şi fiecare din sfinţi, chiar fără de voie de au pătimit în această lume, pentru aceea au pătimit, ca, prin primejdiile ce se aduc asupra lor de la Dumnezeu, să calce ca pe un şarpe pe mândrul şi răul diavol; căci la fiecare sfânt răbdarea este lucrul ispitirii".

Episcopul Teodosie zise:

"Cu adevărat bine ai zis şi spre folos şi aş fi voit ca pentru unele lucruri ca acestea să vorbesc totdeauna cu tine; dar de vreme ce eu şi stăpânii mei prea cinstiţi pentru alte pricini am venit la tine, atâta depărtare de loc, ne rugăm ţie să primeşti cele ce ţi-am adus şi să veseleşti toată lumea".

Grăit-a sfântul:

"Care sunt acelea, stăpîne, şi cine sunt eu şi de unde cu a mea învoire să fie la toată lumea spre veselie?"

 Episcopul zise:

"Astfel mă jur pe adevărul Domnului meu Iisus Hristos, că cele ce-ţi grăiesc eu ţie, cum şi stăpânii mei cei prea încuviinţaţi, acelea le-am auzit din gura stăpânului nostru, patriarhul şi a binecredinciosului nostru împărat".

Sfântul Maxim zise:

 "Spuneţi, stăpânilor mei, cele ce voiţi şi cele ce aţi auzit".

Teodosie răspunse:

"Împăratul şi patriarhul voiesc ca prin noi să afle de la tine pentru ce nu te uneşti cu scaunul Constantinopolului?"

Grăit-a Maxim:

 "Ştiţi înnoirile ce s-au făcut şi care s-au început din Alexandria, prin scrisoarea lui Chir, care a fost patriarh acolo, adică cele nouă capitole primite şi întărite de scaunul Constantinopolului şi alte schimbări şi ştirbiri de la sinoadele sfinţilor, care s-au făcut la cei întâi şezători ai Bisericii Constantinopolului, Serghie, Piros şi Pavel, şi care înnoiri sunt ştiute de toate Bisericile; pentru pricina aceasta nu se împărtăşeşte robul vostru cu Biserica Constantinopolului. Să se ridice din Biserică smintelile, puse de bărbaţii care s-au spus mai înainte, şi să se lepede împiedicarea. Iar voi să călătoriţi pe calea Evangheliei cea netedă şi curată de toate eresurile şi, aflând eu Biserica Bizanţului aşa precum era înainte, atunci şi eu mă voi afla într-însa, precum am fost mai înainte, şi voi merge la împărtăşirea aceea fără nici o îndemnare omenească; dar cât timp vor fi într-însa smintelile eretice şi smintitorii arhierei, până atunci niciun fel de cuvânt sau lucru nu mă va pleca să mă împărtăşesc cu dânşii vreodată".

Episcopul Teodosie întrebă:

"Ce rău mărturisim noi de te înstrăinezi de împărtăşirea noastră?"

 Răspuns-a Cuviosul Maxim:

"Fiindcă ziceţi că este o lucrare a Dumnezeirii şi a omenirii Mântuitorului. Se cuvine să credem sfinţilor părinţi, care zic: A celor ce este lucrarea una, a acelora este şi firea una. Şi voi pe Sfânta Treime, nu Treime o mărturisiţi, ci pătrime, ca şi cum ar fi întruparea de o fire cu Cuvântul şi s-ar depărta de aceeaşi rudenie a firii omeneşti, pe care o are cu Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu noi. Apoi, despărţindu-se de rudenia asemănării, s-a făcut alt Ipostas, de o fire cu Cuvântul, precum şi Cuvântul este de o fire cu Tatăl şi cu Duhul şi se mărturiseşte astfel nu Treime, ci pătrime. Iar când socotiţi lucrarea şi ziceţi că una este voia Dumnezeirii lui Hristos şi a omenirii, îi micşoraţi despărţirea bunătăţii Lui; pentru că fiecare fire îşi are lucrarea sa, iar dacă ar voi să facă cuiva bine, n-ar putea, fiindu-i luată lucrarea bunătăţii; căci fără lucrarea cea firească, nici un lucru nu va putea a face ceva şi a lucra; încă şi despre trupul lui Hristos mărturisiţi că este în două firi şi o voie, şi cu voia este făcător al tuturor veacurilor şi a toată făptura, împreună cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Sfântul Duh, iar cu firea este creat; sau mai bine zicând: Cu voia este fără de început, de vreme ce voia lui Dumnezeu este fără de început, precum şi Dumnezeu nu are început, iar cu firea Sa are trup din nou creat.

Deci, a mărturisi astfel nu numai fără de minte este, ci şi fără Dumnezeu. Pentru că nu ziceţi că este numai o voie întru Hristos, adică cea dumnezeiască, iar la dumnezeiasca voie nici un început sau sfârşit nu poate să se zică, precum nici la Dumnezeire; dar încă luaţi de la Hristos Domnul toate însemnările şi închipuirile, pentru care să cunoaştem Dumnezeirea Lui şi omenirea; încât nici una nici două voinţe sau lucrări într-însul să nu se zică că sunt; nu este una, de vreme ce o despărţiţi în două; nu sunt două, de vreme ce le amestecaţi într-una".

Unele ca acestea şi altele mai multe - precum Anastasie, ucenicul lui, scrie despre acestea pe larg -, grăind sfântul către dânşii, ei au început a-şi cunoaşte rătăcirea lor.

Apoi a zis episcopul:

"Să primeşti "Tipos"-ul cel trimis de împărat, nu ca pe o dogmă adevărată a credinţei, ci ca pe o dezlegare a celor de îndoire; pentru că nu cu dogmatisire, ci cu dezlegare s-a scris".

Grăit-a Sfântul Maxim:

"Dacă Tipos-ul nu este dogmă hotărâtoare, cum că una este voia şi lucrarea Domnului nostru, apoi pentru ce în deşert m-aţi dat barbarilor şi neamurilor celor ce nu ştiu pe Dumnezeu? Pentru ce sunt osîndit ca să petrec aici, în Vizia, şi pe acei de o slujbă ai mei, pe unul la Perveris, iar pe altul la Mesemvria i-aţi izgonit?".

Deci pomenit fiind sinodul local din Roma, adunat de fericitul episcop Martin spre caterisirea monoteliţilor, Teodosie episcopul, a zis:

"Nu este tare acel sinod, de vreme ce nu a fost cu împărătească poruncă".

Cuviosul a grăit:

"Nu este dreaptă credinţa dacă sinoadele sunt întărite numai cu porunci împărăteşti. Ascultă sinoadele care împotriva unei fiinţe, cu împărăteşti porunci se săvârşeau, la care pe Dumnezeu Fiul l-au dogmatisit, cu hulă, a nu fi de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl, adică: cel dintâi în Tir, al doilea în Antiohia, al treilea în Seleucia, al patrulea în Constantinopol, în vremea lui Eudoxie arianul, al cincilea în Niceea, al şaselea în Sirmium, iar după multe vremi, al şaptelea în Efes, la care întâiul şezător era Dioscor. Toate acele sinoade se adunau după porunci împărăteşti, însă toate sunt lepădate şi date anatemei, de vreme ce într-însele erau alcătuite dogme potrivnice lui Dumnezeu.

Pentru ce dar nu lepădaţi acel sinod care a izgonit pe Pavel de Samosata şi l-a dat anatemei?

Sinodul acela era pe vremea lui Dionisie, papă al Romei, a lui Dionisie Alexandrinul şi a lui Grigore, făcătorul de minuni, care era începătorul acelui sinod; iar sinodul acela se săvârşea fără de poruncă împărătească, însă este tare şi nelepădat. Pe acele sinoade Biserica credincioşilor le ştie că sunt drepte şi sfinte, ca unele ce dogmele cele drepte le-au arătat a fi drepte. Şi cu adevărat, precum ştii sfinţia ta, şi pe alţii îi înveţi cum că în fiecare ţară creştinească se ţin de două ori pe an sinoade locale, spre apărarea mântuitoarei credinţe şi spre îndreptarea celor ce trebuie să fie îndreptate, cum poruncesc canoanele, însă de porunci împărăteşti nu pomenesc".

După vorba cea multă din amândouă părţile, gura cea de Dumnezeu înţelepţită şi de Dumnezeu grăitoare a Cuviosului Maxim, şi limba lui cea de Duhul Sfânt mişcată au biruit pe potrivnici, încât aceia şedeau tăcând cu capetele plecate şi cu ochii lăsaţi în jos. Apoi, umilindu-se, au început a plânge şi sculându-se, s-au închinat sfântului, la fel şi el s-a închinat lor; şi făcând rugăciune cu bucurie, s-au învoit la mărturisirea cea dreptcredincioasă a Cuviosului Maxim şi cu dragoste au primit-o pe dânsa; astfel, precum el a făgăduit a crede şi a mărturisi, la fel a voit a aduce şi pe împăratul la aceeaşi credinţă.

Surse:

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsian/01-21-cv_maxim_marturisitorul.html

http://logos.md/2008/02/03/sfantul-maxim-marturisitorul-esente-duhovnicesti/