Icoana Ierusalimitisa
7 aprilie 2010 – Însoţitorul nostru în pelerinajul făcut prin Ţara Sfântă ne repeta insistent că noi am fost aleşi, că avem acum o misiune, o lucrare ; nu ezita să ne povestească despre creştinii care veneau să se atingă măcar de pelerinii întorşi de la Sfintele Locuri, spre a se sfinţi şi ei. Ce să vă spun ? Nu simt nicidecum că aş fi aleasă sau sfinţită în vreun fel special. Toată bucuria pe care am trăit-o, eu o atribui Sfintelor Sărbători de Paşte, mai curând decât trecerii prin locuri sfinte şi atingerii de sfintele icoane, de pietrele şi pământul pe care odinioară s-au petrecut dramaticele evenimente ale vieţii Mântuitorului în lume. Oriunde te poţi închina lui Dumnezeu, în duh şi în adevăr, oriunde poţi fi cu Hristos, în Sfintele Taine şi în rugăciune, la fel de bine precum nicăieri nu eşti cu Domnul dacă nu ştii să te smereşti şi să-I primeşti darul.
Cine nu s-a aflat în situaţia mea îşi imaginează, probabil, că trăiesc nişte stări extraordinare şi că o duc tot într-o exaltare şi încântare. Dacă aşa ar trebui să fie, nu ştiu, dar altfel resimt eu pelerinajul ce s-a încheiat de numai 2-3 zile. Încerc să vă descriu trăirile pentru a-mi clarifica mie însămi nişte lucruri.
Întâi, dorul de Ierusalim s-a instalat în mine imediat ce m-am întors acasă, urmat de dorinţa puternică a revenirii cât mai apropiate şi în alt context/ în alt ritm la sânul Cetăţii Sfinte.
Apoi, sentimentul dificultăţii de a relua cursul vieţii obişnuite şi de a reface legătura cu propria viaţă, părăsită pentru a mă integra în ritmul ameţitor al programului duhovnicesc al săptămânii anterioare. Dezmeticirea grea !
Vine la rând golul, senzaţia acută a pustiirii, de parcă am dat şi lăsat tot ce era mai bun în mine acolo şi m-am întors cu mâinile şi inima goală. Atâta m-am adunat în mine spre a primi ceea ce avea de dăruit Ţara Sfântă, încât trebuie să se fi consumat întreaga energie acumulată anterior, lăsându-mă acum epuizată. De altfel, mi-e mai mereu somn !
Urmează o neplăcută, dar salutară vedere a păcatelor şi limitelor proprii, sintetizate în recrudescenţa egoismului, care m-a însingurat şi m-a făcut să mă izolez în mine însămi. Nu ştiu dacă să spun lucrurilor pe nume sau să mă exprim voalat : iată, aş fi vrut să mă întorc cu sentimentul că eu nu contez şi nu exist şi nu are importanţă nici ce spun, nici ce cred ceilalţi despre mine, nici dacă mă tratează bine, nici dacă se poartă rău cu mine. Dar nu am reuşit, nu s-a putut. Iubirea de sine a reacţionat prin tristeţi, nemulţumiri, dorinţe neîmplinite, umilinţe mai mici sau mai mari, temeri şi tot cortegiul care însoţeşte omul cel vechi. Poate că ar fi trebuit să mă îngrijoreze mai degrabă o bucurie necontrolată şi o exaltare nefirească decât această lucidă vedere de sine cu care mă confrunt de la sosirea acasă. Nu prea înţeleg, însă, de ce nu mai pot zâmbi, poate pentru că mi-am regăsit mama în spital, casa pustiită şi prietenii plecaţi.
Toate vor trece, experienţa se va decanta. Toţi spuneau că Pelerinajul acesta înseamnă că am mai urcat o treaptă duhovnicească. Nu zic nici da, nici ba ; aştept să văd în ce constă urcuşul, dacă el se va produce. Un lucru mi-e clar : trebuie să mă pregătesc de ispite, pentru că harul vine înainte şi încercarea îi urmează. Tare aş dori să aflu cum au trecut alţii prin această experienţă importantă, ca să mă pot verifica şi să am la ce să mă raportez. Până atunci :
Hristos a înviat ! Şi ne-a dăruit nouă viaţă veşnică ! Să ne închinăm sfintei Învierii Lui celei de a treia zi !
P.S. Nu v-am scris încă nimic despre Cuviosul Ioan Iacob Românul, Sfântul nostru Ioan de la Hozeva, cea mai mare bucurie şi împlinire a pelerinajului acestuia, pe care nu l-aş mai fi părăsit, de ar fi fost cu putinţă, că mult m-a durut inima să-l văd rămas acolo singur, în racla lui de sticlă rece, vegheat doar de Monahul Ioan, singurul român din Mănăstirea « Sf. Gheorghe Hozevitul » de lângă Ierihon. O, Doamne, sângele apă nu se face ! Cât de sfântă ar fi Ţara Sfântă, tot urmele româneşti mi-au fost cele mai sfinte pe unde am trecut. Pomeniţi-l pe Monahul Ioan, că este greu printre străini, chiar creştini fiind ei ! Pomeniţi-l şi pe adormitul Monah Ioanichie, ucenicul Sfântului Ioan Iacob, care îşi are mormântul acolo, la Hozeva, alături de iubitul său Părinte. Fraţilor, la Judecata lui Dumnezeu vom merge împreună, toţi românii. Să nu contenim a ne ruga unii pentru alţii, că nimic nu este mai plăcut inimii noastre decât apropierea celui de un neam cu noi. Pomeniţi-le şi pe măicuţele de lerihon, şi pe părinţii şi maicile de la Aşezământul Românesc din Ierusalim, pe toţi românii din Ţara Sfântă, monahi sau mireni. Avem nevoie unii de alţii. Domnul aşa ne vrea : uniţi în El, prin El. Domnul să ne bucure şi să ne lumineze !
