« Ştim ce trebuie să facem, dar nu facem », spunea Pr. Savatie într-o conferinţă.
Cum aş putea să nu-i dau dreptate ? Oare nu ştiu eu că trebuie multă rugăciune, dar o tot împuţinez ? Nu ştiu că la rugăciune e nevoie de atenţie şi zdrobire de inimă, dar citesc şirurile cu minte în altă parte şi inima împietrită ? Nu e oare clar pentru mine că mai mult îl mâhnesc pe Dumnezeu silind să isprăvesc rugăciunea cât mai curând pentru a mă întoarce la nimicurile zilnice ? Nu înţeleg eu că rup legătura cu Domnul şi mă arunc cu nepăsare de mântuirea mea în primejdia căderii în cursa vrăjmaşului ?
Nu simt eu dogoarea iadului binemeritat cum mă atinge din ce în ce mai stăruitor, dar mă arunc în flăcări neîmplinind poruncile dumnezeieşti ?
Nu am citit şi nu am auzit de atâtea ori că fără pocăinţă nu intră nimeni în Împărăţia lui Dumnezeu, dar « pocăinţa » mea este diluată de autojustificări ? Nu mi s-a lămurit deseori că numai părăsirea păcatului este rodul adevărat al pocăinţei, dar îl săvârşesc din nou, dovedind că n-am avut pocăinţă ?
Când pun înainte de voia lui Dumnezeu voia mea pot eu să susţin că n-am ştiut cât rău este ascuns în facerea voii proprii ? Pe cine vreau să păcălesc atunci când nu fac voia Lui cea atotsfântă ? Pe cine rănesc şi distrug ? Oare nu sufletul meu, care nu-mi aparţine, fiind dat mie de Dumnezeu şi având să răspund pentru el înaintea Domnului la Judecată ?
De ce uit că mă va măsura Domnul cu aceeaşi măsură cu care şi eu i-am măsurat aproapelui meu greşelile lui ? Că de nu iert, nu voi fi iertată ? Că, dacă cert, este pentru că am mândrie şi-mi închipui că sunt mai bună ca altul, cel greşit, şi mai înţeleaptă, în stare să-l învăţ ce-i bine şi ce-i rău ?
De ce nu-mi amintesc doar de ceasul morţii şi al judecăţii atotdrepte a lui Dumnezeu ?
De ce, primind Mărgăritarul cel Ceresc, nu mă înfior de uşurinţa cu care îl risipesc ?
De ce la Înălţarera lui Hristos nu mă cutremur de căderea mea ?
