Acest cuvios Acachie, a cărui viaţă o mărturiseşte
Sfîntul Ioan Scărarul, ca pildă de ascultare - în cuvântul al patrulea cel
pentru ascultare -, din tânără vârstă lepădându-se de lume, a alergat la o mânăstire,
din Asia. Îmbrăcându-se în chipul monahicesc, petrecea viaţa pustnicească,
simplu fiind, dar înţelept. Şi era în acea mânăstire un bătrân trîndav şi
foarte mânios.
Acesta, nu se ştie cum - zice Sfântul Ioan Scărarul -
a luat de ucenic pe pururea pomenitul şi de un nume cu nerăutatea, adică
Acachie, pilda ascultătorilor şi împreună pătimitor cu mucenicii, care suferea grele
pătimiri de la acest bătrân, de necrezut multora. Căci nu numai cu ocări şi cu
necinstiri îl asuprea pe dânsul, ci şi cu bătăi şi cu răni îl chinuia. Iar
răbdarea lui era fără de margini.
Deci văzându-l pe dânsul un stareţ, potrivit
povestirii Sfântului Ioan Scărarul, l-a adus pildă şi dovadă de faptă bună a
ascultării, în cuvântul său. Văzându-l în fiecare zi, ca un rob cumpărat, cele mai
grozave rele pătimind, de multe ori zicea către dânsul:
"Ce este, frate Acachie? Cum te afli
astăzi? Cîştigat-ai vreo cunună?"
Iar el îndată îi arăta uneori
ochiul învineţit, iar alteori grumazul sau capul rănit.
Deci, cunoscând stareţul că
răbdarea lui nu este dobitocească şi fără de socoteală, zicea către dânsul:
"Bine, bine, frate, rabdă cu bucurie şi te
vei folosi".
Deci petrecea sub învăţătura
bătrânului aceluia nemilostiv, răbdând unele ca acestea, nu un an, nici doi,
nici trei, ci nouă ani - fiindcă el ajunsese acum întru măsura faptelor bune,
hotărâte de Cel ce ştie inimile şi rărunchii tuturor -, s-a dus către Domnul,
ca să ia de la El cununa răbdării şi a muceniciei, şi ca un mucenic să se
odihnească.
Îngropat fiind în cimitirul
părinţilor, bătrânul Sfîntului Acachie, după cinci zile s-a dus la stareţ şi a
zis către el:
"Părinte, fratele Acachie a murit".
Iar stareţul, auzind, a zis către
dânsul:
« Crede-mă, bătrânule, eu nu cred că a
murit fratele Acachie ».
Iar el a zis a doua oară:
"Dacă nu mă crezi, vino şi vezi".
Deci s-a sculat stareţul degrabă
şi au venit la cimitir amândoi, împreună cu bătrânul fericitului nevoitor. Apoi, ajungând la mormânt, a strigat
cinstitul stareţ, ca şi către un viu, către cel ce cu adevărat şi după adormire
era viu, şi a zis: "Frate Acachie, ai murit?" Iar
ascultătorul cel bine cunoscător, şi după moarte arătând ascultare, a răspuns
către marele stareţ, zicând:
"N-am murit, părinte! Cum este cu putinţă să moară omul
care este săvârşitor al ascultării?"
Atunci bătrânul, cel ce fusese
mai înainte stareţ al Sfântului Acachie, auzind aceste cuvinte ale celui ce şi
după moarte era ascultător, înfricoşându-se, a căzut pe faţa sa cu lacrimi şi,
cerând de la egumenul lavrei o chilie aproape de mormântul sfântului său
ucenic, cu întreagă înţelepciune a petrecut cealaltă parte din viaţă, zicând
către părinţi "ucidere am făcut!"
Deci, dumnezeiescul Acachie, întru
nevoinţe ca acestea petrecându-şi viaţa, s-a mutat cu fericire din viaţa cea
vremelnică, a luptelor şi a nevoinţelor, la cea veşnică, în care sunt
învistierite bunătăţile. Iar cinstitul lui trup, păzindu-se mai presus de
fireasca descompunere şi putrezire, cu dumnezeiască putere a rămas întreg.
Odată, sosind vremea secerişului,
monahii care locuiau în acea mânăstire, având obicei să iasă la seceriş ca
să-şi cîştige pîinea cea de peste an, au lăsat doi din fraţi în mînăstire, unul
bolnav, iar altul spre păzirea mânăstirii.
S-a întâmplat însă ca, puţin după
plecarea lor, să moară cel bolnav. Iar celălalt, fiind singur şi nefiind harnic
spre îngroparea fratelui, văzând mormântul minunatului Acachie bun de a îngropa
şi trupul fratelui celui ce murise, şi socotind că Sfântul Acachie, cum a fost
ascultător în viaţă, aşa va fi şi după moarte, a deschis mormîntul lui şi a pus
peste trupul sfântului trupul fratelui celui mort.
Mergînd a doua zi la cimitir, a
aflat trupul fratelui, pe care îl pusese împreună cu sfântul, lepădat afară. Deci
el, luându-l, l-a pus iarăşi în mormântul sfântului. Iar după ce iarăşi l-a pus,
în acelaşi chip l-a aflat afară.
A doua zi, se judeca cu sfântul
şi zicea către dânsul:
"Eu am
auzit de tine, Sfinte Acachie, că tu, ca nimeni altul, ai iubit ascultarea, răni
şi bătăi de tot felul răbdând pentru dânsa. Dar acum văd că te-ai făcut neascultător,
mândru şi neiubitor de fraţi. Căci mă vezi că sunt slab, neputincios şi singur,
şi nu pot să sap altă groapă şi tu nu voieşti atâta lucru să mă ajuţi, ca să
primeşti pe fratele, ci îl lepezi? Deci, ori lasă-l pe dânsul să zacă împreună
cu tine, ori dacă iarăşi vei face aceasta şi nu vei primi, atunci nu te voi mai
suferi pe tine, ci te voi scoate din mormânt şi te voi lepăda afară, ca pe un
nesupus, iar trupul fratelui îl voi pune în locul tău".
Deci, punându-l pe el iarăşi în
mormântul sfântului, s-a dus. Venind a doua zi la mormânt, a aflat pe fratele
cel pus de dânsul zăcând în mormântul sfântului, iar pe sfânt nu l-a aflat. Şi
de atunci până acum se vede mormântul deşert, având numirea: mormântul Sfântului
Acachie.
Aşa preamăreşte
Dumnezeu în cer şi pe pămînt pe cei ce-L preamăresc pe El aici pe pămînt!
