Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

luni, 30 noiembrie 2009

Sfântul Filumen, Noul Mărturisitor de la Fântâna lui Iacob(zi de prăznuire – 29 noiembrie)



« Pe 16/ 29 noiembrie  1979, au năvălit în mănăstire cu un topor şi l-au măcelărit pe Arhimandritul Filumen în forma unei cruci. Cu o lovitură verticală i-au despicat faţa, iar cu una orizontală i-au tăiat obrajii până la urechi. I-au scos ochii. Degetele mâinii sale drepte au fost tăiate în bucăţi, iar degetul mare i-a fost ciopârţit. Acestea erau degetele cu care îşi făcea sfânta cruce .»
Sfântul martir al secolului al XX-lea, Filumen Cipriotul, provrenea din satul Orounta din provincia Morphou. De foarte tânăr, el şi fratele său Elpidios au deprins învăţăturile sfinte ale  lui Hristos de la bunica lor. Ei au studiat mai ales vieţile sfinţilor  şi imnurile Bisericii. Sfântul, însoţit de fratele său a plecat la Mănăstirea Stavrovouni şi a stat acolo cinci ani. După aceea, amândoi au plecat spre Ierusalim. Sfântul Filumen a rămas la Ierusalim 46 de ani. Sfântul şi-a aflat moartea martirică prin fanaticii Sionişti care l-au masacrat în seara de 29 noiembrie 1979, pe când slujea Vecernia la Fântâna lui Iacob, unde locuia, ca devotat păzitor al Locurilor Sfinte şi al Sfintei Tradiţii.
Biserica Ciprului şi în special Sfânta Mitropolie din Morphou au prăznuit azi amintirea  martirului Sfântul Filumen cel Nou, Cipriotul. Neomartirul s-a născut în 1913, ca fiu al lui George şi al Magdalenei Hasapi şi frate geamăn al Arhimandritului Elpidios.
Chiar dacă părinţii săi proveneau din Orounta, din Mitropolia Morphou, ei trăiau în parohia  Sfântul Sava din Nicosia, de vreme ce tatăl său aveau propriul han şi o brutărie în acest oraş. Împreună cu fratele său Elpidios, aveau multă râvnă pentru rugăciune şi citirea vieţilor sfinţilor, în special îi impresiona viaţa Sfântului Ioan Calivitul/ Colibaşul, care a avut un asemenea impact asupra vieţii lor, încât au ajuns să-şi dorească viaţa monahală. De asemenea, pe lângă mama lor, bunica Loxantra i-a influenţat spre învăţarea căilor Bisericii şi spre formarea unei conştiinţe cu adevărat creştine, ortodoxe.
La vârsta de 14 ani, cei doi fraţi au plecat spre M-rea Stavrovouni, apoi spre Ierusalim, unde au urmat liceul. După treminarea liceului în 1939, Elpidios a slujit ca preot în diverse locuri şi a trecut la Domnul pe 29 noiembrie 1983.


Filumen a rămas la Ierusalim, iar în 1079 a fost numit purtător de grijă al Mănăstirii Fântâna Sfântului Iacob. Pe când trăia acolo, pe 29 noiembrie 1979, pe când Sfântul sjujea Vecernia, a fost ucis cu un topor de evrei sionişti.

În săptămâna anterioară uciderii, un grup de fanatici sionişti a venit la Mănăstirea Fântâna Sf. Iacob şi a pretins că este un loc sfânt al evreilor, cerând ca icoanele şi crucile să fie scoase de acolo şi înlăturate. Desigur, Sf. Filumen le-a arătat că  pardoseala pe care calcă( şi biserica) a fost construită de către Sf. Împărat Constantin înainte de anul 331 şi că a slujit ca biserică ortodoxă timp de 16 secole înainte de crearea statului Israel şi că a fost sub stăpânire samarineană opt secole înainte(ruinele bisericii originare au fost distruse de invazia şahului Khosran Parvis în secolul al VII-lea, vreme în care evreii i-au masacrat pe toţi creştinii din Ierusalim). Grupul a plecat ameninţând, insultând şi injuriind, în felul în care creştinii din zonă sunt trataţi de obicei. După câteva zile, în 29 noiembrie, în timpul unei ploi torenţiale, un grup a pătruns în mănăstire. Sfântul Filumen îşi pusese deja epitrahilul pentru Vecernie. Bucăţile ciopârţite din cele trei degete cu care făcea Semnul Crucii arată ca a fost torturat în încercarea de a-l face să se lepede de Ortodoxie. Faţa i-a fost cioplită în forma Sfintei Cruci. Biserica şi Sfintele Locuri au fost toate profanate.


Trupul Sfântului Filumen a fost returnat ortodocşilor după şase zile de la masacru, dar şi-a păstrat întreaga fexibilitate. A fost înmormântat în cimitirul de pe Muntele Sion. După patru ani, cum este obiceiul, trupul său a fost dezgropat. A fost aflat nestricăcios şi cu bun miros. Apoi mormântul s-a închis din nou şi s-a redeschis de Crăciun, în 1984, când trupul a fost aflat parţial nestricăcios şi a fost pus într-o raclă de sticlă în partea de nord a Sfântului Altar în Muntele Sion.
Sfântul Martir Filumen a fost ridicat în rândul sfinţilor  de Biserica din Ierusalim la 30 august 2008. Atunci trupul său neputrezit a fost dus în pelerinaj la Fântâna Sfântului Iacob, locul unde a fost martirizat pentru iubirea lui Hristos. Amintirea sa este prăznuită  anual pe 29 noiembrie, în special în comunitatea din Orounta cu slujbă de priveghere de toată noaptea.
Mai multe informaţii la :
http://orthodoxwiki.org/Philoumenos_(Hasapis)_of_Jacob
Surse:
http://full-of-grace-and-truth.blogspot.com/2009/09/st-philoumenos-new-hieromartyr-of.html


http://www.johnsanidopoulos.com/2009/11/saint-philoumenos-new-hieromartyr-of.html


Alte informaţii şi linkuri:
 ***
Patriarhia Ierusalimului, în urma unei Hotărâri Sinodale, va săvârşi duminică, 16/29 noiembrie 2009, ceremonia de canonizare în Aghiologhionul Bisericii Ortodoxe a Noului Sfinţit Mucenic Filumen Aghiotafitul, Egumenul Locului de Închinare de la Fântâna lui Iacob, care a fost martirizat în locul istoric al Fântânii în Neapole (Samaria) pe16/29 noiembrie 1979, în timp ce săvârşea slujba vecerniei.
Acesta provenea din Insula Cipru, s-a apropiat din tânără vârstă de Frăţia Sfântului Mormânt şi a slujit înainte de sfârşitul său martiric ca Egumen al Sfintei Mănăstiri a Fântânii lui Iacob. În conştiinţa multora din respectabilii membri ai Bisericii şi mai ales din părinţii de la Sfântul Mormânt el a fost deja consfinţit ca nou mucenic.
Dumnezeiasca Liturghie patriarhală în biserica mare a Sfintei Mănăstiri, biserica Sfintei Fotini Samarineanca, va fi săvârşită de Preafericitul Patriarh Teofil în dimineaţa duminicii următoare, în prezenţa părinţilor arhierei şi preoţi de la Sfântul Mormânt, când va fi citit şi actul oficial de aşezare în rândul sfinţilor a Noului Sfinţit Mucenic Filumen înaintea sfintei lui racle cu cinstitul său trup.
La ceremonie vor participa Preasfinţiţii Mitropoliţi Neofit de Morfos şi Isaia de Tamasos, special veniţi din patria sfântului, Consulul General al Eladei la Ierusalim, domnul Sotirios Atanasiou, şi alţi reprezentanţi diplomatici, precum şi o mulţime de evlavioşi pelerini din Elada, Cipru şi din alte ţări ortodoxe.
Traducere din elină de monahul Leontie

sâmbătă, 28 noiembrie 2009

Cuviosul Acachie Ascultătorul - 29 noiembrie -

Acest cuvios Acachie, a cărui viaţă o mărturiseşte Sfîntul Ioan Scărarul, ca pildă de ascultare - în cuvântul al patrulea cel pentru ascultare -, din tânără vârstă lepădându-se de lume, a alergat la o mânăstire, din Asia. Îmbrăcându-se în chipul monahicesc, petrecea viaţa pustnicească, simplu fiind, dar înţelept. Şi era în acea mânăstire un bătrân trîndav şi foarte mânios.
Acesta, nu se ştie cum - zice Sfântul Ioan Scărarul - a luat de ucenic pe pururea pomenitul şi de un nume cu nerăutatea, adică Acachie, pilda ascultătorilor şi împreună pătimitor cu mucenicii, care suferea grele pătimiri de la acest bătrân, de necrezut multora. Căci nu numai cu ocări şi cu necinstiri îl asuprea pe dânsul, ci şi cu bătăi şi cu răni îl chinuia. Iar răbdarea lui era fără de margini.
Deci văzându-l pe dânsul un stareţ, potrivit povestirii Sfântului Ioan Scărarul, l-a adus pildă şi dovadă de faptă bună a ascultării, în cuvântul său. Văzându-l în fiecare zi, ca un rob cumpărat, cele mai grozave rele pătimind, de multe ori zicea către dânsul:
"Ce este, frate Acachie? Cum te afli astăzi? Cîştigat-ai vreo cunună?"
Iar el îndată îi arăta uneori ochiul învineţit, iar alteori grumazul sau capul rănit.
Deci, cunoscând stareţul că răbdarea lui nu este dobitocească şi fără de socoteală, zicea către dânsul:
"Bine, bine, frate, rabdă cu bucurie şi te vei folosi".
Deci petrecea sub învăţătura bătrânului aceluia nemilostiv, răbdând unele ca acestea, nu un an, nici doi, nici trei, ci nouă ani - fiindcă el ajunsese acum întru măsura faptelor bune, hotărâte de Cel ce ştie inimile şi rărunchii tuturor -, s-a dus către Domnul, ca să ia de la El cununa răbdării şi a muceniciei, şi ca un mucenic să se odihnească.
Îngropat fiind în cimitirul părinţilor, bătrânul Sfîntului Acachie, după cinci zile s-a dus la stareţ şi a zis către el:
"Părinte, fratele Acachie a murit".
Iar stareţul, auzind, a zis către dânsul:
« Crede-mă, bătrânule, eu nu cred că a murit fratele Acachie ».
Iar el a zis a doua oară:
"Dacă nu mă crezi, vino şi vezi".
Deci s-a sculat stareţul degrabă şi au venit la cimitir amândoi, împreună cu bătrânul fericitului nevoitor. Apoi, ajungând la mormânt, a strigat cinstitul stareţ, ca şi către un viu, către cel ce cu adevărat şi după adormire era viu, şi a zis: "Frate Acachie, ai murit?" Iar ascultătorul cel bine cunoscător, şi după moarte arătând ascultare, a răspuns către marele stareţ, zicând:
 "N-am murit, părinte! Cum este cu putinţă să moară omul care este săvârşitor al ascultării?"
Atunci bătrânul, cel ce fusese mai înainte stareţ al Sfântului Acachie, auzind aceste cuvinte ale celui ce şi după moarte era ascultător, înfricoşându-se, a căzut pe faţa sa cu lacrimi şi, cerând de la egumenul lavrei o chilie aproape de mormântul sfântului său ucenic, cu întreagă înţelepciune a petrecut cealaltă parte din viaţă, zicând către părinţi "ucidere am făcut!"
Deci, dumnezeiescul Acachie, întru nevoinţe ca acestea petrecându-şi viaţa, s-a mutat cu fericire din viaţa cea vremelnică, a luptelor şi a nevoinţelor, la cea veşnică, în care sunt învistierite bunătăţile. Iar cinstitul lui trup, păzindu-se mai presus de fireasca descompunere şi putrezire, cu dumnezeiască putere a rămas întreg.
Odată, sosind vremea secerişului, monahii care locuiau în acea mânăstire, având obicei să iasă la seceriş ca să-şi cîştige pîinea cea de peste an, au lăsat doi din fraţi în mînăstire, unul bolnav, iar altul spre păzirea mânăstirii.
S-a întâmplat însă ca, puţin după plecarea lor, să moară cel bolnav. Iar celălalt, fiind singur şi nefiind harnic spre îngroparea fratelui, văzând mormântul minunatului Acachie bun de a îngropa şi trupul fratelui celui ce murise, şi socotind că Sfântul Acachie, cum a fost ascultător în viaţă, aşa va fi şi după moarte, a deschis mormîntul lui şi a pus peste trupul sfântului trupul fratelui celui mort.
Mergînd a doua zi la cimitir, a aflat trupul fratelui, pe care îl pusese împreună cu sfântul, lepădat afară. Deci el, luându-l, l-a pus iarăşi în mormântul sfântului. Iar după ce iarăşi l-a pus, în acelaşi chip l-a aflat afară.
A doua zi, se judeca cu sfântul şi zicea către dânsul:
"Eu am auzit de tine, Sfinte Acachie, că tu, ca nimeni altul, ai iubit ascultarea, răni şi bătăi de tot felul răbdând pentru dânsa. Dar acum văd că te-ai făcut neascultător, mândru şi neiubitor de fraţi. Căci mă vezi că sunt slab, neputincios şi singur, şi nu pot să sap altă groapă şi tu nu voieşti atâta lucru să mă ajuţi, ca să primeşti pe fratele, ci îl lepezi? Deci, ori lasă-l pe dânsul să zacă împreună cu tine, ori dacă iarăşi vei face aceasta şi nu vei primi, atunci nu te voi mai suferi pe tine, ci te voi scoate din mormânt şi te voi lepăda afară, ca pe un nesupus, iar trupul fratelui îl voi pune în locul tău".
Deci, punându-l pe el iarăşi în mormântul sfântului, s-a dus. Venind a doua zi la mormânt, a aflat pe fratele cel pus de dânsul zăcând în mormântul sfântului, iar pe sfânt nu l-a aflat. Şi de atunci până acum se vede mormântul deşert, având numirea: mormântul Sfântului Acachie.
Aşa preamăreşte Dumnezeu în cer şi pe pămînt pe cei ce-L preamăresc pe El aici pe pămînt!

vineri, 27 noiembrie 2009

„Iisus făureşte o nouă ordine spirituală în om.”


"...întrebarea „Cine este Iisus?” a crescut cu veacurile şi cere fiecărei generaţii un răspuns decisiv, noi nu putem răspunde decât într-un glas cu Tatăl, într-o rostire cu îngerii, într-o propovăduire cu apostolii, într-o mărturisire cu mucenicii şi cu toţi sfinţii şi într-o afirmare cu toată creştinătatea a două milenii: Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii."




Paradoxală primire i-au făcut oamenii: unii cu iubirea, alţii cu ura! De altfel, şi Iisus i-a nedumerit de la început: a lăsat tronul Cerurilor pentru un staul şi tovărăşia îngerilor pentru vitele din grajd. Cel  ce a împodobit cerul cu stele  se naşte într-o iesle  - probabil cel mai curat  loc pe care  l-a găsit pe pământ. Cea mai aspră mustrare a trufiei omeneşti.
Numai Dumnezeu, adâncul smereniei, o putea face. Naşterea Veşnicului în timp, a Atotputerniciei în dulama smereniei, a Celui mai presus de fiinţă Prunc în braţele Fecioarei nu poate să rămână un fapt de sub dintele vremii, un fapt sortit învechirii.
Observăm că, cu cât timpul adaugă veacuri după veacuri, creând perspectivă, cu atât Iisus e mai mare şi mai  apropiat de noi.  Cel născut de două ori, o dată din veşnicie şi a doua oară din timp, a antrenat veşnicia în timp, încât veacurile  repetă Naşterea Lui ca o renaştere a lor. Timpul inevitabil se învecheşte, numai veşnicia e nouă şi mereu aceeaşi.
Cu veşnicia a învăluit El viaţa. Dumnezeu ne-a dat  viaţa veşnică şi această viaţă este întru Fiul Său. Cel ce are pe Fiul, are viaţă. Cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu, nu are viaţă[cf. Ioan 5, 11-12].
Deşi onest, Iisus nu este ca vreunul din oameni, chiar dacă acesta ar fi culmile omului,  ca să cârpească cu petece de circumstanţă zdreanţa de fericire omenească. Iisus făureşte o nouă ordine spirituală în om.
Iisus s-a integrat naturii omeneşti, de aceea El e mereu viu: şi viu în Sine, ca fiinţă superioară, şi viu şi în noi, ca viaţă supremă şi  posibilitate nesfârşită de desăvârşire. „Nu ştiţi că Hristos este în voi? Afară dacă nu cumva sunteţi creştini netrebnici”(II Corinteni 13, 5). „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”(Galateni 2, 20). „Pentru voi, copiii mei, trăiesc durerile de mamă, până ce Hristos va prinde chip în voi”(Galateni 4, 19). Deci, cum spune Clement Alexandrinul,
„Dumnezeu  S-a făcut om, ca de la om să înveţi cum se face omul dumnezeu”. Acesta este omul cel nou, făptura cea nouă, omul născut de sus, omul cu reflexul veşniciei lui Iisus  răsfrânt în afară, în chip simplu, din toată fiinţa sa.
Fiindcă Iisus este Omul Cerului  şi S-a ţesut pe Sine în firea cea omenească, de aceea se impune El tuturor oamenilor şi tuturor veacurilor, cu atât mai mult cu cât ar vrea unii să scape de El.
Iisus cere istoriei decizia existenţei sale. Dar istoria s-a arătat neputincioasă  din primele ei zile. Aşa a rămas şi aşa rămâne.
Prin faptul că Iisus S-a ţesut destinului omenesc şi prin faptul că omul trebuie să se decidă ce face cu Iisus se explică de ce  istoria omului  e aşa de zbuciumată  şi veşnicia lui  aşa de  hărţuită şi muşcată de şerpii îndoielilor şi contradicţiilor. Aşa se explică de ce
„pentru Iisus oamenii s-au iubit şi s-au urât, s-au măcelărit şi s-au ajutat , au cunoscut extremităţile  pasiunii şi ale jertfei. De El a atârnat soarta ştiinţei, a frumosului şi a raţiunii. El este forţa interioară pe care veacurile n-au putut-o istovi”[Couchoud].
„Amintirea Lui e vie pretutindeni, pe zidurile bisericilor şi în şcoli, pe vârfurile clopotniţelor şi ale munţilor, pe toate drumurile, la căpătâiul paturilor şi al mormintelor. Distrugeţi ferestrele din biserici, luaţi icoanele din altar şi de prin case: viaţa lui Iisus umple muzeele şi bibliotecile. Daţi foc liturghierelor, ceasloavelor şi cărţilor de rugăciuni: Îi veţi descoperi numele şi cuvintele în toate cărţile literaturilor. Chiar şi cei ce-L blesteamă nu fac decât să mărturisească, fără să vrea, prezenţa Lui”[Papini].
„Răsunetul tuturor oamenilor stăpâni ai lumii a încetat  odată cu zilele lor şi cine se mai gândeşte să moară pentru faima lor postumă? În jurul multora s-a făcut mult mai multă gălăgie ca în jurul  lui Iisus; iar după mii de ani, numai în jurul lui Iisus îşi pun şi astăzi problema pe viaţă şi pe moarte, ca în primele zile. Numai cineva mai viu ca oamenii, şi Care e cu adevărat un ideal al nemincinos al omului, poate înteţi lupta aceasta permanentă între oameni. Şi astăzi, în ziua Naşterii Sale, unii Îl iubesc, alţii Îl urăsc. Oamenii sunt antrenaţi, unii într-o patimă pentru patima Lui, iar alţii într-o patimă pentru misiunea Lui”[Stăniloae].
Unii sunt în destinul lui Iisus, alţii fără destin şi sens.
Deci, întrebarea „Cine este Iisus?” a crescut cu veacurile şi cere fiecărei generaţii un răspuns decisiv, noi nu putem răspunde decât într-un glas cu Tatăl, într-o rostire cu îngerii, într-o propovăduire cu apostolii, într-o mărturisire cu mucenicii şi cu toţi sfinţii şi într-o afirmare cu toată creştinătatea a două milenii: Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.
Saltul permanent al fiecărui Toma din îndoială omenească în certitudinea dumnezeiască. Dacă cineva a ajuns la siguranţa aceasta şi o poate acoperi cu viaţa, în acela s-a născut Iisus – naştere care-i deschide calea veşniciei încă fiind în veac.
Cu Iisus se naşte şi explicaţia omului şi explicaţia lumii.
Seminţe duhovniceşti - Un caiet al Părintelui Arsenie Boca, Editura Lumea credinţei, Bucureşti, 2009

Fotografiile :
http://www.teognost.ro/fotografii/fotografii_Arsenie.htm


Un om nou se naşte


Ca să ne dăm seama de semnificaţia cosmică pe care o are Naşterea din Vifleem[Betleem], o integrăm între marile referinţe ale lui Dumnezeu la creaţie.
Patru mari intervenţii ale lui Dumnezeu fac lumea să aibă o noimă, o explicaţie şi un sens. Acestea sunt următoarele : 1) Creaţia  lumii, 2)Potopul, 3) Întruparea Mântuitorului şi 4) Sfârşitul lumii.
Intervenţii stihiale, după principalele Sale definiţii : astfel, de două ori Dumnezeu este iubire şi de două ori « sfârşit ».
« Iubire » :
1)La zidirea făpturii,
2)La refacerea făpturii prin Hristos.
« Sfârşit » :
La potop,
La sfârşitul lumii. « Dumnezeu e şi foc mistuitor »[Evrei 12, 29].
Ordinea istorică a faptelor lui Dumnezeu este următoarea :
I. Creaţia lumii din iubire şi după definiţia : « Eu sunt începutul şi sfârşitul ». Deşi a preştiut totul, dar văzând cât s-a înmulţit răutatea oamenilor, « i-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ » şi a zis : « Sosit-a înaintea feţei Mele sfârşitul a tot omul »(Facerea 6, 13). Aşa s-au deschis toate izvoarele adâncurilor şi ale cerului(Facere 7, 11) şi a fost :
II.Potopul. Dumnezeu şi-a dezlănţuit « căinţa ».
Din nou faţa lui Dumnezeu este iubire. « Aşa a iubit Dumnezeu lumea încât şi pe  singurul Său Fiu L-a dat, ca tot ce crede în El să nu piară ca să aibă viaţă veşnică ». E mai mare iubirea aceasta decât iubirea care a creat lumea. De data aceasta stăvilarele dragostei se ridică şi Acesta se naşte pe pământ în persoana lui Iisus, pârjol pe cer în inimile oamenilor. Aceasta e a treia referinţă stihială:
III. Întruparea lui Dumnezeu între oameni.
Aceasta e proporţia cosmică a Naşterii Domnului. De aceea azi se despică istoria omenirii în două şi se începe cu « unu » numărarea timpului în amândouă sensurile lui : spre începutul şi spre sfârşitul lui.
Naşterea lui Iisus în istorie cumpăneşte istoria între început şi sfârşit. De altfel, Întruparea Mântuitorului e fapt absolut istoric, dătător de sens istoriei, iar începutul şi sfârşitul creaţiei numai Dumnezeu  le ştie[cf. Iov, cap. 38 şi urm.].
Lumea şi veacurile sunt un interval al existenţei, învăluit în eternitate. Limitele de atingere ale lumii cu Dumnezeu, începutul şi sfârşitul, nu mai sunt în ştiinţa omului.
Naşterea lui Dumnezeu ca om e fapta iubirii nemărginite a lui Dumnezeu, care transfigurează istoria cu sensul veşniciei. « Din Betleem – spunea profetul – are să vină Acela a Cărui obârşie e dintru început şi se suie până în zilele veşniciei »(Miheia 5, 1).
Pentru acest fapt, unic în creaţie, îngerii au propus oamenilor : " Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună  învoire ". Cu Iisus începe era păcii. Cântecul început de îngeri trebuie continuat de istorie.
Pacea pe pământ e condiţionată de mărirea care se dă sau se refuză lui Dumnezeu.
De asemenea, şi pacea din suflet are aceeaşi condiţie. Autonomia  raţiunii nu se poate constitui decât de pierderea păcii, ceea ce e, de fapt, şi o înfrângere sau, mai sincer, o mărturisire a neajunsului, o tragedie a inerentului construcţiilor fără de Dumnezeu.
Pacea de frică e o reală pierdere a păcii. Iisus aduce omului pacea care vine de la Dumnezeu. Acesta este un bun spiritual care nu poate fi creat sau menţinut de arme. Dar nici nu s-a atins bine Dumnezeu de ţărâna făpturii omeneşti din lumea Lui şi s-a şi cutremurat şi a pus mâna pe sabie, să se apere de Împăratul Păcii. Nu tot aşa s-au purtat  păgânii. Cei trei înţelepţi şimagi ai Răsăritului I se închină şi Îi depun aur la picioare în semn de dajdie, ca unui Împărat peste ei. Iar în calitate de preoţi, Îi aduc smirnă şi tămâie, ca jertfă adevăratului Dumnezeu.
Dacă pe jidovi i-a cutremurat şi înspăimântat numai Naşterea Mântuitorului şi I s-au arătat duşmani, reprezentanţii păgânismului, în schimb, I se închină ca unui Împărat şi Dumnezeu.
(Va urma)
Seminţe duhovniceşti - Un caiet al Părintelui Arsenie Boca, Editura Lumea credinţei, Bucureşti, 2009
Despre acest volum:

Taina răbdării


În lumea aceasta nu poţi crede în Iisus fără să fii pedepsit. Scriptura a prevăzut de mult cenzura potrivnică, zicând : « Fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită ! »(Sirah 2, 1). Iar Sfântul Pavel ne previne : « Toţi cei ce vor să trăiască cucernic în Hristos Iisus, prigoniţi vor fi »(IITimotei 3, 12).
Că doar ucenicii lui Iisus sunt ucenicii iubirii de oameni. Şi iubirea e climatul care face posibilă viaţa oamenilor.
Deci oamenii veacului acestuia vă vor face şi vouă ce Mi-au făcut Mie. De M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni ; dacă pe Mine M-au denunţat stăpânirii veacului acestuia, şi pe voi vor pune mâna şi vă vor da în judecăţi şi temniţe şi vă vor duce înaintea regilor pentru vinovăţia numelui Meu.
Deci « păziţi-vă de oameni ! ».
Totuşi un rost au şi încercările acestea. În încercările acestea veţi vedea prezenţa Mea. Eu voi grăi puternicilor lumii prin voi. Voi grăi şi prin răbdarea voastră, care îi va uimi şi-i va sili să Mă cunoască pe Mine.
Aşa a şi fost. Căci mulţi tirani s-au îngrozit de răbdarea sfinţilor şi au sfârşit prin a mărturisi şi ei pe Hristos.
Seminţe duhovniceşti - Un caiet al Părintelui Arsenie Boca, Editura Lumea credinţei, Bucureşti, 2009.

Întrebarea celor cercaţi

Despre orice cuvânt sau faptă se cade a întreba pe cei cercaţi, pentru ca nu cumva, din neîncercare sau din plăcere de sine, înţelegând şi făcând cineva unele în locul altora, să rătăcească şi să cadă în părerea de sine, închipuindu-şi că ştie cum trebuie, neştiind încă nimic, cum zice Apostolul: monahul trebuie să aibă răbdare în toate cele ce vin asupra lui, pe care vrea Dumnezeu să le îngăduie asupra lui spre cercare, spre cunoaşterea slăbiciunii sale. Să nu se facă îndrăzneţ, să nu-şi piardă nădejdea, în orice rău sau bine carte i s-ar întâmpla.
E dator să se ferească de orice vis, de orice vorbă şi de orice lucru fără rost şi să cugete la numele lui Dumnezeu  mai des decât răsuflă, în toată vremea şi în tot locul şi lucrul, şi să vadă la el din suflet, adunându-şi mintea din toate lucrurile lumii şi căutând să facă numai voia lui Dumnezeu. Atunci începe mintea să-şi vadă greşeala sa, ca nisipul mării, şi acesta este începutul luminării sufletului şi dovada sănătăţii lui.
Atunci începe să înţeleagă binefacerile lui Dumnezeu şi  şi greşelile sale. De atunci păzeşte poruncile întru cunoştinţă, de la cea  dintâi până la cea din urmă, fiindcă şi Dumnezeu le-a pus ca o scară şi nu poate să treacă peste una ca să ajungă la alta, ci trebuie să înainteze de la cea dintâi la cea de-a doua şi aşa mai departe, ceea ce face pe om Dumnezeu prin harul Celui ce le-a dăruit pe ele celor ce aleargă să le împlinească.
Nici o altă făptură sau zidire, însufleţită sau neînsufleţită, n-a călcat voia lui Dumnezeu vreodată, ci numai firea omenească,[fire] care, bucurându-se de multe binefaceri, a mâniat pe Dumnezeu necontenit.
Părintele Arsenie Boca,
Seminţe duhovniceşti - Un caiet al Părintelui Arsenie Boca, Editura Lumea credinţei, Bucureşti, 2009.

joi, 26 noiembrie 2009

Interviul dat cu ocazia deschiderii Centrului Misionar (III)


Deseori, cei ce nu participă la slujbele Bisericii se plictisesc repede. Dacă unii cred că dormim duminica să recuperăm nesomnul din restul săptămânii, în loc să mergem la Sf. Liturghie, vor înţelege curând că somnul de duminică nu face nicio plăcere. Poţi mânca şi totuşi rămâne flămând, sau poţi dormi 25 de ore şi să te simţi totuşi somnoros. Dacă Dumnezeu nu-ţi da puterea, nu o vei găsi niciunde altundeva.  Dacă eşti îndrăgostit de cineva, permanent îţi doreşti să-l vezi pe cel iubit, să comunicaţi. Nu trebuie să te forţeze nimeni să mergi la întâlnire, nu-i aşa ? Creştinismul se înalţă pe dragostea dintreDumnezeu şi om.
Este încă foarte important să nu cauţi justificări dacă lipseşti de la slujbă. Putem afla o mie de motive, dar aceasta nu va face decât să înrăutăţească situaţia. E nevoie să luptăm fără milă cu păcatul, cu trândăvia. Creştinii sunt făpturi de altă natură. Există Homo Sapiens şi Homo Christianus.  Creştinii trebuie să comunice cu cei asemenea lor.
 - De ce creştinii au o altă natură ?
 - Un creştin este o persoană plină de harul dat ei la Botez. Un ne-creştin e doar o persoană, pe deasupra fiind şi înrobită de diavol. Ori Duhul Sfânt este în inima ta, ori diavolul – vedeţi diferenţa ?
 - Fiecare om are felul său de a veni în biserică. Dar ca misionar cred că  ştiţi poveşti uimitoare despre convertirile oamenilor.
 - De ce să căutăm departe? Avem în parohia noastră pe Tatiana Imranovna, cea mai apropiată asistentă a mea. Ea a trecut de la Islam la ocultism, iar de acolo, întâmpinând neplăceri care au speriat-o, s-a convertit la Ortodoxie. A  venit  la Hristos la început ca la o cale de salvare. Apoi a început să se îmbisericească. Şi cu cât mai aproape venea de biserică, cu atât părinţii ei o condamnau mai mult. Ciudat – cu cât se purtau mai rău cu ea, cu atât aveau mai mari probleme. De pildă, au blestemat-o, i-au aruncat icoanele – şi în aceeaşi noapte dacha lor a ars. E un exemplu de cum îi ocroteşte Domnul pe ai Săi.
Sunt cazuri de vindecări miraculoase. Odată, părinţii unui copil, penticostali, au venit la mine. Îşi duseseră copilul la tot felul de « medici ». Ca urmare, copilul avea febră de 39 de grade  de trei luni. Nimic nu-l ajuta. L-am botezat solemn la Liturghia Baptismală. A stat, desigur foarte slăbit, dar arăta interes în toate. I-am dat Sfânta Împărtăşanie şi au plecat acasă. A adormit, s-a trezit şi temperatura i-a scăzut la 36, 6 grade. De atunci n-a mai fost bolnav,  şi au trecut mai mulţi ani.
Deseori se întâmplă că îi explici unei persoane totul. În mintea lui îţi dă dreptate, dar cu inima nu primeşte. Dar roagă-te pentru ea, şi se schimbă. Mereu se întâmplă că după molitva pentru întoarcerea la credinţă a rătăciţilor mai mulţi oameni se botează.
Deci, dacă vrei să vezi multe minuni – treebuie să devii misionar sau martir. Se spune că dacă vrei să ungi pe cineva cu mir trebuie să-l torni în mâinile tale şi să-l miroşi, abia după aceea să faci ungerea altei persoane. Este la fel aici : dacă vrei să-i spui altuia despre puterea lui Dumnezeu, trebuie să simţi întâi tu puterea Lui. »
http://www.johnsanidopoulos.com/2009/11/interview-with-fr-daniil-sysoyev-on-his.html

 Sfârşit şi lui Dumnezeu slavă !

Interviul dat cu ocazia deschiderii Centrului Misionar (II)

"Dacă vreţi, noi creştinii suntem toţi terorişti. Suntem membrii unei armate rebele, care se revoltă împotriva stăpânitorului acestei lumi, diavolul"
***



 - Şi cum lucraţi cu aceste comunităţi  de expatriaţi ? Să luăm, de exemplu, pe cei din Azerbaidjan, care locuiesc aproape de Kantemirovskaia. Cum puteţi pătrunde în comunitatea lor ? Despre ce le vorbiţi ?

 - Nu vă pot spune nimic despre comunitatea azerbaidjană, pentru că nu am luat contact cu ea încă.  Dar pot să spun multe despre cea tătară. Am fost deseori într-un centru cultural tătărăsc, am fost în Kazan.  Tătarii sunt al treilea grup naţional ca mărime din Moscova. Iar munca noastră are succes: mulţi tătari, în special cei tineri, devin creştini. Din 2003, am slujit / citit molitve în limba tătărască pentru convertirea acestora. Sarcina noastră este să distrugem barierele dintre culturile diferitelor naţionalităţi, bariere care le împiedică să vină la Ortodoxie. Vestea că Ortodoxia este credinţa universală, la care toate neamurile sunt chemate, este încă prilej de scandal.
 - Cum trebuie să se comporte un adevărat misionar tânăr vorbind cuiva de aceeaşi vârstă ?
 - Misionarul trebuie să fie cel care începe dialogul despre Dumnezeu, altfel nu e deloc misionar. Dar în acelaşi timp trebuie să-şi evalueze corect propriile cunoştinţe şi abilităţi.  El trebuie să cunoască răspunsurile la  întrebările elementare ale oponenţilor săi, puse de obicei  despre creştinism.  Ar trebui să-şi amintească adevărul că atacul este cea mai bună apărare. Să nu ezite niciodată să spună că el are dreptate şi celălalt se înşeală. Nu este necesar să te pleci în faţa fiecărui ascultător. Dar în acelaşi timp, el nu trebuie să rănească mândria nimănui ca să-şi dovedească dreptatea. Hristos a murit pentru fiecare om. Noi trebuie să ne amintim că trebuie să respectăm persoana din fiecare om, nu înşelările sale. Se vor respinge minciunile, dar omul înşelat va fi iubit.
E dificil pentru un adolescent să acţioneze în contra grupului, să devină oaia neagră, dar este esenţial să aibă acest curaj. În vremea tinereţii mele, consideram că aduce prestigiu să fii diferit de ceilalţi. Cred că ar trebui să revenim la această tradiţie. Oaia neagră este un animal nobil, de rasă. Un adevărat creştin ar trebui să-şi amintească aceasta. Iar dacă nu are tăria, să ceară ajutorul lui Dumnezeu. Un tânăr misionar ar trebui să se pregătească: vorbele lui vor stârni scandal şi indignare. Dar să nu se teamă. Misiunea noastră constă în a spune lucruri neplăcute. Aţi observat că atunci când citiţi Biblia vă simţiţi incomod? Cartea începe să vă judece! Dar asta nu înseamnă că adevărul trebuie dat deoparte.. Domnul însuşi a spus: Vai vouă, când oamenii vă vor vorbi de bine.
Altă greşeală în care poate cădea un misionar este să îndrepte misiunea sa spre un anume grup de oameni. O misiune pentru copii, una pentru tineri...Mulţi tineri profunzi, inteligenţi, nu primesc aşa ceva. De ce ? Pentru că atunci când vorbim cu tinerii în limbajul lor, din condescendenţă, îi ţintuim la acest nivel. Dar noi trebuie să-i ridicăm la înţelepciune, nu să-i menţinem la un nivel pe care probabil l-au părăsit deja. E chiar mai bine să le vorbim copiilor ca şi cum ar fi adulţi. Vă amintiţi de Makarevich cântând creştineşte: “Nu merită să fii asuprit de lumea schimbătoare » ? Acesta ar trebui să fie un motto nu doar al misionarului, ci al tuturor creştinilor ortodocşi.
Şi nu trebuie să uităm de rugăciune şi mersul la biserică, pentru că un exces de misionarism incorect îl poate înrobi pe un om într-atât încât să nu se mai roage şi să nu mai vină la biserică.
 - Şi de ce trebuie să mergem la biserică în fiecare duminică ?
 - Pentru că Hristos ne-a poruncit aşa : şase zile sunt pentru tine şi a şaptea zi este pentru Domnul Dumnezeu. El ne poate cere să-i oferim drept sacrificiu o parte din timpul nostru. Şi în al doilea rând : ar trebui să ne amintim de Stăpânul nostru din Ceruri şi de Patria Cerească.
Dacă vreţi, noi creştinii suntem toţi terorişti. Suntem membrii unei armate rebele, care se revoltă împotriva stăpânitorului acestei lumi, diavolul. Bisericile sunt staţii intermediare. Acolo primim informaţii  de la guvernul nostru : codurile(Noul Testament), întăririle(Sfânta Euharistie), şi primim sprijin de la comunitate. Stăpânim tot felul de trucuri pentru a purta atacuri teroriste împotriva prinţului acestei lumi, adică învăţăm cum să facem binele. Desigur, dacă un agent al Împărăţiei Cerurilor se sustrage şi nu ţine legătura cu centrul de comandă, uşor se poate pierde, îşi pierde puterea şi cade în luptă. Potrivit regulilor Bisericii, cineva care fără motiv nu vine trei duminici la rând la Sfânta Liturghie este exclus de la Împărtăşanie.

Ocrotitorul copiilor





Condacul Sfântului Stelian - audio



Interviul dat cu ocazia deschiderii Centrului Misionar (Orthodoxy and the World, 25 noiembrie 2009)





Pr. Daniil este parohul Bisericii Sf. Ap. Toma şi iniţiatorul unei comunităţi crescânde a Profetului Daniel. Ne-am cunoscut cu ocazia  deschiderii centrului misionar Sfântul Apostol Toma. Olga Kurova a vorbit cu Părintele Daniil.
- Pr. Daniel, prilejul întâlnirii noastre îl formează deschiderea centrului  misionar. Se înţelege că a necesitat multă muncă preliminară. Vă rog, spuneţi-ne cum a început totul.
 - Ca să începem cu începutul, în 1993, eram misionar pe stradă. Iar  din august 1996, cu binecuvântarea P.F. Patriarh, am purtat dialoguri biblice misionare la Metocul Patriarhal Krutitsi. Acestea aveau iniţial scopul de a converti protestanţi. Ulterior, au apărut din ce în ce mai mulţi  ocultişti şi victime a tot soiul de “vrăjitori”. În cele din urmă, am început să fac misiune printre musulmani. Centrul nostru este azi deschis victimelor paranormalului şi tinerilor care vor să înveţe esenţialul despre creştinism, cât şi celor de alte credinţe.
 - Care sunt ţelurile/ obiectivele urmărite ?
 - Nu demult, noi am închinat  o biserică Sf. Ap. Toma. A mare biserică misionară închinată Profetului Daniel cu o capelă cu hramul Sf. Ap. Toma se construieşte în prezent. Această capelă deja funcţionează. Unul din obiectivele noastre este convertirea ne- creştinilor, în majoritate de altă naţionalitate decât rusă. Cartierul Kantemirovsky din Moscova, în care este situată biserica, este locuit de comunităţi de imigranţi/ expatriaţi. Mai mult, este un loc în care multe secte sunt foarte active. Lângă biserică este un mare centru Mormon şi în zonă sunt Baptişti, Adventişti, ocultişti. Dar nu au fost Ortodocşi până de curând.
Noi am deschis o şcoală catehetică despre învăţăturile esenţiale în creştinism. Timp de cinci săptămâni ţinem un curs de cinci predici  catehetice pentru cei care vor să se boteze sau numai să ştie mai mult despre creştinism. O comunitate de tătari ortodocşi funcţionează deja în biserică şi agenţia de informaţii Sfântul Akhmet îşi începe activitatea.
Foarte curând plănuim să avem casa deschisă :  vom pune anunţuri în tot cartierul  ca toţi cei ce doresc să vină la biserică şi să-i poată pune preotului orice întrebare Mai târziu, am dori să avem astfel de zile o dată la trei luni.
Lucrăm, de asemenea, cu tinerii. Lângă biserica noastră se află Universitatea de Inginerie şi Fizică din Moscova. Destul de curios, am fost primii care am făcut rugăciuni înaintea examenelor studenţilor. Molitvele dinaintea începerii anului  academic au devenit obişnuite în toate bisericile ortodoxe, deşi perioadele de examene sunt mult mai tensionate decât altele pentru studenţi. Unii dintre studenţi nu merg mai departe de aprinderea unei lumânări.. Aşa că noi ţinem molitve înainte de examene, după Sf. Liturghie, şi invităm toţi studenţii
 - Cum puteţi face faţă singur la toate sarcinile ? Aveţi asistenţi, un grup de iniţiativă?
 - Da, avem un grup de iniţiativă ; a fost deja format la Metocul Patriarhal Krutitsi. Pe deasupra este şi comunitatea ortodoxă tătărască, existentă din 2003. Şi desigur mulţi creştini de diferite naţionalităţi iau parte la misiune. După praznicul Teofaniei Domnului  sperăm să deschidem cursurile misionare. Poate în viitor vom crea un institut misionar bazat pe ele, şi va pregăti predicatori ai cuvântului Evangheliei.  Vor fi tot felul de predicatori : pe străzi, în universităţi. Vrem să-i prădăm pe sectanţi de armele lor.
(Va urma)

Autobiografia Părintelui Daniil


“Eu, preotul Daniel Alekseevich Sisoev, m-am născut la 12 ianuarie 1974 în Moscova, într-o familie de profesori şi artişti. Tatăl meu, preotul Aleksei Nikolaevich Sisoev, este acum rector al Bisericii Sfântului Ioan Teologul la Gimnziul Clasic Ortodox « Iasenevo » şi este, de asemenea, cleric la Biserica Sf. Petru şi Pavel din Iasenevo. Mama mea, Ana Midkhatovna Amirova predă catehetica la aceeaşi şcoală.
M-au găsit vrednic de botez în 3 octombrie 1977, în Biserica Dătătoarei de Viaţă Treimi din Vorobiov Hills, fiind botezat de către preotul Eugen. Din vremea aceea am fost enoriaşi ai parohiei Bisericii Sfântului Nicolae Făcătorul de Minuni din Kuznetsky Sloboda. Mergeam la slujbă la catedrala mică a Mănăstirii, la Biserica Deposition of the Robe din Shabolovka. Când tatăl meu era paracliser al Bisericii “Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul”, îl ajutam în Sf. Altar şi cântam în cor. În vara anului 1988 am luat parte la lucrările de restaurare a Mănăstirii Optina.  Când a început restaurarea  Bisericii Tuturor Sfinţilor din Mănăstirea Novoalekseev, am cântat în corul de aici şi rectorul ei, Părintele Artemii Vladimirov, m-a recomandat pentru a urma Seminarul Teologic din Moscova.
După terminarea şcolii gimnaziale, în 1991, am intrat la acest seminar moscovit.  În timpul studiilor am avut ascultarea  de a cânta în cor şi de a conduce un grup coral mixt. Pe 19 decembrie 1994, Eminenţa sa, Episcopul Rostislav de Magadan şi Chukotka, m-a făcut citeţ/ anagnost.
Pe 22 ianuarie 1995 m-am căsătorit cu Iulia Mikhailovna Brikina. Taina Nunţii a fost celebrată în Biserica Sf. Ioan Teologul de către preotul  Dionisii Pozdniaev. În acelaşi an,  s-a născut prima mea fiică, Iustina.
Pe 13 mai 1995, P. S. Episcop Evgenii de Verei m-a hirotonit diacon. Am absolvit Academia Teologică din Moscova pe primul loc la 14 iunie 1995 şi m-am înscris la cursul prin corespondenţă al Academiei Teologice din Moscova, absolvindu-l în anul 2000. Pe 9 iunie 2000, consiliul facultăţii mi-a aprobat teza de candidat « Antropologia şi analiza Adventiştilor de Ziua a şaptea şi a Societăţii Turnul de Veghe ».
După terminarea Seminarului, prin decret patriarhal, am fost numit cleric la Biserica Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu  din Gonchari, Metocul Bulgăresc.
Din septembrie 1995, am învăţat legea lui Dumnezeu în clasele superioare ale Gimnaziului Clasic Ortodox din Iasenevo. În 24 mai 2000, am fost distins de către Departamentul Educaţiei Religioase şi Catehetice.
Din august 1996, cu binecuvântarea P.F. Patriarh, am susţinut dialoguri biblice în Metocul Patriarhal Kriutitsi cu oameni care au suferit de influenţa nefastă a sectelor şi a ocultiştilor. Mi-am început activitatea la Centrul de Reabilitare Sf. Ioan de Kronstadt, condus de ieromonahul Anatoli (Berestov) imediat după înfiinţare.

În 1999, cu binecuvântare P.F. Patriarh, cartea mea, « Cronica începutului », dedicată apărării doctrinei patristice a creaţiei, a fost publicată de Editura Mănăstirii Sretenski.
În 2000 am absolvit Academia Teologică din Moscova în calitate de Candidat în Teologie/ doctorand. În 2001 am fost hirotonit preot. În acelaşi an s-a născut cea de-a doua fiică a mea, Dorofeia.
Am slujit în Biserica Sf. Ap. Petru şi Pavel din Yasenevo, Moscova. Am fost secretar al cantrului misionar-educativ “Shestodnev” şi membru al centrului de reabilitare a victimelor cultelor totalitare şi ale mişcărilor pseudo-religioase în numele Sf. Ioan de Kronstadt. Sunt autorul cărţii “Cronica începutului”, (Moscova 1999), editor al volumului "Hexaemeron împotriva evoluţiei”(Moscova, 2000) şi al antologiei “Revelaţia divină şi ştiinţa contemporană”. Am publicat numeroase articole despre creaţie şi anti-sectare.”
+++
http://www.johnsanidopoulos.com/2009/11/interview-with-fr-daniil-sysoyev-on-his.html

miercuri, 25 noiembrie 2009

Istoria asasinatului preotului ortodox rus Daniil Sisoev



***
Preotul ortodox Daniil Sisoev a fost asasinat la Moscova în seara de 19 noiembrie. Crima a fost comisă foarte probabil din motive religioase. Preotul se pare că a căzut victimă islamicilor radicali sau sectari, declară investigatorii cazului.
 Asasinul neidentificat purta o mască de doctor când l-a atacat pe preot, relatează Interfax. Criminalul a intrat în biserica « Sf. Ap. Toma » din sudul Moscovei  pe la 10, 40 p. m. Era un bărbat înalt şi solid, spun martorii oculari. Ei precizează că era de origine caucaziană, deşi nu e clar cum au ajuns la această concluzie.
Omul s-a năpustit în biserică şi a strigat : « Care este Sisoev ? » Preotul de 35 de ani a ieşit în faţă, atacatorul a scos o armă silenţioasă şi l-a împuşcat în gât şi în cap. Atacatorul a părăsit locul crimei mergând – nu a luat-o la fugă.
Părintele Daniil a murit la spital o oră mai târziu. Preotul avea soţie şi trei copii. Daniil Sisoev s-a născut la 12 ianuarie 1974 în Moscova. A absolvit Academia Teologică din Moscova. Se ocupa mai ales cu activităţi misionare. A înfiinţat o şcoală de predicatori pe stradă în Moscova.
Sisoev era un oponent activ al Islamului. De exemplu, a condus două dezbateri publice cu fostul preot ortodox Viaceslav  Polosin, care s-a convertit la islamism. Sisoev a publicat o carte, « Căsătorie cu un musulman », în care a scris că Dumnezeu şi Biserica nu admit căsătoriile între creştini şi necreştini.
Grupuri religioase radicale  au început să-l ameninţe pe Părintele Daniil Sisoev cu patru ani în urmă.  Ii trimiteau email-uri ameninţându-l să-i « taie capul şi să-i scoată maţele ».  S-a anunţat de asemenea că grupuri islamice îl condamnaseră pe Părintele Daniil  la moarte. Anul trecut, un musulman a sunat la biserica unde slujea părintele şi a spus că preotul va fi ucis dacă va continua să-şi manifeste public atitudinea negativă faţă de Islam. Sisoev a fost silit să apeleze la Biroul Federal al Securităţii Rusiei de două ori, cerând ajutor.

Pe deasupra, Daniil Sisoev lupta şi împotriva sectanţilor. Comunica mult cu cei ce fuseseră afectaţi de secte. Preotul era un membru activ al centrului pentru reabilitarea victimelor sectelor totalitare şi ale mişcărilor pseudo-religioase.
Unul dintre cele mai controversate asasinate în rândul clerului a fost comis pe 9 septembrie 1990, când a fost ucis Alexander Men. Părintele Alexander a scris zeci de cărţi (incluzând opera sa cea mai valoroasă, Fiul Omului, care a servit drept introducere în creştinism pentru mii de cetăţeni ai fostei Uniuni Sovietice) ; a botezat sute, dacă nu mii de oameni ; a înfiinţat o Universitate Ortodoxă deschisă ; a deschis una dintre primele şcoli de duminică în Rusia şi un grup de caritate în spitalele ruseşti pentru copii. Influenţa lui este încă larg simţită şi moştenirea sa continuă să se extindă atât în Rusia, cât şi dincolo de graniţele ei. A fost ucis într-o duminică dimineaţă  de către un agresor înarmat cu un topor, chiar în faţa casei sale din Semkhoz, Russia