"Cuvinte vii" - Nimeni nu se mântuieşte singur...

Singurătatea şi mântuirea prin aproapele

În această viaţă, dacă trăieşti singur, eşti pierdut. Dacă trăieşti în comunitate, eşti câştigat ! Pentru că singurătatea te izolează, te face neputincios, împiedică duhul tău să se bucure de bunătăţile lumii acesteia, în special de cele ale vieţii spirituale. Pe când viaţa în comunitate te salvează în multe împrejurări grele.

Cea mai tragică postură a omului este singurătatea, izolarea lui totală. Sfântul Ciprian spune aşa : « Fiecare cade singur. Dar ne mântuim în comunitate, în comunitatea Bisericii ! ». Ne purtăm slăbiciunile unii altora şi aşa mergem spre mântuire. Nimeni nu se mântuieşte singur, nici credinciosul, nici preotul, nici monahul.

Toţi ne mântuim în comunitate, în Biserica lui Hristos şi fiecare este răspunzător pentru celălalt. Dacă cineva este slab, ia-i sarcina şi du-i-o tu. Dacă tu eşti slab, roagă pe cineva să-ţi ia sarcina. În felul acesta, uniţi în rugăciune şi în fapte bune, vom ajunge la slăvita Înviere a Mântuitorului, ca să viem cu El şi sa vedem lumina cea cerească.

Rugăciunea pentru aproapele

Mare lucru este dragostea de prieten. Cunoaştem fiecare ce înseamnă adevărata prietenie. Dacă te rogi pentru cineva, Dumnezeu îl mântuieşte pe acela pentru că vede dragostea ta pentru el. De aceea, Sf. Ap. Iacob spune : « Rugaţi-vă unul pentru altul ! », pentru că mult poate rugăciunea credinciosului în faţa lui Dumnezeu,  Şi cine a întors pe cineva de la păcat prin rugăciunea lui, mare drept şi-a câştigat în Împărăţia Cerurilor. De aceea, Biserica instituie această rugăciune de mijlocire pentru aproapele.

Hristos – adâncul sufletului omenesc

Să nu judecăm niciodată pe ceilalţi, să nu facem diferenţe între cei buni şi cei răi, pentru că niciodată nu ştim ce este în sufletul omului, numai Dumnezeu cunoaşte sufletul omului. Că poate a fost ceva  în viaţa acelui om, o frustrare, poate ascunde o rană prin agresivitatea lui şi tu nu ştii nimic...

Biserica totdeauna caută în om ce este bun, tot ce constituie fondul bun originar, creştin, ortodox. Faţă de psihologia abisală modernă, Biserica cercetează adâncul sufletului nostru prin preoţi, prin spovedanie, prin discuţii de la suflet la suflet. Sfinţii Părinţi au instituit reguluile spovedaniei, au cercetat adâncurile sufletului omenesc până în cele mai mici amănunte ale lui şi au alcătuit întrebări privind regula spovedaniei. De aceea Biserica trece dincolo de stratul superficial al culturii, al educaţiei, care poate să aibă resurse în adânc sau nu, dincolo de teorii, de calcule, de justificarea faptelor noastre bune sau rele şi merge în adâncul duhovnicesc al sufletului nostru.

Dincolo de « monstrul » din adâncul sufletului nostru, când suntem cu conştiinţa încărcată de păcate, dincolo de faptele noastre rele, Îl regăsim pe Iisus Hristos. [...] Aceasta este cea mai adâncă, cea mai abisală introspecţie pe care o facem în inima noastră : să-L găsim pe Dumnezeu în noi. Şi atunci, regăsindu-L pe Dumnezeu în noi şi întorcându-ne spre El cu toată inima noastră şi cu mintea noastră, ajungem la rugăciunea pentru noi şi pentru ceilalţi.

Părintele Gheorghe Calciu, « Cuvinte vii », Editura Bonifaciu, 2009.

Foto: http://apologeticum.wordpress.com/2009/09/12/ne-apropiem-de-sfarsit-extras-din-noua-carte-parintele-gheorghe-calciu-cuvinte-vii/

"Nu veţi întâlni niciun mântuit care să nu fi fost purtător de cruce"

Sursa : http://atelieruldearhitectura.blogspot.com/

Crucea personală a fiecăruia, când se uneşte cu Crucea lui Hristos, puterea şi lucrarea acesteia din urmă trece asupra noastră, devenind un fel de canal prin care , din crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere şi orice dar desăvârşit. Prin urmare, crucile personale ale fiecăruia sunt la fel de necesare în lucrarea mântuirii pe cât este şi Crucea lui Hristos. Nu veţi întâlni niciun mântuit care  să nu fi fost purtător de cruce. De aceea, fiecare este înconjurat din toate părţile de cruci, ca să nu se ostenească el căutându-şi  crucea şi ca să fie aproape de puterea mântuitoare a Crucii lui Hristos.[...]uită-te  în jurul tău şi înlăuntrul tău, descoperă-ţi crucea, poart-o cum se cuvine, unită cu crucea lui Hristos şi vei fi mântuit ! Cu toate că fiecare îşi poartă crucea şi fără să vrea şi, de cele mai multe ori, crucea nu este uşoară, ci anevoie de purtat, totuşi nu fiecare o priveşte în lumina crucii lui Hristos ; nu fiecare o pune în slujba lucrării sale de mântuire. De aceea, crucea nu este mântuitoare pentru fiecare.

***

Să luăm la rând toate crucile posibile şi să vedem cum trebuie să o purtăm pe fiecare dintre ele, pentru ca să capete putere mântuitoare. Sunt multe cruci, dar felurile lor sunt trei : primele sunt crucile exterioare, alcătuite din suferinţe şi necazuri şi, în general, dintr-o nefericită soartă pământească ; a doua categorie o reprezintă crucile interioare, născute din lupta cu patimile şi cu poftele, pentru a câştiga virtuţile ; a treia categorie o reprezintă crucile  harice(de duh şi de har), care sunt primite prin totala predare în voia lui Dumnezeu.

***

Vă voi spune acum câteva cuvinte despre crucile exterioare. Acestea sunt cele mai complexe şi mai felurite cruci. Ele sunt răspândite pe toate drumurile noastre şi se întâlnesc aproape la fiecare pas. Aici putem include supărările, necazurile, nenorocirile, bolile, pierderea celor apropiaţi, necazurile de la serviciu, tot felul de privaţiuni şi de pagube, neplăcelile familiale, relaţiile nefavorabile cu lumea, jignirile, supărările, pierderile şi, în general, soarta pământească mai mult sau mai puţin anevoioasă pentru fiecare. Cine nu are vreuna dintre aceste cruci ? Nici nu se poate altfel. Nici celebritatea, nici bogăţia, nici slava, nici o mărire pământească nu ne scutesc de ele. Ele s-au împletit cu viaţa noastră pământească din clipa în care s-a închis raiul pământesc şi nu se vor desprinde de ea, până când nu se va deschide raiul ceresc.

***

De vrei ca aceste cruci să-ţi fie mântuitoare, foloseşte-te de ele aşa cum le-a rânduit Dumnezeu pentru mântuirea omului, în general, şi a ta, în particular. De ce a rânduit Domnul ca nimeni să nu se afle pe pământ fără necazuri şi strâmtori ? Pentru ca omul să nu uite că este un exilat, ca să nu trăiască pe pământ ca un băştinaş în patria sa, ci ca un călător şi ca un venetic într-o ţară străină şi să caute întoarcere în adevărata sa patrie.[...] Astfel, nu te mira văzând necazuri, nenorociri şi lacrimi, ci rabdă fără să te necăjeşti. Nu îi şade bine criminalului şi neascultătorului deplina bunăstare şi fericire. Primeşte acest gând în inimă şi poartă-ţi soarta cu seninătate.

***

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Despre purtarea crucii, Editura « Evanghelismos », Bucureşti, 2006, pp. 3-7.

Toată lucrarea citată o găsiţi la adresa :

http://mantuire.50webs.com/tz_purtarea_crucii.html

„Golgota crucii noastre este inima noastră"

În cuvântul său Despre purtarea crucii , Sf Teofan Zăvorâtul observa: „Nu poţi merge fără cruce în urma Domnului purtător de Cruce”[1], tâlcuind astfel semnificaţia crucii purtate: „Ce e această cruce ? Necazurile, strâmtorile şi întristările de tot felul, care vin dinăuntru şi din afară asupra celui ce împlineşte cu conştiinţă dreaptă poruncile Domnului, trăind în duhul rânduielilor şi cerinţelor Lui”[2] şi adăuga drept concluzie „Înlesnirile de tot felul şi viaţa în dezmierdări nu sunt pentru un creştin. Sarcina creştinului adevărat e să se curăţească şi să se îndrepteze.El e ca un bolnav care trebuie să fie cauterizat pe ici, tăiat pe dincolo, iar asta nu poate avea loc fără durere.[...] Bucură-te , deci, când simţi că te apasă crucea, fiindcă acesta este semnul că mergi în urma Domnului, pe calea mântuirii, în Rai”[3] . Crucea creştinului este mântuitoare numai dacă o primeşte cu bucurie, oricât de grea ar fi.

            Sf. Teofan identifică trei tipuri de cruce, una exterioară - o soartă pământească nefericită, una interioară - născută din lupta cu patimile pentru virtuţi şi una harică - o predare totală în voia lui Dumnezeu. Crucile din prima categorie sunt nelipsite din viaţa fiecărui om: „Ele s-au împletit cu viaţa noastră pământească din clipa în care s-a închis raiul pământesc şi nu se vor desprinde de ea până când nu se va deschide raiul ceresc”[4]. Au fost rânduite omului pentru a nu-şi uita condiţia sa de exilat pe pământ şi patria sa adevărată din ceruri; suferinţele crucii deşteaptă dorul de mântuire şi e bine să le întâmpine omul cu seninătate, căci se vor sfârşi curând. Prin ele, purtătorul de grijă Dumnezeu vrea să cureţe păcatele săvârşite sau să ferească omul de dureri mai mari prin necazuri mici, sau să-i pună credinţa şi răbdarea la încercare. Dar cu siguranţă urmăreşte binele său etern. Crucea e leacul trimis de Domnul spre vindecare şi înlăturarea pedepsei, este arma cu care se dezrădăcinează patimile care au pătruns adânc în sufletul şi în trupul omului, rănindu-l. Crucea este cuţitul întors dinspre sine însuşi spre patimi, a cărui durere e tămăduitoare. Pe această cruce interioară trebuie răstignite toate patimile şi poftele care ucid sufletul, aruncându-l în gheena, pentru a-i da posibilitatea să renască  duhovniceşte. Crucea harică, însă, este a celor desăvârşiţi, a celor ce s-au curăţat pe deplin de patimi şi se predau ca jertfe neprihănite lui Dumnezeu, trăind în unire deplină cu El, în timp ce îndură prigoniri sau chinuri martice".

***

            „…partea de jos a crucii lăuntrice constă în omorârea sinelui nostru şi îşi are temelia în credinţă. Partea de sus verticală este răbdarea, care se întăreşte cu nădejde.

Iar partea orizontală este ascultarea care se hrăneşte cu iubire.”

            „Dacă asemănăm crucea lăuntrică cu un arbore, atunci rădăcina lui este credinţa. 

Din aceasta răsare lepădarea de sine şi izvorăşte hotărârea de a le părăsi pe toate,

de a ne îndepărta de toate şi de a ne preocupa doar de lucrarea mântuirii noastre.

Din lepădarea de sine se naşte iubirea, o iubire care binevoieşte ascultarea desăvârşită. 

Odată cu ascultarea se cultivă şi răbdarea, răbdare încununată cu nădejde.”

---

[1] Sf. Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură, Ed Sophia, Bucureşti, 1999, p. 47

[2] Ibidem, p. 47

[3] Ibidem, pp. 47-48

[4] Sf. Teofan Zăvorâtul, , Despre purtarea crucii, p. 5-6