Mircea Platon, Ovidiu Hurduzeu, Vlad Parau 
Motto: „Atâta timp cât nu devenim un deşert sufletesc, suntem mântuiţi!” (Ovidiu Hurduzeu)
Recenta apariţie a culegerii de eseuri „A treia forţă: România profundă”, purtând semnătura, dar şi amprenta gânditorilor creştini Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, se constituie într-un demers de mare însemnătate pentru ceea ce a mai rămas de apărat din România noastră, din România autentică şi „profundă”. Desele referiri la „Schimbarea la faţă a României” a lui Emil Cioran şi la viziunea anti-conformistă a lui Petre Ţuţea („Adaptarea la împrejurări se cheamă conformism, iar conformismul se deosebeşte de ploşniţă doar prin aceea că ea n-are raţiune”) conturează o linie identitară şi spirituală pe care lucrarea de faţă şi-o revendică şi o asumă cu cinste. Autorii nu cad în păcatul văicărelilor „elitelor”, menite mai mult a le delimita de suferinţa naţiunii decât a le atârna de gât auto-impusa cruce de „salvatoare publice”, ci identifică cu îndrăzneală şi precizie probleme reale şi adânci, mergând la rădăcina răului şi propunând metode de vindecare şi de „revenire la normalitate”. Pe parcurs însă, cei doi eseişti nu se pot împiedica de la a realiza savuroase fresce sociale şi „panorame ale deşertăciunii”, luând peste picior „elitele publice” şi statutul lor de soldăţei obedienţi ai conformismului, dar şi de uzurpatori diletanţi ai adevăratelor elite, care în realitate nu ţin numai de sfera „intelectualităţii”. Totodată, Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon realizează ample descrieri ale societăţii actuale şi ale mecanismelor sistemului (pe care nu îl denumesc „Matrix” ci, mult mai elegant, „Reţea”), cu o luciditate şi trezvie de spirit cutremurătoare şi cu un curaj nebun de a exprima fără concesii Adevărul atât de mult ocultat şi mistificat. Demnitatea mărturisirii conştient asumate nu doar în planul orizontal, ci mai cu seamă în cel vertical al existenţei, este cheia de boltă a acestei lucrări de înaltă prestanţă intelectuală şi morală. Prin doar simpla regurgitare mecanică a unor adevăruri anti-sistem, autorii ar fi riscat să cadă în zona derizoriului, fiind imediat catalogaţi drept „conspiraţionişti”, „fanatici”, „extremişti” (şi toată pleiada de stigmate maliţioase pe care sistemul le atribuie automat şi pe nedrept majorităţii mărturisitorilor cu capul pe umeri, pentru a îi scoate din joc prin discreditare şi decredibilizare – o tactică pe deplin comunistă, dacă stăm să ne gândim), însă demersul lor capătă valoare şi anvergură datorită umorului fin şi inteligent, datorită exprimării savuroase şi savante, dublate de o cultură redutabilă şi de conturarea unei viziuni personale despre lume, bine argumentate şi adânc gândite. Cartea este un succes prin felul în care ştie să le dea „şah mat” adversarilor din latura propagandei oficiale. Cu o nespusă măiestrie stilistică, cei doi autori valsează printre argumentele „inamicului” reducându-le, rând pe rând, la tăcere. Este admirabil modul elegant până în măduva oaselor, dar în acelaşi timp tranşant şi neechivoc, în care tezele propagandei oficiale sunt spulberate definitiv, fără nici cea mai mică notă de agresivitate şi/sau mârlănie, fără nici cel mai mic atac la persoană. Într-un cuvânt, autorii reuşesc să taie în carne vie cu lovituri bine ţintite şi extraordinar de puternice, fără însă a folosi nici un „topor barbar” care să amintească de troglodismele atât de împământenite pe la noi. „A treia forţă” este totodată una dintre puţinele voci care abordează şi dimensiunea teologică a existenţei, analizând-o cu profesionalism, în cunoştinţă de cauză, ba mai mult, în urma unei trăiri personale a adevărurilor Ortodoxiei, ceea ce nu poate decât să întregească discursul cu perspectiva lui cea mai înaltă, anume componenta spirituală, surprinzând plăcut în acelaşi timp publicul cititor, atât de obişnuit cu ignoranţa grosolană pozând în omniscienţă pe care o arborează de regulă „intelectualii” în discuţii ce converg inevitabil spre teologie.
Cartea celor doi gânditori creştini se constituie într-o culegere de eseuri şi articole apărute de-a lungul vremii în diverse publicaţii şi care converg spre un punct central: încercarea de a pune în lumină ce a mai rămas cu adevărat românesc în profunzimea unei Românii atacate din afară de flagelul tehnoglobalismului mondial şi din interior de oportunismul şi conformismul unor largi pături sociale (de la mafioţi şi baroni locali, ţoape, „vedete” şi staruri, până la autoproclamata „intelectualitate publică” a foştilor şi actualilor „intelectuali de partid”), în speranţa de a consolida de aici bazele unei renaşteri sănătoase şi autentice. Aşadar, cartea este structurată pe două părţi: „Persoana-eveniment” şi „Ce-a mai rămas de apărat”. „Persoana-eveniment”este o grupare de eseuri care se concentrează pe surprinderea unor situaţii, realităţi şi fenomene care să redea măsura prefacerii lumii sub umbrela noii propagande tehnoglobaliste, direcţia, dar şi punctul final pe care şi le-au stabilit ideologii acestei „noi ere”. Eseurile din gruparea „Ce-a mai rămas de apărat” se concentrează mai mult pe grupuri de oameni precise pe care autorii le identifică „recuperabile”din mrejele actualei paradigme: micul întreprinzător, satul, elitele, Biserica, familia şi copiii, Românul în lume. Dacă prima parte se axează mai mult pe „ce”, a doua parte a cărţii se axează mai mult pe „cine”. Dacă prima parte descrie situaţii, a doua aduce soluţii. Totuşi, aceste delimitări rămân mai mult formale, dat fiind că însuşi caracterul de apariţii publicistice spontane a eseurilor luate în discuţie nu poate duce la clasificări perfecte în funcţie de tematica abordată. În acelaşi timp, cele două mari „capitole” în care este împărţită cartea sunt precedate de grupajul „A treia Forţă”, conţinând două articole reprezentative, aproape cu valoare programatică, pentru conţinutul ulterior, cât şi un capitol de „Lămuriri preliminare”, concretizate în două interviuri, câte unul cu fiecare dintre semnatarii acestei culegeri de eseuri. Finalul care „încoronează opera” este încarnat de postfaţa extrem de lucidă pe care o scrie Gheorghe Feodorovici, care la rândul său constată: „Autorii manifestului A TREIA FORŢĂ nu se rezumă la critica obişnuită a ideologiilor moderne, ci subliniază esenţa distructivă a oricărei ideologii: aceea de a-l construi pe om, din afara lui, plecând de la o anumită idee despre om. Or, dacă omul poate fi apărat, aceasta nu se va putea realiza printr-o altă ideologie, adică printr-o altă idee despre om, ci numai plecând de la omul real, de la omul ireductibil şi ne-asemănător: omul concret, al cărui temei este dat de Persoana Fiului Întrupat, răstignit şi Înviat. (...) Dacă Întruparea este evenimentul fundamental al Istoriei, dacă acesta este temeiul realităţii, dacă pe această „piatră” stă adevărul omului iar omul nu este adevărat decât în virtutea acestei întemeieri, urmează că omul, cel care păstrează memoria Adevărului, trebuie des-fiinţat. Dumnezeu nu „moare” până nu moare şi omul. Modernitatea L-a „ucis” pe Dumnezeu (în sensul că L-a scos din orizontul Istoriei), iar postmodernitatea l-a „ucis” pe om. Şi cum poate fi „ucis” omul? PRIN UITARE: dacă în creştinism omul trăieşte fiindcă Îl pomeneşte pe Dumnezeu şi este pomenit de Dumnezeu, necreştinul ştie că moare, sau riscă să moară, dacă aude de Dumnezeu. Dacă nu va auzi niciodată de Viaţă, omul nu va şti niciodată cât este de mort.”
