Duminica Tomii [Fapte 5, 12-20 ; In. 20, 19-31] « Domnul meu şi Dumnezeul meu ! », a strigat Sf. Ap. Toma. Simţiţi, oare, cu câtă putere s-a agăţat el de Domnul şi cât de tare Îl ţine ? Cel care se îneacă ţine mai strâns scândura prin care nădăjduieşte să se izbăvească de moartea în viaţă. Să mai adăugăm că cel ce nu-L are astfel pe Domnul, acela încă nu crede în Domnul aşa cum se cuvine. Noi spunem « Domnul Mântuitorul », înţelegând prin aceasta că El este Mântuitorul tuturor ; iar Toma zice : « Domnul şi Mântuitorul meu ». Cel care spune « Mântuitorul meu », acela simte mântuirea care vine de la El, iar simţământul mântuirii este împreunat cu simţământul pierzaniei din care îl scoate Mântuitorul pe cel mântuit. Atunci când omul, care prin firea lui e iubitor de viaţă, îşi simte pierzarea aproape, ştiind că singur nu se poate mântui, se simte îndemnat să-L caute pe Mântuitorul. Atunci când Îl află şi simte puterea mântuirii ce vine de la Dânsul, se apucă de El cu tărie şi nu vrea să se desprindă de Dânsul, de-ar fi şi omorât pentru asta. Întâmplări de acest fel nu numai că sunt închipuite cu mintea, ci sunt şi trăite în fapt în viaţa duhovnicească a creştinului. De aceea, atât credinţa, cât şi unirea cu Hristos devin din ce în ce mai puternice, ca viaţa sau ca moartea. Un om aflat în această stare strigă fără făţărnicie : « Domnul meu şi Mântuitorul meu ! »
duminică, 26 aprilie 2009
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri
Teologul Vasilică Militaru - Biserica din temniţă(fragmente)
3. 5. Învierea în temniţe
Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. …Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre; …Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. (I Cor. 15, 13-20).
Sărbătoarea Învierii, momentul culminant al vieţii liturgice a tuturor credincioşilor creştin ortodocşi, a fost trăită şi de cei întemniţaţi. Credincioşii practicanţi cunosc stările deosebite pe care le simt după o perioadă de mortificare a trupului şi de pocăinţă din timpul Postului Mare. Învierea Mântuitorului aduce pentru mulţi creştini practicanţi şi învierea sufletelor lor. Vă daţi seama cum trăiau această sărbătoare întemniţaţii care mai aveau o singură nădejde: credinţa că sufletele lor vor învia, aşa cum Hristos a înviat din morţi. Există două feluri de înviere. Una a sufletului în viaţa trupească, atunci când credinciosul urcă nişte trepte ale desăvârşirii. Cealaltă înviere este cea promisă după Judecata de Apoi. Cel ce învie în timpul vieţii în trup, rămâne înviat şi după moartea trupească.
După o adevărată săptămână a patimilor, în care se desfăşurase procesul de la Cluj, cu anunţarea sentinţelor chiar în Sâmbăta Mare, Aspazia Oţel are un moment de bucurie sufletească. „Ca un răspuns la tristeţea şi îngrijorarea mea, au început să bată clopotele la Catedrala Ortodoxă care se afla peste drum de tribunal. După primul dangăt puternic şi vibrant, a izbucnit un frumos Hristos a înviat! Cântau preoţii cu vocile lor frumoase. Din repetare în repetare, Hristos a înviat! a cuprins toată închisoarea. Amplificat cutremurător, imnul urca din temniţă spre cerul înstelat, făcând să vibreze sfânta noapte a Învierii din primăvara anului
Traian Popescu ne descrie sărbătorirea Învierii din anul 1949 în închisoarea Piteşti. Săptămâna Mare au trăit-o cu evlavie, linişte şi pace sufletească. „Şi iată noaptea de Înviere. Odată cu bătaia clopotelor care răzbea până la noi, au început să apară lumânări aprinse în stradă, dincolo de casele lipite de zidul închisorii. Acest decor, care pentru noi luase proporţii cosmice, avea însă şi semnificaţia mesajului spiritual al acelor care nu ne uitaseră şi care acum doreau să ştim că sunt împreună cu noi sufleteşte. Nu le-am putut răspunde decât cu un Hristos a înviat! care a început discret, apoi s-a dezlănţuit din cele aproximativ 800 de glasuri. Dacă cineva ar fi putut asista la acel moment, l-ar fi asemuit cu o imensă catedrală în care sutele de lumânări din stradă împreună cu glasurile noastre marcau Învierea Domnului, cu moartea pre moarte călcând. Totul vibra: aerul, ferestrele, uşile, dar mai ales inimile noastre, fără a ne imagina ce cataclism va veni peste ele nu după mult timp. Când s-a aşternut liniştea, ostaşul din post a spus: Adevărat a înviat!”[2]
Dumitru Bordeianu ne descrie sărbătorirea Paştilor anului 1949 în celula 18. Pe atunci încă se mai primeau pachete trimise de rude. Numai arareori în 1948 şi 1949 s-a întâmplat acest lucru. Un coleg de celulă a primit pe căi lăturalnice un pachet de alimente de aproximativ
Părintele Dimitrie Bejan afirma despre Învierea de la Aiud: „Imaginaţi-vă cum făceam noi Paştele! Când cânta toată puşcăria Hristos a înviat!, miliţienii ne suduiau, stăteau cu parii pe noi, dar noi tot cântam! Acolo am trăit cel mai intens bucuria Învierii… Era directorul care-i îndemna: Bateţi-i, măi! Nu vedeţi că sunt creştini?”[4]
Sărbătorirea Învierii a avut un caracter aparte în minele de plumb. Acolo au fost detaşaţi o parte din deţinuţii din închisori care erau apţi de muncă. Munca în mină avea avantajul unei anumite libertăţi a deţinuţilor în abataje, pentru că nu aveau unde să fugă. De aceea cele mai multe mărturii despre Învierea în temniţe sunt relatate din această perioadă a anilor 1950-1954. (…)
Preotul Liviu Brânzaş a trăit Învierea în singurătatea celulei de anchetă din închisoarea din Oradea. În 19 aprilie 1952 el nota: „Mă simt în profunzime altul… Această înviere sufletească a mea se petrece în chiar aceste zile ale sărbătorii Învierii Domnului”[5].
Tot părintele Brânzaş ne descrie noaptea Învierii la mina Cavnic. Sfredelele, ca şi la Baia Sprie, au fost folosite drept clopote. „Sunt clopotele ocnei! Niciodată nu am auzit dangăte mai vibrante şi mai tulburătoare. Totul este ameţitor. Nimic nu lipseşte din majestatea Nopţii Sfinte: lumini, cântări, clopote…
Cine a trăit o asemenea noapte trebuie să devină un alt om! Aici, în adâncul acestei catacombe, cu întunericul ei copleşitor, răsare o rază de lumină de care nu te poţi împărtăşi nicicând şi nicăieri în altă parte. Raza din catacombă! Ce fericire! A meritat să suporţi toate chinurile de până acum, numai să te învredniceşti de un asemenea har!”[6]
Oprea Tărăban aminteşte despre strigătul Golgotei în noaptea de Înviere din 1957, în închisoarea din Gherla, când aproximativ 7000 de deţinuţi au cântat o noapte întreagă Hristos a înviat![7]
O altă sărbătoare a Învierii, de la Reduitul din Jilava, din anul 1957, este pomenită de Vasile Cristea[8].
Şi părintele Steinhardt descrie sărbătorirea Învierii la Gherla în 1961. După ce au postit, deţinuţii s-au împărtăşit în linişte. „După deşteptare, încercarea de a cânta în surdină Hristos a înviat! fusese brutal reprimată de gardieni. Acum însă, la prânz, ne dau pace şi din câte un colţ, de sus, de unde suntem cocoţaţi, auzim – ca din văi, de acolo, de dincolo – câte o îngânare de cântec şi o reluăm şi noi, şuşotind”[9].
De la Mislea, Aspazia Oţel îşi aminteşte două sărbători ale Învierii.
„În ziua Învierii ne-am adunat toată temniţa liberă (cele care au lucrat o perioadă la atelierele de croitorie) în sala de mese, unde corul condus de Marga a făcut o liturghie originală, alcătuită numai din răspunsurile la Sfânta Liturghie, orânduite după canon de Nana”[10].
„Ne-am putut sărbători în linişte zilele legate de Sfintele Patimi, de Sfânta Înviere. Am reconstituit din memorie câteva evanghelii, câteva stihuri din stările Prohodului, am făcut din soba noastră un altar în jurul căruia ne-am adunat ca să-L primim cum se cuvine pe Mântuitorul sufletelor noastre. Am reuşit să cântăm şi Mergi la cer şi Te aşează, Hristos a înviat şi stihuri din Sfânta Liturghie. Executate pianissimo, cântecele noastre răsunau foarte înăbuşit în mizerabila noastră temniţă, transfigurată într-un spaţiu celest în care sufletele puteau să-şi ia cuminecarea în miracol, caracteristică acestor Sfinte zile”[11].
Din amintirile Nicolei Valery aflăm despre serbarea Învierii într-o altă celulă a închisorii Mislea. Când în satul din apropiere au sunat clopotele, mai mult de cincizeci de deţinute erau în picioare. Maica Eudoxia, aşezată într-un pat suprapus, domina întreaga adunare. Maica a citit toate pericopele evanghelice privitoare la minunea Învierii (Nicole Valery descoperise o Biblie în fosta biserică transformată în depozit. Biblia a fost fragmentată în fascicole ce au circulat în mare taină şi cu mult folos printre deţinute). Apoi toate au cântat Hristos a înviat!
„Fără să ne mai temem că vom fi auzite, am cântat într-un singur glas minunatul cântec ortodox Hristos a înviat din morţi…, pe care l-am repetat de trei ori… După ce, îmbrăţişându-ne ca nişte surori, ne-am spus una alteia, din nou, Hristos a înviat!, fiecare s-a întors în patul ei. Departe de ai noştri şi nevoite să trăim într-un loc mizerabil, ne simţeam mai aproape de Dumnezeu şi înţelegeam mai bine misterul Învierii decât pe vremea când sărbătoream Paştele în libertate. În acea zi am înţeles cu adevărat minunata lui frumuseţe”[12].
Desigur, aceste gesturi creştine au fost de multe ori drastic sancţionate de conducerile închisorilor. Dar acestea nu au putut umbri bucuria de manifestare a credinţei în Învierea lui Hristos. Consideraţi morţi de regimul comunist, pomeniţi la morţi de rudele din afară ce nu mai aveau veşti de la ei, întemniţaţii au dovedit că Învierea este un act real şi posibil. Atât cei care au murit în închisori, cât şi cei care au supravieţuit au biruit moartea. Dovada învierii lor este că la acest moment regimul comunist a fost înfrânt. Aceşti întemniţaţi ne-au demonstrat în timp că biruitor nu poate fi decât Iisus Hristos împreună cu toţi cei care cred în Învierea Sa.
[1] Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne…, Editura Bunavestire, Bucureşti, 2000, p. 135.
[2] Traian Popescu, Experimentul Piteşti, Editura Criterion, Bucureşti, 2005, pp. 65-66.
[3] Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, Editura Scara, Bucureşti, 2001, pp. 101-102.
[4] Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinţei, Hârlău - Iaşi, 2002, p. 88.
[5] Pr. Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, Editura Scara, Bucureşti, 2001, p. 44.
[6] Idem, pp. 118-119.
[7] Mihai Rădulescu, Rugul Aprins, Editura Ramida, Bucureşti, 1993, p. 69.
[8] Idem, p. 67.
[9] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 205.
[10] Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne…, Editura Bunavestire, Bucureşti, 2000, p. 186.
[11] Idem, p. 265.
[12] Nicole Valery – Grossu, Binecuvântată fii, închisoare…, Editura Duh şi Adevăr, Bucureşti, 1998, p. 114.
