"Şcoala lui Hristos este o şcoală aspră, de unde vor cădea toţi cei care nu rezistă cu succes examenului smereniei"
Cel ce cunoaşte pe Dumnezeu contemplă măreţia Lui şi, dojenindu-se pe sine însuşi, vorbeşte asemenea fericitului Iov: Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceea mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă(Iov 42, 5-6). Iar noi, dacă dorim să contemplăm dumnezeirea, trebuie să ne dojenim pe noi înşine şi să căpătăm smerita cugetare, spre a putea nu numai să-L vedem înaintea noastră, ci să avem şi bucuria ca el să locuiască şi să odihnească întru noi, să ne desfătăm întru El.. În acest chip nebunia noastră va fi înţelepţită de înţelepciunea Lui şi neputinţa noastră va fi biruită de puterea Lui.”
Asemenea tuturor celorlalţi Părinţi, Sfântul Marcu Ascetul găseşte că cele mai mari fapte bune, fără smerenie, sunt neîndestulătoare pentru mântuire. Aşa sunt nevoinţele fireşti din afară. Însă nevoinţa creştinului trebuie să fie în primul rând lăuntrică, ascunsă. Ca să nădăjduieşti în virtuţile tale văzute, înseamnă să fii înşelat de diavol prin sentimentul mulţumirii de sine născut în inima ta. Această mulţumire de sine este pierzătoare. Vorbind despre adevărata smerenie, Hristos ne îndeamnă: Când veţi face toate acestea poruncite vouă, să ziceţi: „Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem!(Lc. 17, 10).
„Se întâmplă ca unii oameni – spune Sfântul Marcu – să primească har, însă diavolul, care îşi caută mereu cuib întru ei, le împleteşte curse, ca să se abată de bunăvoie, nu-i ispiteşte şi îi face să creadă că mintea lor s-a curăţit. După aceea vrăjmaşul conduce pe om în rătăcire, cum că deja este un creştin desăvârşit. Şi când un astfel de om devine fără purtare de grijă, diavolul dintr-o dată îl atacă în chip războinic, îl ispiteşte şi îl duce în iad…Diavolul este de atâtea mii de ani. Lucrul lui constă în a pierde sufletele oamenilor. El poate să lucreze din cele sădite în inimă şi uneori nu se arată deloc ca să ducă sufletul în părere de sine, cum că a atins deja desăvârşirea. Temelia creştinătăţii aceasta este: oricât de multe fapte ale dreptăţii săvârşeşti, să nu te bizui pe ele şi să nu te socoteşti un om înalt, ci să fii sărac cu duhul!”
Cel mai sigur izbândesc în viaţa duhovnicească aceia care izbândesc în smerenie. Şcoala lui Hristos este o şcoală aspră, de unde vor cădea toţi cei care nu rezistă cu succes examenului smereniei. Însă acela care ia acest examen trece într-o clasă superioară fără să mai fir nevoie să susţină examen la alte virtuţi. Întru ele, omul poate să se deprindă şi mai târziu, căci smerenia le poartă în sine ca germene. Însă acestea nu întotdeauna au smerenia ca temelie a lor, şi de aceea nu întotdeauna sunt mântuitoare.
Cel ce este cu adevărat creştin nu se cunoaşte după post, după mersul la biserică, după cuvintele evlavioase, după mulţimea cunoştinţelor duhovniceşti, după citirea cărţilor bisericeşti, cât mai ales după smerenie. Cel ce suportă învinuirile nedrepte, cel ce nu se supără de bârfele la adresa lui atunci când nu este de faţă, care la o ceartă îşi cere primul iertare, deşi nu este el vinovat, acela este creştin.
Acela care, dispreţuit fiind, nu jigneşte, care la răutate răspunde printr-o faptă bună, care împlineşte cu bucurie toate dumnezeieştile porunci şi crede că nu a realizat nimic, acela este creştin. Acela care, fiind dăruit de Dumnezeu cu multe şi înalte însuşiri, se socoteşte sincer cel mai rău dintre toţi, acela este creştin.
Un tânăr monah s-a lăudat la avva Sisoe: „Eu am întotdeauna gândul la Dumnezeu!” Stareţul i-a răspuns: „Nu e mare lucru că gândul tău este la Dumnezeu. Lucru înalt este să-ţi dai seama că eşti mai prejos de toată făptura. Această conştiinţă, împreună cu nevoia trupească, conduce la deprinderea smereniei.”
Dacă dorim să mergem într-o altă ţară, nu este de trebuinţă sa luăm cu noi bagaje şi multe cărţi. Este de ajuns să avem doar o cărticică numită „paşaport”. Dacă o avem cu noi, ni se na da voie să trecem graniţa. Dacă nu o avem, orice bagaj al nostru, oricât de valoros ar fi, nu ne va ajuta. Se înţelege, dacă este valoros acest bagaj, nu ne va fi deloc inutil când trecem graniţa într-un alt stat, căci prin el noi ne vom asigura acolo traiul nostru. Însă nu acest bagaj ne va deschide porţile altui stat, ci doar paşaportul. În viaţa duhovnicească, paşaportul este smerenia. Bagajul sunt virtuţile. Oricât de trebuitoare ar fi ele, fără smerenie nu sunt în stare să ne deschidă porţile împărăţiei lui Dumnezeu. Doar smerenia dă acces la această minunată Împărăţie a harului!
Să luăm o altă pildă . Ajungi într-un anume loc noaptea şi duci cu tine valize grele, pline cu lucruri de valoare. Doreşti să urci până la ultimul etaj al unei clădiri foarte înalte. Ascensorul poare să te ducă destul de uşor şi de rapid sus, pentru o mică monedă. Însă constaţi că tu nu ai acea monedă. În buzunarul tău sunt alţi bani, de hârtie, însă aceştia nu-ţi folosesc, pentru că, fiind noapte, nu ai unde să-i schimbi. Şi iată, cu toţi banii tăi, tu rămâi jos şi nu poţi să urci la etajul cel mai de sus!
Tot astfel este şi în viaţa duhovnicească. Poţi să ai mulţime de bogăţii duhovniceşti, mulţime de virtuţi, dacă nu ai însă bănuţul smereniei, nu vei putea să urci la cer, ci vei rămâne jos!
Minunat lucru este smerita cugetare! Pe cât de măruntă la chip, aceasta are puterea făcătoare de minuni de a mântui şi de a ridica spre înalt. „Când păcatul este acoperit de smerita cugetare, în cele din urmă - după cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur – aceasta se arată mai puternică decât dreptatea, unită cu mândria. Însă dacă smerenia se uneşte cu dreptatea, până unde nu va ajunge aceasta şi care cer nu-l va trece?! Fără îndoială, ea va sta cu mare îndrăzneală chiar în jurul tronului lui Dumnezeu, în mijlocul îngerilor…Nicio altă virtute a noastră nu poate să dăinuie fără smerenie. Curăţia, fecioria, dispreţuirea banilor…totul este necurat, ticălos şi mârşav, dacă întru virtute nu există smerită cugetare. Dumnezeu pentru aceasta ne-a creat din două firi, pentru ca atunci când tu te înalţi cu mândrie, micimea trupului să te smerească, iar când găseşti ceva de jos şi nevrednic de cinstea dată ţie de Dumnezeu, nobleţea sufletului să te ridice până la comparaţia cu puterile cereşti”.
Creat pentru cer, omul păcătos îl va atinge doar dacă pe pământ se consideră pe sine mai jos decât orice făptură. Dacă se înalţă deasupra oamenilor celor asemenea lui, el va cădea în iad. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, nimic nu este atât de scump la Dumnezeu ca aceea de a te socoti ultimul din cei mai de pe urmă păcătoşi şi de a nu te lăuda cu nici un dar. Săracul Lazăr, din binecunoscuta pildă a lui Hristos(Lc. 16, 19-31), nu avea oarecare fapte deosebite, însă a fost întru răbdarea lui smerit şi întru smerenia lui răbdător. Cu aceasta, el s-a mântuit. Prin urmare, dreaptă este judecata Sfinţilor Părinţi, că smerenia înseamnă scurtarea căii spre mântuire.
Odată, la vestitul avva Macarie Egipteanul, a venit un înger trimis de Dumnezeu şi i-a spus: „Macarie, nu te teme de atacurile nevăzuţilor vrăjmaşi, căci Bunul nostru Dumnezeu nu se va întoarce de la tine şi nu va înceta să te întărească! Fii cu bărbăţie şi întăreşte-te! Cu vitejie, înfrânge începătoriile şi puterile potrivnice – demonii! Dar să nu te înalţi întru nevoinţele tale, ca să nu te părăsească ajutorul cel dumnezeiesc şi să nu cazi cu amară cădere!”Sfântul Macarie a răspuns întru mulţime de lacrimi: „Cu ce să mă înalţ, când sufletul meu, asemenea unei desfrânate, se hrăneşte cu răul miros al necuratelor gânduri insuflate de demoni?”
În acest caz, foarte ziditor este faptul că, chiar şi acest minunat sfânt a avut, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, gânduri de desfrânare, pe care el, se înţelege, le-a respins. Ele i-au fost îngăduite spre a avea motiv de smerenie. Căci altfel, cu toate nevoinţele şi izbânzile lui duhovniceşti, dacă s-ar fi mândrit, el ar fi căzut, oricât de sus s-ar fi ridicat!
