Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

marți, 2 martie 2010

Nevoitorii de la Aiud - II -


"Nu a existat nici o altă metodă de studiu, de pregătire, care să ofere posibilităţile de spiritualizare, de adâncire duhovnicească, de relaţie vie cu Dumnezeu ca suferinţa de acoloEu binecuvintez timpul acela. Am petrecut  ani de pustie, dar n-am avut posibilitatea acolo de a adânci lucrurile de natură veşnică, de natură divină, ca în suferinţă. Suferinţa ne-a şi unit. Cei care am reuşit să ne cunoaştem pe cruce am rămas uniţi.”

Părintele Arsenie Papacioc
« Principiile de educaţie legionară erau extraordinare. Era o educaţi
e care te angaja. Asta m-a scos dintr-o stare latentă de
 tânăr care voiam ceva şi  nu ştiam ce. »

Alături de  bădia Trifan, « călca fără nici o îndoială în cuget pe poteca bine bătătorită a celor ce prin nevoinţe trupeşti şi sufleteşti  ajung la purificarea şi iluminarea sufletului »(Virgil Maxim) tânărul Arsenie Papacioc, părintele Arsenie de astăzi. Moştenind  firea bărbătoasă şi dârză a strămoşilor săi macedo-români, s-a simţit de foarte tânăr atras de legionari.[...]
« Pe mine Legiunea m-a ajutat enorm de mult, că era o luptă severă şi intimă ca să facem  un om nou în noi. A fost foarte necesară pentru viaţă mea. Principiile de educaţie legionară erau extraordinare. Era o educaţie care te angaja. Asta m-a scos dintr-o stare latentă de tânăr care voiam ceva şi  nu ştiam ce. Şi a apărut  Legiunea, cu entuziasm, cu vitejie, patronată de Arhanghelul Mihail. Aspectul macesta m-a biruit complet, ştiam troparul Arhanghelului Mihail din copilărie.
L-am cunoscut pe Codreanu, am avut multe discuţii cu el şi l-am apreciat foarte mult. Nu puteam gândi Legiunea fără voia lui Dumnezeu ; deci a fost voia lui Dumnezeu, chiar dacă a plecat de la nişte cauze materiale, istorice.
N-am fost  de părere  să se facă ucideri [...] poate că asta a fost o mare greşeală privind întreaga Legiune. Am avut un frate legionar, împuşcat de jandarmi. Cand au ajuns legionarii la conducere, puteam să mă răzbun. Am zis că e o mare greşeală. Aveam posibilitatea să-l omor. Am zis că dacă nu-l împuşc, e Dumnezeu dator la mine. Şi fratele meu e dator la mine. Dacă îl împuşc, nu mai sunt ei datori, sunt eu dator la ei. I-am trimis vorbă celui ce mi-a omorât fratele să nu se teamă, că îi pun pază, să nu-i facă nici alţii rău. 
(Mărturie dată de părintele Arsenie monahului Moise în ianuarie 2005)
Privind în urmă, părintele Arsenie vede în suferinţa lungilor şi greilor ani de temniţă un binecuvântat prilej de spiritualizare.
 « Nu a existat nici o altă metodă de studiu, de pregătire, care să ofere posibilităţile de spiritualizare, de adâncire duhovnicească, de relaţie vie cu Dumnezeu ca suferinţa de acoloEu binecuvintez timpul acela. Am petrecut  ani de pustie, dar n-am avut posibilitatea acolo de a adânci lucrurile de natură veşnică, de natură divină, ca în suferinţă. Suferinţa ne-a şi unit. Cei care am reuşit să ne cunoaştem pe cruce am rămas uniţi.
Imaginea  puşcăriei mele...este alături de grupuşorul acesta în care m-am simţit cel mai bine. Între noi era o mare unitate. Toţi erau gata de moarte. Pe oamenii aceştia, pe Gafencu, pe Trifan, pe Marian, pe toţi ăştia, Maxim Pascu, şi ceilalţi, pe toţi i-aş sfinţi(canoniza). Era oare, unul mai bun ca celălalt ? Contează maniera în care primeşti suferinţa. Pe toţi i-aş sfinţi, pentru că au fost sinceri şi pentru că nu au ezitat a se jertfi. Toţi jertfeau. S-au dus, rând pe rând. Cu o bucurie greu de explicat, la proscomidie îi amintesc pe toţi ca pe nişte luptători, alături de marii voievozi ai ţării.(Mărturie dată de părintele Arsenie monahului Moise în ianuarie 2005) »

Virgil Maxim
« Arestat în 1942, la 19 ani, pe când era elev în ultimul an la liceul din Buzău, a primit 25 de ani de închisoare pentru apartenenţa la Frăţiile de Cruce. Se va elibera după 22 de ani, în 1964, în urma decretului de amnistie a deţinuţilor politici. Prin atitudinea şi trăirea sa, Maxim a câştigat o autoritate de sfânt în faţa celorlalţi deţinuţi, devenind una din figurile simbol ale temniţelor. De cele văzute şi trăite în închisori va da mărturie în cartea sa Imn pentru crucea purtată(http://www.miscarea.net/1-vmaxim.htm). Aceasta este o adevărată cronică duhovnicească a temniţei, cu ample referiri la  viaţa grupului de nevoitori din jurul bădiei Trifan. Cum Maxim a stat 2 ani în aceeaşi celulă cu Gafencu fiind apoi împreună şi în colonia de la Galda, mărturia sa, alături de cea a lui Ianolide, este cea mai importantă sursă de informaţii pentru perioada în care « Sfântul închisorilor » s-a aflat la Aiud.
Prin cartea sa, Virgil Maxim se descoperă  nu numai un dârz mărturisitor al lui Hristos, înzestrat cu o admirabilă aşezare sufletească şi temeinice cunoştinţe teologice, dar şi un profund cunoscător al realităţii, înarmat cu  o capacitate deosebită de a releva înţelesul duhovnicesc al întâmplărilor pe care le descrie. Vorbind despre el, părintele Arsenie Papacioc afirma :
« Maxim intuia perfect starea de lucru. De fapt, mulţi o intuiau, dar el o şi prezenta cu toate virgulele, cu tot înţelesul ei. Despre el a spus cineva de mare competenţă că e singurul care ar putea fi  patriarhul ţării. Eu, care l-am cunoscut de tânăr, am încuviinţat-o.”
Din volumul  « Sfântul închisorilor ». Editura Reîntregirea, 2007

Fragment din cartea lui Virgil Maxim,
Imn pentru crucea purtată

„Ca epilog al primului volum am socotit că fiinţa lui Valeriu Gafencu ar exprima sinteza sufletului nostru tânăr şi de aceea îl prezint aici.
 
Iubiţi fraţi,
Cu câteva săptămâni înainte de decesul lui Gil (Alexandru Virgil) Ioanid am primit din partea lui o scrisoare în care mă ruga să-i trimit în câteva pagini un portret sufletesc al lui Valeriu Gafencu, dat fiind faptul că am trăit alături de el o perioadă destul de lungă în temniţă.
Rugămintea lui cuprindea şi o „somaţie” pentru un termen apropiat; probabil îşi presimţea sfârşitul. M-am grăbit să-i satisfac dorinţa.
Această prezentare a înaintat-o împreună cu altele făcute de alţi fraţi de suferinţă Comisiei Patriarhiei BOR care se ocupă cu cercetarea, analizarea şi hotărârea sanctificării celor care s-au făcut vrednici în faţa lui Dumnezeu de a-şi sfinţi numele pe pământ, printr-o adresă modestă:
Sfinţită şi onorată Comisie,
Această prezentare a unei perioade din viaţa lui Valeriu Gafencu (în închisoare) ne este pusă la dispoziţie de Virgil Maxim, domiciliat la Ploieşti, str. Cameliei, bl. 50, et. 1, ap. 9, jud. Prahova. El evocă pagini impresionante şi inedite cu privire la iubitul frate Valeriu.
VALERIU GAFENCU: O LUMINĂ!
Fiul lui Vasile Gafencu, (un bun gospodar din Sângerei-Bălţi, fost deputat în Sfatul Basarabiei), născut în 1920, Valeriu, moşteneşte de la părinţii săi o înclinaţie firească de luptă pentru adevăr şi dragoste de neam. Educaţia profund creştină pe care i-o imprimă mama sa avea să sădească în acest vlăstar virtuţi strălucitoare, în care iubirea revărsată într-o capacitate de jertfă întâlnită rar, doar la marile spirite, avea să copleşească până la umilire chiar şi pe cei mai înverşunaţi adversari.
În momentul răpirii Basarabiei (în urma pactului Molotov-Ribbentrop) bătrânul tată îşi ia soţia şi cele trei fete: Valentina, Eleonora şi Luiza, şi le trece Prutul, instalându-le la Iaşi. Valeriu era student la Iaşi, în anul I, la Facultatea de drept şi filosofie. Valentina era elevă în ultimul an la Liceul industrial de fete, iar Maria şi Luiza eleve la Bălţi.
La puţin timp după ocuparea Basarabiei de către sovietici, bătrânul este arestat şi împreună cu un lot de români basarabeni deportat dincolo de cercul polar. După un an de zile, în condiţii groaznice de viaţă, moare cu gândul la Dumnezeu, Căruia i-a încredinţat pe cei dragi ai lui. Cineva scăpat ca din minune de acolo i-a relatat lui Valeriu aceste lucruri.
În 1941 Valeriu este arestat la Iaşi împreună cu un grup de studenţi şi elevi FDC-işti, dar în anchetă face în aşa fel încât toţi ceilalţi scapă, fiind singur condamnat la 25 ani MS şi trimis la Aiud.
După dezrobirea Basarabiei (Iunie 1941), mama şi surorile lui Valeriu se întorc la gospodăria din Sângerei. Dar în 1944, când sovieticii, cu ajutor american, întorc soarta războiului, iarăşi mama şi surorile lui Valeriu se refugiază la Iaşi sub purtarea de grijă a celei mai mari dintre surori, Valentina, întreaga familie trăind cu greu, spălând rufele celor avuţi din târgul Iaşilor, sub permanenta ameninţare de a fi arestate şi deportate.
* *
Între tinerii FDC-işti din Aiud este introdus agentul sovietic din Basarabia, originar chiar din Bălţi, Tarnovschi, pe care Valeriu îl cunoştea şi pe care îl deconspiră. Agentul, bine instruit, reuşeşte să câştige de partea lui majoritatea celor închişi şi să arunce asupra lui Valeriu îndoieli în ceea ce priveşte sinceritatea, acuzându-l că doreşte să fie Şeful FDC din Aiud.
După trei ani de detenţie înduraţi sub regimul antonescian (în 1944), primul deţinut politic care a fost scos din Aiud de o comisie sovietică, venită special aici, a fost Tarnovschi. În refugiul pe care aveam să-l facem de la Aiud la Alba Iulia, între liniile de bătaie, pe unul din tancurile sovietice care înaintau pe şoseaua spre Turda, era Tarnovski: încins cu un stindard roşu, saluta cu pumnul strâns şi îşi urla victoria. Valeriu nu mai avea nevoie să-şi apere poziţia.
Între anii 1941-1944 Valeriu Gafencu, împreună cu alte mari suflete: dr. avocat Trifan Traian, avocat Marian Traian, Anghel Papacioc, viitorul părinte Arsenie, preot Vasile Serghie, Schiau Ion, Pascu Constantin, Mircea Nicolau şi alţii au trasat o linie de conduită creştină şi românească pentru toţi deţinuţii politici, valabilă nu numai pentru perioada de dictatură antonesciană, dar şi pentru întreaga viaţă a celor închişi ca model de atitudine, indiferent de forma de asuprire şi emblema stăpânirii, ce constă în: neacceptarea vreunei forme de conciliere şi supunerea şi acceptarea oricăror suplicii, consecinţă a mărturisirii Adevărului Dumnezeiesc în viaţa personală şi comunitară a neamului.
Această atitudine a făcut ca balanţa biruinţei să încline în planul nevăzut totdeauna în favoarea noastră, deşi aparent vrăjmaşul văzut se credea învingător. Dar el nu ştia însă că prin fiecare din cei ce acceptau jertfa supremă, neamul urca o nouă treaptă de lumină în Împărăţia lui Dumnezeu.
Din 1944 până în 1948, când Dumnezeu a vrut să ne despartă, am fost miluit de Cel Atotputernic să stau împreună cu el doi ani în aceeaşi celulă, iar în colonia de muncă de la Galda de Jos, judeţul Alba, am fost tot timpul apropiaţi în comunitatea împrejurul căreia gravitau toţi cei scoşi la muncă.
* *
Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii:
- Fizic, părea un arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului Dumnezeiesc, când crinul curăţiei plin de parfum tainic.
- Moral, nu i se putea reproşa ceva, smerenia îmbinându-se cu tenacitatea hotărârilor.
- Spiritual, era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă; nu puteai să-ţi dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbeşte prin el. Viaţa lui era zbor spre înălţimi, pe care cu greu îl puteai urmări.
Când eram împreună cu părintele Serghie Vasile, sub a cărui îndrumare ne însuşeam rugăciunea isihastă, Valeriu iradia, la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară de o intensitate greu de înţeles şi de exprimat, cuvântul rămânând dator în actul cuprinderii. Era asupra lui un dar Dumnezeiesc care-l situa dincolo de posibilităţile mele de înţelegere.
Eram tânăr, novice în actele de efort spiritual programate conştient, şi de multe ori pe punctul de a mă sminti. Părintele Vasile Serghie mă iubea mult şi mă simţea ca un barometru, mă punea pe linia de plutire duhovnicească şi făcea, cu un tact pedagogic excepţional, punte de legătură între cele două stadii de viaţă duhovnicească, a mea şi a lui Valeriu, ştiind să coboare ştacheta la nivelul posibilităţilor mele de trăire interioară şi exterioară.
În ruga comună mă simţeam ca un pui căzut din cuib, tremurând din aripile abia pudrate cu puful credinţei, iar pe Valeriu îl simţeam ca pe un vultur care pluteşte în înalt, trăgându-mă şi pe mine după el.
* *
Valeriu nu era un conformist. Spărgea formele cu cutezanţa duhului, fără să sacrifice adevărul cu închipuiri personale, vinovate de călcarea hotărârilor canonice. În libertatea duhului său toate se includeau firesc în tiparul arhetipal al Hristosului, Om şi Dumnezeu. Acest urcuş direct la Hristos, ca intrarea în propria-ţi casă, unde legile şi regulile comportării şi manifestărilor proprii numai ţie te scutesc de formalism, părea sfidare la adresa Dumnezeirii. De aceea foarte puţini din cei ce l-au cunoscut au reuşit la început să-l şi înţeleagă.
Târziu, când Dumnezeu mi-a făcut bucuria să pot aprofunda viaţa duhovnicească, am înţeles că marile spirite prin care şi în care lucrează harurile speciale nu pot fi judecate de la nivel lumesc sau chiar religios. Ci numai după ce, cu setea integrării necondiţionate în Hristos, poţi, cât de cât, să te împărtăşeşti şi de înţelegerea altor spirite, Hristos ducându-te pe acelaşi drum, dar cu propriile tale picioare.
Această libertate în duh, de care vorbeşte uluitor Sfântul Apostol Pavel, de a nu te mai judeca singur în ceea ce faci, lăsând să te judece Hristos, - un stadiu în care nu tu lucrezi, ci harul lucrează în şi prin tine, - o avea Valeriu.
Prezenţa lui, oriunde, în orice fel de întâlnire între noi, cei apropiaţi sufleteşte - numiţi de unii în chip decent, iar de alţi în chip ironic: mistici, - ca şi în mijlocul celor mai puţin iniţiaţi în viaţa duhovnicească, crea bucurie şi respect şi uneori îngrijorare sau teamă.
- Bucurie, pentru cele ce aveai să le cunoşti din gura lui, dincolo de serbedele probleme cotidiene. Cuvântul lui te scotea din timp şi te făcea să ignori mizeria umană, sublimând suferinţa şi acceptând-o ca pe un dar mântuitor.
- Respect, pentru frumuseţea adevărurilor exprimate la nivelul de înţelegere al fiecăruia. Fiecare putea să guste din fiinţa lui Hristos partea cea mai dulce, cea mai proprie lui.
- Teamă sfântă sau îngrijorare, pentru gândul neîmplinirii tale, că implicarea personală în cele mărturisite ca adevăruri ce condiţionează însăşi viaţa ca existenţă dăruită de Dumnezeu va cere rupere, sfâşiere şi moarte, jertfă şi jertfire permanentă.
Valeriu personifica luptătorul creştin care se află în acelaşi timp şi pe muntele suferinţei (lepădarea de patimi, stadiul purgaţiei) şi în pădurea cu fiare sălbatice (lupta cu duhurile, stadiul iluminativ) şi în mlaştina deznădejdii (despicând-o cu arma Crucii, purtată conştient, subiectiv şi acceptată „nu cum voiesc eu, ci cum voieşti Tu”, stadiul unitiv, desăvârşirea). Prezenţa lui dădea încredere oricărui suflet, conştientizându-i dorinţa de înălţare duhovnicească spre desăvârşire.
* *
Valeriu a fost chemat în faţa comisiei sovietice care opera „repatrierea”, pentru a-l convinge să se repatrieze –adică să se întoarcă în Basarabia. Pentru îndrăzneala de a-i înfrunta pentru actul cotropirii, comisia a cerut transferul lui Valeriu în URSS pentru a fi judecat şi condamnat pentru insulta adusă guvernului sovietic şi a armatei roşii. Dumnezeu a vrut să-l salveze printr-un reprezentant al comisiei. După spusele lui Valeriu, acela tăcea şi se uita la el tot timpul, apoi a triat dosarul lui, incluzându-l între cei care nu pot fi repatriaţi.
Mama şi bietele lui surioare au fost urmărite câţiva ani de serviciile secrete sovietice pentru a fi şi dânsele repatriate. În bejenie prin toată ţara, se ascundeau prin mahalalele oraşelor, prin sate de munte, şi aşa au scăpat nedeportate în Siberia. Când lucrurile păreau că s-au mai liniştit, prin 1946-47 au venit la un „vorbitor” la Galda de Jos. Acolo le-am cunoscut şi noi. „Vorbitorul” se obţinea cu aprobarea Penitenciarului şi avizul Miliţiei Aiud. Mama lui Valeriu a fost supusă unui interogatoriu prelung şi apoi obligată să spele toate WC-urile şi duşumelele localului Miliţiei Aiud, o zi şi o noapte în continuu, deşi trecuse de 60 ani şi era slăbită şi bolnavă.
Văzându-l pe Valeriu şi pe noi toţi împrejurul dânsei, n-a putut scoate un singur cuvânt, numai lacrimile îi şiroiau, îmbrăţişându-şi fiul şi îmbrăţişându-ne şi pe noi. Valeriu o purta în braţe - era micuţă de statură, - aşa cum porţi un copil şi dânsa se lipea de pieptul lui cu aceeaşi dragoste cu care probabil Valeriu se alintase la pieptul dânsei în copilărie. Surorile îl mâncau din ochi cu dragostea lor şi el le îmbrăţişa şi le mângâia cu cuvinte de încredere în Dumnezeu, făcându-ne pe toţi să plutim ca pe o apă vie spre limanul speranţelor sfinte.
* *
În întâlnirile noastre, când eram adunaţi pentru a discuta vreo problemă duhovnicească, „un cuvânt” cum ziceau Sfinţii Părinţi ai pustiei, aş putea afirma, citând pasagiul din Faptele Apostolilor, că eram ca şi în Troia, „în foişorul de sus unde eram adunaţi, erau multe făclii aprinse”.
Pentru fiecare dintre noi şi pentru toţi laolaltă Hristos nu era doar un ideal exterior, spre Care sau la Care voiam să ajungem cândva. El era însăşi viaţa noastră zilnică, de fiecare clipă, aveam dorinţa integrării în El ca stil de trăire permanentă, nu întâmplătoare, ocazională au ocazionată de vreun eveniment oarecare prin care sau faţă de care să afişăm o atenţie mai mare.
Vieţile Sfinţilor aşa cum ni le prezentau Patericul, Filocalia, erau (iertaţi-mi îndrăzneala), (re-) experimentate, verificate, ca posibilităţi de realizare nu numai pe plan mental, ci mai ales pe planul trăirii efective.
Trăsătura caracteristică a acestor mistici era smerenia şi fiecare era simţit de ceilalţi în ceea ce avea specific, în darul cu care era investit de Dumnezeu, şi care era lucrător spre binele şi creşterea tuturor în Hristos.
În „interviuri duhovniceşti” bădia Trifan, cel mai în vârstă dintre noi, ridica o problemă, o întrebare asupra unui „cuvânt” (subiect) şi noi ceilalţi încercam, fiecare de la nivelul său, să exprimăm înţelesul şi posibilităţile aplicării lui, făcând din aceasta treaptă nouă pe urcuşul spre vârful Crucii. Dacă nu găseam soluţia optimă, invocam ajutor spre luminare.
Ava, cum îi spuneam uneori între noi d-lui Trifan Traian, era prin structură un iscoditor, un săpător cu mintea şi un asiduu împlinitor a tot ceea ce duhul îi descoperea, de la înfrânări trupeşti până la controlul vorbirii, umilinţe, osteneli, privegheri şi lacrimi, în zbucium permanent pentru actul responsabilităţii ce-i impunea poziţia în care Dumnezeu îl aşezase în faţa celor în suferinţă şi a celor ce vor trebui să cunoască adevărul în lupta deschisă de aceşti reprezentanţi ai neamului pentru cinstirea lui Dumnezeu pe pământ şi primirea lui în Slava Divină. Anghel Papacioc, părintele Arsenie, era un călcător, fără nici o îndoială în cuget, pe poteca bine bătătorită a celor ce prin nevoinţe trupeşti şi sufleteşti ajungeau la purificarea şi iluminarea cugetului. Marian Traian era ca un râu lin la suprafaţă care îşi limpezea apele de orice mâl lumesc, în taina afundului său, pentru a se vărsa pur în „apa mării iubirii divine”, geamăn sufleteşte cu Marin Naidim. Nicu Mazăre căuta cu asiduitate uimitoare relaţiile armonice dintre cele noi şi cele vechi cunoscute duhului lui, pentru a adăuga încă o nestemată la cununa lui nevăzută. Delu Bălan părea un singular, dar era nedespărţit prin prezenţă în familia dragostei de Dumnezeu, cu ochii plini de lumină. Ion Schiau era în stare să moară în fiecare zi şi în fiecare zi să învie pentru Hristos şi neam. Ion Ianolide se încleşta ca un cruciat, urcând dealul Golgotei, stropit cu propriu-i sânge. Un altul privea la fiecare dintre ceilalţi ca la o taină al cărei înţeles se lupta să-l descifreze în mintea lui, după planul lui Dumnezeu, bucurându-se că i-a fost dat să se împărtăşească de cele ascunse înţelepţilor lumii acesteia, dar descoperite pruncilor.
Şi fiecare din cei pe care nu-i mai pot înşira acum duceau în tăcere, neştiuţi de oameni, dar cunoscuţi de Dumnezeu, păcatele neamului acestuia, pentru a le arde pe altarul ispăşirii de bunăvoie.
Iar Valeriu Gafencu ardea, zic încă o dată.
Ardea... ardere de tot, la propriu, în faţa tuturor, ca o făclie de lumină spre care şi de la care fiecare lua putere sufletească şi trupească. Cuvintele lui erau purtătoare de duh. Gesturile lui erau binecuvântări şi îmbrăţişări. Faptele lui arareori sau târziu sesizate şi descoperite erau daruri integrale ale fiinţei lui.
Valeriu nu dăruia, se dăruia.
Capacitatea de jertfă concretizată în cuvintele Mântuitorului: „Dacă îţi dă cineva o palmă pe obrazul drept, întoarce-l şi pe cel stâng”, „Dacă îţi ia haina, dă-i şi cămaşa”, „Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă pe jos, mergi cu el două”, „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” şi „Nu este mai mare dragoste decât să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi”, la Valeriu era aşa de firească, încât dacă n-ar fi făcut-o în ascuns (tainic) pe mulţi i-ar fi tulburat sau i-ar fi smintit chiar.
La începutul prieteniei noastre, voind să mă spovedesc pentru a mă putea împărtăşi, cercetându-mi cugetul, am găsit o stare de îndoială pe care o aveam asupra sincerităţii manifestărilor duhovniceşti ale lui Valeriu. Mi se părea că unele din formele pe care le îmbracă viaţa lui duhovnicească au uneori ceva artificial şi chiar ostentativ. I-am descoperit vinovăţia gândurilor mele. M-a ascultat cu atenţie; la sfârşit, plângând, m-a îmbrăţişat şi, rugându-ne amândoi, a luat asupra lui toată tulburarea pe care mi-o provocase: „Sunt vinovat în faţa lui Dumnezeu pentru tulburarea pe care ţi-am provocat-o. Îţi mulţumesc că mi-ai sesizat o lacună de care nu eram conştient cu adevărat, căci nu numai prin păcatul propriu-zis poţi sminti pe cineva, nu numai cu cele de stânga, ci şi cu cele de dreapta, cu virtuţile, când nu sunt făcute cu tact duhovnicesc, spre ferirea cugetului fratelui care se poate sminti din pricina libertăţii tale, tu fiind încredinţat că faci binele”.
Am sesizat ideea din epistola Sfântul Apostol Pavel către Corinteni (de la capitolul 8); mai târziu aveam s-o înţeleg: toţi Sfinţii Părinţi făcuseră din ea un dreptar al vieţii lor în comunităţile călugăreşti şi pustniceşti mai ales.
* *
Era în Iulie 1946. Începusem a doua sapă la vie. Vişan Nicolae şi Paul Vilescu erau doi dintre camarazii simpatizaţi de noi toţi pentru buna dispoziţie pe care o creau totdeauna acolo unde se aflau. Se mai tachinau, fără ca glumele lor să degenereze în cuvinte vulgare sau dure. Apartenenţa regională le favoriza suficient material pentru dispute hazlii. Vişan era oltean, Vilescu prahovean.
Într-o zi, săgeţile lor s-au înveninat. Glumele au degenerat de la înţepături fine, fără adresă directă, la ironii şi zeflemisiri cu adresă la persoană şi până la urmă cu insulte directe. Diavolul ce altă treabă are? Să strice liniştea şi prieteniile dintre oameni. Fiecare îl acuza pe celălalt de lipsă de bun simţ, inconştienţă şi alte acuze jignitoare. Discuţia se purta totuşi pe un ton redus. Vântul adia şi ducea frânturi de expresii la urechile celor ce lucrau mai aproape de ei. Ne era jenă de cele întâmplate şi ne uitam neputincioşi unul la altul, neştiind cum să aplanăm tensiunea între cei doi.
Valeriu Gafencu era în urma lor pe un rând alăturat şi auzise toată disputa dintre cei doi. Când au ajuns la capătul parcelei, Valeriu şi-a lăsat sapa, a ieşit în faţa celor doi camarazi şi îngenunchind, cu emoţie în glas i-a implorat: „Vă rog să mă iertaţi că am auzit cuvintele, frumoase ca din psalmi, pe care vi le-aţi spus unul altuia”. Cu lacrimi pe obraji, i-a sărutat pe fiecare în parte şi s-a întors la lucru. Cei doi s-au prăbuşit unul în braţele celuilalt. Cu glasuri sugrumate şi-au cerut iertare de la noi toţi.
Acestea erau lucrările Duhului făcute prin Valeriu în comunitatea noastră, viaţă sfântă de iubire între mădularele trupului mistic al lui Hristos.
O, Dragoste sfântă, cum ştii Tu să sfărâmi lucrarea celui rău cu simplitatea manifestărilor Tale!
*
* *
Dornici să cunoaştem marile spirite creştine ale neamului nostru făceam escapade duhovniceşti cu îndrăzneală temerară, care ne-ar fi putut costa sancţiuni grele sau execuţia, căci puteau fi interpretate ca evadare.
Părintele Arsenie Boca, ctitorul Filocaliei româneşti, cum îl numeşte părintele profesor (doctor) Dumitru Stăniloaie, ne trimisese prin cineva primele volume ale Filocaliei; voiam să-l vedem şi să-i mulţumim, împărtăşindu-ne şi din cuvântul lui de învăţătură.
Din colonia de la Galda de Jos Valeriu Gafencu, Ion Ianolide şi Marin Naidim au plecat într-o sâmbătă dimineaţa, tăind munţii şi pădurile în linie dreaptă până la Sâmbăta, pe jos. Cu Nicu Mazăre şi Iulian Bălan am trecut peste culmile Trascăului până la Râmeţ, unde părintele Oţea reconstruia din albia râului Geoagiu Mânăstirea ortodoxă distrusă de armatele Mariei Tereza, aşa cum i se descoperise în vedenie la Sfântul Munte Athos, ca şi părintelui Arsenie Boca pentru Mânăstirea Sâmbăta.
După întoarcere, Valeriu căpătase o stare de armonie interioară, de pace - vizibilă în manifestările lui pline de linişte şi blândeţe, - ajungând la o suportare tăcută şi la o umilinţă nedisimulată, firească în tot ce făcea.
* * 
La Aiud, în 1945, când Ion Ianolide a venit în celula în care mă aflam cu Marin Naidim şi ne-a spus aproape plângând că simte nevoia să fie aproape de noi, să se împărtăşească de aceleaşi bucurii tainice ale Mântuitorului Hristos, deşi avusese până atunci o atitudine niţel de bravadă faţă de provocările administraţiei şi suferise consecinţele, pentru că nu ştiam cum să procedăm l-am rugat să meargă la Valeriu şi să-i împărtăşească starea şi dorinţa sufletului lui. Ion a crezut că în felul acesta vrem să scăpăm de el, neacordându-i bună credinţă. Totuşi şi-a destăinuit stările sufleteşti cu toate frământările de conştiinţă.
Valeriu nu l-a lăsat să vorbească, l-a îmbrăţişat ca pe un frate pe care de mult îl aştepta la poarta sufletului său. L-a ridicat cu dragostea lui pe treapta depăşirii prea marii scrupulozităţi de conştiinţă, pe care se afla ca pe o muchie de cuţit, nehotărât încă dacă să rupă cu o formă şi un stil de viaţă întâmplătoare şi închipuită, pentru a opta pentru viaţa ordonată în Hristos, confirmată prin rezultatele ieşirii din păcat, vădite în creşterea ascultării şi subordonării continue faţă de cuvântul lui Hristos în Biserica Lui.
Ceea ce a făcut şi ceea ce a trăit Valeriu de-a lungul anilor de detenţie, pentru fiecare suflet cu care a venit în contact, e greu de imaginat, necum de exprimat în cuvinte. E suficient răspunsul pe care l-au dat toţi cei ce l-au cunoscut. A fost un sfânt. Este un sfânt.

Nevoitorii de la Aiud - I


«  L-am văzut pe bădia Traian...de luni până în sâmbăta patimilor.  Ceea ce am văzut la el a fost  mai mult decât impresionant. Luni dimineaţa am vrut să stau de vorbă cu el despre trăirea duhovnicească în această sfântă săptămână. Spre marea mea surprindere însă, când m-am apropiat, am observat cum plângea cu şiroaie de lacrimi. Cei din cameră, la dorinţa lui, îi rezervaseră un colţ pe prici. Mi-a fost ruşine că l-am deranjat şi toată Săptămâna Patimilor n-am mai  putut sta de vorbă cu el.  Era retras în acest colţişor şi  plângea în continuu, privind cu ochii sufletului şi simţind cu in ima suferinţele Fiului  lui Dumnezeu răstignit pe crucea de pe Golgota. Îi impresionase pe toţi cei din cameră într-atât încât întreaga Săptămână Mare a fost  una de doliu. »




« A fost o alăturare spontană a unor oameni care,
 deşi cu structuri diferite
, aveau afinităţi sufleteşti şi năzuinţe spirituale comune. »

În răstimpul cât va sta la Aiud, 1942-1948, Valeriu se va alătura unui grup de deţinuţi care îşi asumă cu mare seriozitate viaţa duhovnicească.  « Misticii » - cum erau numiţi fie cu admiraţie, fie în derâdere – puneau în centrul preocupărilor viaţa în Hristos, după învăţăturile Sfinţilor Părinţi. De atmosfera din acest grup este strâns legată nu numai limpezirea şi creşterea sufletească a lui Valeriu, ci şi închegarea, mai târziu, a unui  curent de trăire filocalică în lumea temniţelor comuniste.[...]
Cei mai mulţi erau foarte tineri, elevi sau studenţi, condamnaţi pentru aceeaşi vină : continuarea sub o formă sau alta după ianuarie 1941 a activităţii legionare. Ca şi în cazul lui Valeriu, nici vorbă de atentate, ci doar participarea la întruniri ce urmăreau educaţia morală şi spirituală a tinerilor. »
–Marin Naidim :
« Noi nu  ne considerăm vinovaţi juridic[...] pentru că nu avem fapte infamante la activ. N-am ucis, n-am furat, n-am  împilat pe nimeni şi cu toate acestea ne-au dat ani grei de închisoare, pentru că am cotizat, am cântat cântece legionare, am învăţat bine la carte, fapte pentru care orice om de bună credinţă ne-ar fi felicitat, dar se vede treaba că judecătorilor de la tribunal li s-a dat de Dumnezeu să li se împartă pedepse pentru cu totul alte păcate decât acelea cunoscute de ei. 
O vină totuşi aveam : aceea de a fi făcut toate aceste lucruri bune sub o firmă interzisă ; dar pentru acest lucru să condamni nişte oameni, nişte băieţandri, la 25 de ani de muncă silnică ? Se vede cât de colo că aici e patimă şi nu judecată dreaptă. »
(În Puncte Cardinale, nr. 11/ 59, noiembrie, 1995)
Deşi pare de necrezut, dar aşa au stat lucrurile. Spre exemplu, doi dintre ei, Virgil Maxim, elev, şi Marin Naidim, absolvent de liceu, vor fi condamnaţi la  25 de ani de închisoare în urma unei mascarade de proces care a durat doar câteva min ute. Practic, avocaţilor nu li s-a dat voie să spună nimic. Vina lor: continuarea educaţiei legionare în Frăţiile de Cruce[...]
Pentru motive la fel de puerile au fost arestaţi şi condamnaţi, după ianuarie 1941, sute, dacă nu mii de tineri. Animaţi de năzuinţe curate, idealişti, dar oarecum confuzi, deschişi spre spiritualitate, dar fără o aşezare temeinică, ei se vor maturiza prin suferinţă şi se vor limpezi sufleteşte în temniţă. Cei mai râvnitori şi  spre curăţie şi desăvârşire în Hristos se vor aduna în acest grup al nevoitorilor de la Aiud, format în jurul avocaţilor Traian Marian şi Traian Trifan.*
Traian Trifan
Acesta din urmă – bădia Trifan, cum i se spunea – era prin vârsta, trăirea şi cuvântul său înţelept o adevărată instanţă duhovnicească pentru ceilalţi. De neclintit în faţa compromisurilor, bădia Trifan era – după cum îl descrie Părintele Arsenie Papacioc –
« un om de o profundă trăire creştină, un mare şi integru caracter, un povăţuitor  blând, înţelept, odihnitor, dorind parcă să cuprindă într-un cuvânt pagini întregi ».
Născut din Lancrămul lui Lucian Blaga, într-o familie cu doisprezece copii, bădia Traian se ridică prin propriile  puteri, ajungând avocat şi doctor în drept. Numit prefect al judeţului Braşov în timpul  scurtei guvernări legionare, cu ocazia aşa-zisei « rebeliuni » din ianuarie 1941, refuză să predea armatei prefectura din Braşov, aşteptând confirmarea de la Bucureşti şi cerând ca, după cum a fost numit prin decret, tot aşa să fie destituit prin decret oficial. Este arestat şi condamnat la 16 ani Inchisoare.
La Aiud se va opune conducerii închisorii care, la ordinul lui Antonescu, promite  legionarilor eliberarea cu condiţia de a se desolidariza de Mişcarea Legionară şi de a merge pe front, « reabilitându-se » astfel pentru  greşelile din trecut. [...] În faţa deţinuţilor şi a conducerii închisorii, bădia Traian respinge cu demnitate această insinuare.
« Traian Trifan are grad de căpitan şi îşi serveşte ţara ca ostaş, dar comandantul legionar Traian Trifan nu are  ce reabilita în faţa nimănui »
(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată)
Cea mai frumoasă mărturie despre acestui « avvă » coborât parcă dintr-un Pateric al temniţelor ne-o dă Dumitru Bordeianu în ale sale Mărturisiri din mlaştina disperării. La Gherla, în 1955, în perioada postului Sfintelor Paşti, Bordeianu a nimerit în aceeaşi cameră cu Trifan. În Săptămâna Patimilor a văzut măsura la care, cu toată inima, plângând ca o mamă care-şi pierduse  singurul fiu, bădia Trifan trăia şi simţea chinul Golgotei alături de Hristos :
«  L-am văzut pe bădia Traian...de luni până în sâmbăta patimilor.  Ceea ce am văzut la el a fost  mai mult decât impresionant. Luni dimineaţa am vrut să stau de vorbă cu el despre trăirea duhovnicească în această sfântă săptămână. Spre marea mea surprindere însă, când m-am apropiat, am observat cum plângea cu şiroaie de lacrimi. Cei din cameră, la dorinţa lui, îi rezervaseră un colţ pe prici. Mi-a fost ruşine că l-am deranjat şi toată săptămâna Patimilor n-am mai  putut sta de vorbă cu el.  Era retras în acest colţişor şi  plângea în continuu, privind cu ochii sufletului şi simţind cu in ima suferinţele Fiului  lui Dumnezeu răstignit pe crucea de pe Golgota. Îi impresionase pe toţi cei din cameră într-atât încât întreaga săptămână mare a fost  una de doliu. »
Om al rugăciunii, blând şi smerit, câştigând multe suflete cu trăirea şi cuvântul său înţelept, bădia Trifan va străbate cu seninătate de sfânt lungul său pelerinaj – 21 de ani -  prin pustiul temniţelor comuniste. După eliberare îşi va împărţi timpul între slujbele Bisericii şi munca necalificată – deşi era avocat şi doctor în drept – la un centru de confecţionat lădiţe pentru fructe.

*Grupul format în jurul lor nu se deosebea prin nimic – ierarhie, reguli sau organizare – de ceilalţi deţinuţi. A fost o alăturare spontană a unor oameni care, deşi cu structuri diferite, aveau afinităţi sufleteşti şi năzuinţe spirituale comune. Nucleul era constituit din Traian Trifan, Traian Marian, Anghel Papacioc, preotul Vasile Serghie, Valeriu Gafencu, Marin Naidim, Virgil Maxim, Nicolae Mazăre, Iuliu Bălan, Constantin Pascu şi, mai apoi, Ioan Ianolide. Enumerarea nu e completă, desemnând doar pe cei – să spunem aşa – din primul cerc, în jurul lor aflându-se şi alţii.
Din volumul  « Sfântul închisorilor ». Editura Reîntregirea, 2007 

Foto :
http://mihailmaster.wordpress.com/2010/02/18/58-de-ani-de-la-trecerea-la-domnul-a-lui-valeriu-gafencu

Radu Gyr - Balada iconarului de lângă rai


« ...şi, deodată, înţelege
că icoana lacrimi vrea
şi că el minuni culege
doar atunci când plânge ea.»

Din evlavii de vladică / şi porunci de Domn pios,
mănăstire se ridică / pe tulpina ei de os.

Dintre schele se desface, / pârguită sub mistrii,
ca un măr care se coace / lângă ceruri aurii.

Zidurile cresc uşoare/  şi-n urcuşul alb al lor
parcă vor aripi să zboare / şi să cânte parcă vor.

Turlele melodioase / prind în aer moliciuni,
mlădieri de chiparoase, /  frăgezimi de rugăciuni.

Dar cum creşte din lumină / ctitoritul sfânt altar,
n-are prânz şi n-are cină / mare meşter iconar.

N-are pace pământească / de când Vodă Basarab
l-a poftit să zugrăvească / mucenici cu chipul slab.

De doi ani pe zid aşează / când străvechi Ierusalim,
când Crăciun şi Bobotează, / când sfieli de heruvim.

Se cutremură pereţii / de-nvieri şi răstigniri.
Pe iconostas, asceţii / merg cu tălpi de trandafiri
.

Doar o sfântă diafană / sub un limpede inel,
tot încearcă pe-o icoana / să se işte din penel.

În zadar se tot frământă / meşter fără de răgaz.
Pentru dulcea fata sfântă /  încă n-a găsit obraz.

N-a găsit nici ochi să-i deie, / cât îi caută-n străfund
de fântâni şi eleşteie / sau de ceruri ce se-ascund.

Zi şi noapte, printre scule, / lângă pânză pironit,
cu peneluri nesătule / muşcă zări necontenit.

Prânz şi cină dacă n-are / şi-n culcuş n-a pogorât,
suspinând peste culoare / n-o-mblânzeşte cât de cât.

Ba o roagă şi-o răsfaţă, / ba o ceartă cu mustrări,
dar vopseaua lui îngheaţă / şi la rugi şi la ocări.

Nici alintul nu-i dă vlagă, / nici ocarile puteri...
Chip si zâmbet nu se-ncheagă, / nu vin ochi de nicăieri.

În oftatul şi-n pojarul / care-i fură somn şi blid
s-a uscat şi iconarul, / ca ierarhii de pe zid.

*
Peste râu, la mănăstire,/ urcă lin cu pasul mic,
o logodnică subţire / şi sfioasă ca un spic.

Vine-n zori şi la amiază / cu paner mereu adus,
vine iar, când înserează, / la biserica de sus.

Miere, azimă şi lapte / pentru meşterul posac,
care tace, zi şi noapte, / lângă scule fără leac.

- De trei ori pe zi, la tine, / trist logodnic, meşter drag,
vin purtând panere pline /  şi la fel le-ntorc din prag.

Gura ta n-atinge cana, / nici cu mâna blid n-atingi.
Lâng-o umbra de icoană / ca o candeăa te stingi.

M-aş topi, dacă mi-ai cere, /  în ospăţul din paner,
lapte, azima şi miere, /  să-ţi fiu cină, lângă cer.

Dar el tace. De pe buze / nu-şi desprinde un cuvânt.
Peste pensule ursuze /   se-nconvoaie şi mai frânt.

Şi tânjeşte mai departe, / şi vopselele tânjesc
lânga ceata umbrei moarte, / care-aşteaptă chip ceresc.

*
Peste râu, la mănăstire, /  urcă zilnic pasul mic
de logodnică subţire / şi sfioasă ca un spic.

Vine-n zori şi la amiază, / cu paner mereu adus,
şi când umbrele-nserează /  la biserica de sus.

- Meşter trist, ţi-aduc zadarnic / darul meu de peste râu,
lapte proaspăt, fagur darnic, / pâine tânără de grâu.

Pleacă vara, fug lăstunii, / şi-n biserică, aici,
încă n-ai pus chip minunii, / biet zugrav de mucenici.

Nici un înger nu mai cade /  pe culoarea fără spor ?
Din uneltele-ţi schiloade / nu mai urcă nici un zbor ?

De-aş putea văpăi domoale/ şi dulci umbre să mă fac,
să dau zâmbet pânzei goale / şi penelului sărac...

Dar el tace. Nu-şi desprinde / de pe buze un cuvânt;
cu mâini reci şi suferinde, / cum sunt mâinile de sfânt.

şi cum tace, ea se frânge, /  în genunchi, pe lespezi, jos.
îi ia mâinile şi plânge, / desmierdându-le duios.

Pe mâhnirea lor se lasă / tâmpla caldă, chipul mic
de logodnica sfioasă / şi subţire ca un spic.

şi pe mâinile lui slabe, / scrise parcă pe fereşti,
cad din ochii ei podoabe / şi inele îngereşti.

Cad din
ochii trişti inele / şi pe mâinile ce zac,
şi pe hârburi de ulcele / cu vopsele fără leac...

Meşterul acum le simte. / Mohorât de săptămâni,
simte plânsul ei fierbinte / pe-ngheţatele lui mâini.

Fiecare picătură /  parcă-l frige dinadins.
Ah, din nou de el se-ndură / un crâmpei de necuprins.

Azi, din nou, un colţ de slavă / are mila de zugrav.
Arde pensula bolnavă, / arde meşterul bolnav.

Ard vopselele-n ulcele, / frământate cu văzduh
şi cu lacrimile grele / care cad să le dea duh.


Pânza moartă se deşteaptă, /  linii gureşe se-aprind,
sfânta care chip aşteaptă / s-a sculat din somn zâmbind.

Din culcuşuri se ridică / desmorţitele culori,
cu zvâcniri de rândunică / dintr-un cuib trezit în zori.

Mâna meşterului trează / luminează ca şi el.
Orice deget pare-o rază, / când se-atinge de penel.


- Plângi, tu, limpedea mea Oană / şi vopseaua prinde chip.
Plângi şi, frageda icoană / din lumini o înfirip.

Pică lacrimile tale, / iar culorile surâd.
Cine le-a sculat din oale / Ca să calce somnul hâd ?

El luceşte ca o spadă / smulsă beznei unei teci.
Ea e freamat alb de mladă, / în genunchi, pe lespezi reci.

E uimită că el cântă/   gingăşii de viers fugar...
Dar cum ochii ei se zvânta, / mâna lui se stinge iar.


Faţa pânzei se usucă / şi culori şi umbre mor.
În privirea lui năucă / e un ţipăt de cocor.

Deznădejdea îl cuprinde / şi el cade din avânt,
cu mâini reci şi suferinde, / cum sunt mâinile de sfânt.

Şi din nou se-aprind de milă / şi de rouă ochii ei;
în ulcele de argilă / ard şi tremură scântei.

Pe vopselele învinse /  pică lacrimi fecioreşti,
şi pe mâinile lui stinse, / scrise parcă pe fereşti...

Şi din nou, zvâcnind, adie /  un suspin de vânt răzleţ
prin culorile ce-nvie / deşteptate din înghet.

Fruntea lui din nou străluce, / gura cântă gingăşii,
şi, trezit, penelul duce / umbrei moarte linii vii.

- Plângi, şi-n mine neprihana /  se oglindă ca-ntr-un iaz.
Plângi, tu, limpedea mea Oană, / iar icoana ia obraz.

Plângi, şi nu pricep ce vlagă, / ce puteri m-au dezmorţit.
Plângi, şi pânza stearpă leagă, / ca o creanga, rod sfinţit...

Beat, lucrează, cântă, spune. / În genunchi, cum a rămas
ca-ntr-o mare rugăciune, /  ea l-asculta fără glas.

şi, deodată, înţelege /  că icoana lacrimi vrea
şi că el minuni culege / doar atunci când plânge ea.

*
Zile trec şi nopţi ca una, / scuturate din mănunchi,
şi fecioara plânge-ntruna, /  jos pe lespezi, în genunchi.

Tot mai tinere, mai zvelte, / peste plânsul ei tresar
şi vopsele şi unelte / şi mâini dragi de iconar,

Lacrimi şi culori se-mbină / şi se fac într-un sărut
ochi de dincolo de vină, / chip de dincolo de lut.

Fata plânge, plânsul suie /  şi, pe lemn cum sta supus,
e obrazul ei si nu e, / parca-s ochii ei, şi nu-s.

Cu cât urca, mai cereşte / faţa Sfintei din vopsea,
trupul fetei se-ofileşte / supt de pânza care-l bea.

Cu cât meşterul străluce / În tăria lui de-acum,
ea se frânge ca o cruce / povârnită lânga drum...

Par penelurile torte, / mâinile, fierbinti căţui,
iar el arde, beat de forte, / sus, în fericirea lui.

şi nu vede, dintre îngeri, /  cum, sub plânsul ne-ntrerupt,
trupul mic e numai frângeri, / tot mai stins şi tot mai supt.

*
« Vodă zice: ştim icoana,
 mult ne miă  şi pe noi.
Parc-un înger i-a pus pana
pe obrajii calzi şi moi.

Fruntea-i scrisă - pare-mi-se –
 cu penel din alte vieţi,
iar surâsu-i smuls, ca-n vise
 
ne-nceputei frumuseţi. »,
 
« Cu mâhnire se cuvine
 pândă aspră de pândar.
Azi, icoana nu mai ţine
 de-un vremelnic iconar...

 Ci minunea ei senină
e a rugii celor mulţi,
care vin de i se-nchină,
de la Vodă la desculţi. »

Peste râu, la mănăstire / nu mai urcă pasul mic
de logodnică subţire / şi sfioasă ca un spic.

Nu mai vine la amiază / cu paner mereu adus,
nici când tainele-nserează / la biserica de sus.

Nici n-aduce, de cu noapte, / pentru bunul iconar,
miere, azima şi lapte, / feciorelnicul ei dar.

Ci, departe,-ntr-o coliba, / ochii veşteji de dogori
cu lumini nu mai îmbibă / nici peneluri, nici culori.

De sub cerga, mâna slabă, / cheama umbrele de ieri.
Gura tot de umbre-ntreabă, /   ofilită de zăceri.

Umbre cheama, taine-ngână
sau îşi strigă, lângă pat, /
maica blândă şi bătrână,  toată bocet şi oftat.

- Maică bună, du-te-n goană / la biserica de sus,
unde-un meşter pe-o icoana / numai zâmbete a pus.

Spune-i mirelui, în şoaptă, / că mor ochii stinşi de dor,
dar că tot îl mai aşteaptă, / scufundaţi în bezna lor...

Ostenind spre mânăstire, / suie, albă, prin livezi,
pe sub crengi cu patrafire, / o măicuţă de zăpezi.

Vine-n zori, la prânz, la cina, / cu trudit şi jalnic glas,
mai bătrână când suspină, / şi mai albă, ceas de ceas.

- Meştere cu fruntea-n stele, / iconar cu mâini de vis,
să te-aduc dintre vopsele / ochii oarbei m-au trimis.

Ţi-ai sfârşit de mult icoana, / lânga ea de ce mai stai ?
Parcă nu-mi auzi dojana / şi n-ai inimă, nici grai.

Ci el glas lumesc n-aude / şi nu vede chip străin.
Doar icoana ce-i surâde / îl îmbată ca un vin.

Nici o vorba nu-l îmbie, / nu răspunde nimănui.
Ca-ntr-o dulce, grea, robie, / stă vrăjit de sfânta lui.


- Meştere pierdut de lume, / făcătorule de sfinţi,
ochii oarbei de sub brume / te vor mire; să-i alinţi.

Vino de le-nchide rana, / iconar de lângă rai...
ţi-ai sfârşit de mult icoana, /  lângă ea de ce mai stai ?


Dar el nu mai ţine minte / plânsul ochilor secaţi,
ci de ochii fetei sfinte / se îmbată cu nesaţ.

Nu ascultă, nu răspunde, / şi, de vrajă istovit,
parcă vrea să se scufunde / în surâsul zugrăvit...

Maica pleacă, maica vine, / pleacă iar cu jalnic pas,
mai bătrână de suspine / şi mai albă, ceas de ceas.

- Fata mea, la mănăstire / urc zadarnice poteci.
Nu-i acolo nici un mire.../ Sunt doar sfinţi şi lespezi reci.
*
Pajişti verzi întind chilimuri / şi covoare ca-n poveşti,
parcă noi ierusalimuri / cer sosiri împărăteşti.

Toată floarea neculeasă / pe mormântul alb s-a strâns.
Crengi în rochii de mireasă/  se cutremură de plâns.

Cu suspinele de mână, / toată bocet şi lumini,
maica bună şi bătrână /  rătăceşte printre spini.

Urcă pân'la mănăstire / şi coboară la mormânt
Nu aduce nici un mire / ochilor ce nu mai sunt.

Urcă iar, cu trudă multă, / printre spinii nesătui.
Nici un mire n-o ascultă/ sus, în fericirea lui.

Paşii-abia mai pot s-o poarte / pe poteci cu pietre seci...
El rămâne mai departe / lângă sfinţi şi lespezi reci.

*
- Doamne, din lumeşti podoabe / ridicaşi, pe truda grea,
sfinte ziduri basarabe, / limbă vremilor să dea.

De la sfeşnic la icoană, / de la strana la triod,
toate sunt, fără prihană, / darul tău de voievod.

şi, smerit şi preajertfelnic, / daniei de peste veac
i-ai pus cel dintâi jertfelnic / lânga cel dintâi colac.

Deci,Maria Ta, se cade / să ştii câte sunt şi cum: 
Iconarul încă şade / în biserică şi-acum.

De-a sfârşit de mult cu treaba, / nu vrea galbeni, nici arginţi,
dar întârzie degeaba / printre candele şi sfinţi.

De-a pus magilor privire / şi arhanghelilor pas,
într-o galeşă uimire, / lângă sfânta a rămas.

Când călugării l-alungă,/ el se-ntoarce mai aprins.
Neagră patimă şi lungă / de icoana l-a cuprins.

Vodă zice: ştim icoana, / mult ne mira şi pe noi.
Parc-un înger i-a pus pana / pe obrajii calzi şi moi.

Fruntea-i scrisă - pare-mi-se - / cu penel din alte vieţi,
iar surâsu-i smuls, ca-n vise, / ne-nceputei frumuseţi.

Bietul vostru meşter, poate, / s-a smintit când a crezut
c-a scos el aceste toate / din vopseaua lui de lut.


S-a smintit şi-n pătimirea / grea de vină şi alean,
îndrăgind nemărginirea / unui chip nepământean...

Cu mâhnire se cuvine / pânda aspră de pândar.
Azi, icoana nu mai ţine /  de-un vremelnic iconar...

Ci minunea ei senină / e a rugii celor mulţi,
care vin de i se-nchină, / de la Vodă la desculţi.

*
Când o spadă de jăratic / taie zarea, când un bici.
Cerul negru şi sălbatic / varsă ploaie cu băşici.

Beznele îşi fierb ceaunul / sus, pe tunet de potop.
Inc-un fulger, încă unul, / cade-n inima de plop.

Noaptea joacă-n pielea goală / pe lungi strune de ţambal.
Din grozav cazan de smoală / iese râul peste mal.

Se mai rupe-n cer o grindă / sau în iad câte-un zăgaz.
Străjile se-adună-n tindă/ cu sudălmi şi cu necaz.

Sub puhoaiele zălude, / prin mocirle de nămol,
o nălucă-n straie ude / dă bisericii ocol.

Umbra vine pe şuvoaie, / numai ochi adânci şi goi,
numai zdrenţe lungi de ploaie, / numai umblet de strigoi,

Cu bufniri de vânt pătrunde / pe fereastră în altar.
Când în beznă se ascunde, / când pe fulger calcă iar.

Paşi desculţi şi uzi coboară / dogorind de-aprins îndemn.
Mâna smulge, ca o ghiară, / Chipul fraged scris pe lemn.

- Nimeni nu ne mai desparte, / Sfânta albă, cer deschis.
Raiul vieţii fără moarte / pe obrazul tău e scris.

Chipul Tainei, smuls din cuie, / lângă inima l-a pus.
parcă-i Oana lui şi nu e; / parcă-s ochii ei şi nu-s.


Fuge. Fulgerul l-arată. / - Uite meşterul nebun !
Pânda chiuie muşcată, / paşii lui nu se supun.

- Dă-ne meştere, icoana, / unde-alergi, zănatic fur ?
Bălţile, zbârlindu-şi blana, / cresc ca haitele-mprejur.

Zările-şi trimet, grăbite,/ către el câte-un hanger.
Bat năpraznic din copite / hergheliile din cer.

Mai adânc la piept îşi strânge / vraja sfintei fără veac.
Ploaia-n drum se face sânge, / sânge bălţile se fac.

- Meştere beteag de minte, / dă-ne Sfânta înapoi !...
El o strânge mai fierbinte: / o tulpină amândoi.

Mai aproape, mai aproape, / râul spumegă turbări.
Pe dihanii mari de ape / vin pădurile călări.

- Nimeni nu ne mai dezleagă, / Sfântă albă, rai cules.
Ceru-ntreg şi lumea-ntreagă / în surâsul tău se ţes.

Ape lacome şi hoaţe / cască negrul lor gâtlej.
Cu icoana strânsă-n braţe, / piere meşteru-n vârtej
.

*
Curgi, lumină, curgi baladă, / şi tu, râule senin.
Ziua paşte ca o iadă / roua câmpului sorin.

Verde apă de bulboană, / Din adâncuri ce-ai adus ?
Ba e zâmbet, ba icoană, / ba e chip căzut de sus...

Uluiţi, culeg plutaşii / taina galeşului chip.
Mâinile scriu cruci, şi paşii / îngenunche pe nisip.

De surâsul blândei feţe / nu se satură cât vor.
Sorb senina frumuseţe / cum ar bea dintr-un izvor
.

Văd, şi nu pricep de unde / s-o fi fost ivit în dar,
din taceri de ape-afunde, / taina fără de hotar.

Dar, cucernici în smerire, / duc plutaşii chipul sfânt
la domneasca mănăstire, / peste vreme şi mormânt.

şi minunea din lumina / se re-ntoarce celor mulţi,
gloatei care i se-nchină, / de la Vodă la desculţi.

Radu Gyr
Icoana :
http://furdui-ioana.blogspot.com/2008/12/povestea-sfintei-filofteia-un-nume-pe.html


Originalul icoanei Pictorului Irineu Protcenco de la M-rea Sihăstria – Neamţ

Iată omul lui Dumnezeu !






Cu negrăită bucurie şi sfială vă împărtăşesc o descoperire dătătoare de nădejde, viaţa unui sfânt pe care poate dumneavoastră, cititorii acestor rânduri, îl cunoaşteţi de mult, dar pe care eu l-am aflat abia ieri, în paginile vii ale cărţii Monahiei Marta, « Sfântul Nicolae Planas – ocrotitorul celor căsătoriţi », pe care îngerul cel blând şi înţelept mi-a scos-o în cale la pangarul Mănăstirii Dervent, unde tot el mi-a purtat paşii osteniţi de două zile de pelerinaj pe urmele celor ce au sfinţit pământul românesc prin curăţia desăvârşită a vieţuirii lor.
Mărturisesc surprinderea pe care am trait-o citind în prefaţă următoarele cuvinte:
“Inima vicleană şi necredincioasă să nu citească această carte”. M-am temut, în chip firesc: oare nu e prea mare îndrăzneala mea de a o citi?
Autorul acestui îndemn-interdicţie, Fotie Kontoglu, îşi justifică astfel cerinţă :
“Simplu a fost cel despre care se vorbeşte, simplă este istoria lui, simpli trebuie să fie cei care o vor citi. Pentru ca să nu se tulbure această armonie sfinţită care există întreBătrânul din istorioară, evlavioasa uceniţă care a scris câte şi-a adus aminte din viaţa lui plăcuta lui Dumnezeu şi cititor, trebuie ca toţi trei să fi trăit în « simplitatea inimii ».
Aş putea să pretind în faţa dumneavoastră, care nu mă puteţi verifica uşor, că am sau măcar înţeleg « simplitatea inimii » necesară, dar recunosc a nu şti aproape deloc ce implică ea. Nădăjduiesc, însă, în mila şi ajutorul lui Dumnezeu, ca să mă lumineze atât încât să pricep taina aceasta întrupată în părintele Nicolae.
Nu încep prin a transcrie biografia sa din carte, ci direct printr-una din întâmplările care i-au câştigat inima şi evlavia celor ce l-au cunoscut. Nu este nevoie să o aleg pe una anume ; toate sunt la fel de impresionante : străpung inima mea împietrită şi văduvită de sfânta simplitate, mişcând-o spre umilinţă.
Fiara domesticită
Curtea unei familii la care Bătrânul mergea foarte des, era închiriată unui cizmar comunist. Ura lui faţă de ceiualţi, şi mai ales faţă de preoţi, nu avea margini. Acolo unde lucra, - vorbind de unul singur - mereu bolborosea de unde va începe, împreună cu trupa lui, să-i omoare pe preoţi, spunând : « Întâi şi întâi îi vom omorî pe preoţii de la Izvorul Tămăduirii ». Precum v-am spus, acela lucra în curte. Bătrânul, în bunătatea lui, s-a dus aproape de el şi i-a zis : « Bună ziua, fiule ! ». Acela, fără să ridice capul, a murmurat ceva. A doua sâmbătă, Bătrânul a mers din nou şi i-a spus : « Bună ziua, Luca ! ». Acela i-a răspuns : “Bună ziua”, dar fără să-şi ridice capul. La a treia vizită, Bătrânul i-a spus din nou: « Bună ziua, Luca ! Ce faci, fiule? ». Atunci a catadicsit să spună : « Bine, Părinte ». Bătrânul a continuat să-l cerceteze acolo unde lucra până când s-a spart gheaţa. S-a ridicat de l a locul său, i-a sărutat mâna cu respect, iar nouă ne-a spus: “Atunci când îi voi omorî pe preoţi, eu voi pune vorbă bună ca sa nu-l omoare pe Părintele Nicolae. Şi nu numai că voi vorbi, ci îl voi şi apăra. » După aceea, de câte ori venea Bătrânul, se grăbea să-l întâmpine şi să-i sărute mâna. Bătrânul nici nu ştia ceva despre intenţiile lui, nici n-avea vreo idee despre comunism, nici despre schimbarea lui nu pricepea nimic – sau cel puţin aşa credeam noi. Cine ştie în ce fel vedea el – cu darul mai-înainte-vederii – sufletul aceluia ? Aşadar, comunistul acela, oricâte predici ar fi auzit şi oricâte sfaturi i s-ar fi dat, nimic din acestea nu ar fi putut îmblânzi în vreun fel sufletul lui cel împietrit, precum a făcut bunătatea acelui bătrânel cărunt, care îl cerceta şi stătea în picioare înaintea lui de fiecare dată, deşi la început i s-a arătat un dispreţ făţiş. Datorita rugăciunilor Bătrânului s-a pocăit. Iar când, după puţin timp, s-a îmbolnăvit(paralizia părţilor de jos ale picioarelor lui) şi a murit la vârsta de treizeci de ani, a adormit ca un bun creştin şi fără să omoare pe nimeni. Această influenţă o avea înfăţişarea Bătrânului asupra celor ce-l cunoşteau. De aceea, nu avea niciun duşman. Numai pe satana, dar şi pe acela l-a biruit prin harul Sfântului Duh, care sălăşăluia din belşug în sufletul sau sfinţit.
Monahia Marta, « Sfântul Nicolae Planas – ocrotitorul celor căsătoriţi », Editura Evanghelismos, 2008, pp 78-79

Iată omul lui Dumnezeu ! - II -



Vizitiul recunoscător
Din spusele unor creştini am aflat că, la marginea enoriei Sfântului Ioan, calul unui căruţaş sărac a păţit ceva şi a căzut la pământ, fiind gata să moară. Plângea sărmanul şi se întristase adânc. Întâmplându-se să treacă Părintele Nicolae pe acolo îl văzu şi, făcându-i-se milă de el, îi spuse: “ Taci, fiule, nu te mai mâhni! Numai să fac semnul crucii peste el şi se va face bine”. Într-adevăr, îndată ce l-a binecuvântat, animalul s-a ridicat bucuros şi şi-a continuat drumul. De atunci, pretutindeni vizitiul îl numea pe Părintele binefăcătorul său.
Familia care şi-a aflat fiul pierdut
O familie din Atena avea un fiu, pe care îl pierduse de trei ani, în timpul cunoscutului episod al trimiterii armatei greceşti în Rusia.[ În 1917, la apelul ţarului Nicolae, adresat mai multor suverani creştini ai Europei de a-i trimite trupe spre ajutor împotriva armatelor bolşevice, a trimis şi Grecia armată, în rândurile căreia s-a aflat şi tânărul ostaş, copilul familiei ateniene la care se referă autoarea.]. N-au putut afla dacă mai este în viaţă sau a murit. Au căutat pretutindeni pe unde trebuia, dar n-au primit niciun răspuns clar. Au auzit şi despre Părintele Nicolae, că ar putea să-i ajute în problema aceasta. Au mers la biserica lui şi i-au arătat durerea lor . Acela le-a spus : « Veniţi mâine şi va voi spune ». Le-a spus aceasta deoarece în asemenea cazuri şi împrejurări triste se ruga aproape toată noaptea. A doua zi s-au dus cu sufletul la gură să audă ce le va spune. El îi înştiinţă : « Copilul vostru trăieşte şi la sfârşitul acestei săptămâni veţi primi o scrisoare, iar luna următoare va veni şi îl veţi vedea. ». Într-adevăr, precum le-a spus aşa s-a şi întâmplat. Familia întregită a venit apoi sa-i mulţumească Părintelui Nicolae şi să-l ia acasă, să-i binecuvinteze şi să prânzeasca împreună cu ei. Ca să-şi îndeplinească dorinţa, l-au luat aproape pe sus pe Părintele.(pp. 66-67)
Apariţia îngerului
Odată, când încă nu era foarte în vârstă, a pornit spre o bisericuţă izolată din cartierul Peristeri, unde avea să fie săvârşită o priveghere. Mergând o bucată de vreme, a rătăcit drumul, luând-o pe nişte cărări, peste ogoare, şi nemaiştiind pe unde merge. Înaintând mâhnit şi rugându-se, deodată îl văzu înaintea lui pe un tânăr care îi spuse : « Ai pierdut drumul, Părinte ? Te voi conduce eu. ». Tânărul mergând înainte, iar Părintele Nicolae după el, au ajuns până la uşa bisericii. De aici, povesteşte el însuşi : « De îndată ce am ajuns până la uşă, m-am întors ca să-i mulţumesc, dar în aceeaşi clipă, acesta a strălucit şi a dispărut ».


Continuare: