Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

sâmbătă, 31 octombrie 2009

Sângele martirilor



Prăznuiţi pe 31 octombrie
În 1227 sultanul Jalal al-Din de Khwarazm şi armata sa de turcmeni  au atacat Georgia. În prima zi a bătăliei, armata georgiană cu bravură a respins pe invadatorii ce se apropiau de Tibilisi. Dar în noaptea aceea, un grup de persani ce locuiau în Tibilisi în taină a deschis porţile şi a lăsat armatele inamice să intre în oraş.
Conform manuscrisului în care această cumplită zi din istoria Georgiei este relatată :
“Cuvintele nu pot spune dezastrul pe care l-a provocat duşmanul: smulgând copiii de la sânul mamelor, ei îi loveau cu capetele de pod, privind cum le săreau ochii din cap... ».
Un râu de sânge curgea prin tot oraşul. Turcmenii îi castrau pe băieţi, siluiau femeile şi le înjunghiau de moarte pe mame peste trupurile fără viaţă ale pruncilor lor. Întregul oraş s-a îngrozit la auzul plânsetelor şi strigătelor de durere. Râul şi străzile din Tibilisi erau pline cu morţi.



Sultanul a poruncit să se dărâme cupola Catedralei Sioni şi să se pună în locul ei tronul său spurcat. La ordinul său, icoanele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale Mântuitorului nostru au fost luate din Catedrala Sioni şi puse în mijlocul podului de peste râul Mtkvari. Cotropitorii au mânat poporul la pod, poruncindu-le să treacă dincolo de râu şi să scuipe sfintele icoane. Cei care s-au lepădat de Hristos şi au batjocorit icoanele au fost cruţaţi, în timp ce mărturisitorii drepteicredinţe au fost decapitaţi. O sută de mii de georgieni şi-au jertfit vieţile venerând sfintele icoane. O sută de mii de capete şi de trupuri fără cap au fost duse de apele însângerate ale râului Mtkvari.


Psaltirea în versuri


            Psalmul 114
Iubit-am de-aceasta că mi-aude
    Glasul rugii Domnul, de-m răspunde,
Plecându-ş urechea să mă simţă
    În zi ce-L voi striga cu credinţă.
Când mă iau durori de moarte-n hoarbă,
    Cu primejdii de iad vrând să mă soarbă,
Atunci când mă află de tot răul,
    Strig spre Domnul, de-mi iuşoară greul:
O, Doamne, nu-mi ia mişelul suflet
    De la greu ce-mi vine preste cuget!”
Că eşti Domnu milost, cu ieftineţe,
    Şi tuturor te-arăţi cu blândeţe,
Şi pruncilor le faci socotinţă,
    Ca cela ce eşti Domn de priinţă.
Mi-am căutat-um cătră plecăciune,
    De mi-ai trimis Doamne iertăciune.
Şi mişelul meu suflet s-a duce
    La odihnă şi repaos dulce,
De la moartea, de la cea urâtă
    Ce se întoarce, la viaţa dorită.
Ş-au ivituş Domnul bunătatea,
    De mi-au iuşurat-um greutatea.
Că m-au scos din scârbele din toate
    Şi sufletul mi-au scos de la moarte,
Ochii de la lacrămi de plânsoare,
    Picioarele de lunicătoare.
Şi-i voi sluji cântând cu dulceaţă
    Lui Dumnezău în ţara de viaţă.
                                     Mitropolitul Dosoftei
           Psalmul 114
Iubit-am pe Domnul, că a auzit glasul rugăciunii mele,
Că a plecat urechea Lui spre mine şi în zilele mele Îl voi chema.
Cuprinsu-m-au durerile morţii, primejdiile iadului m-au găsit; necaz şi durere am aflat
Şi numele Domnului am chemat: "O, Doamne, izbăveşte sufletul meu!"
Milostiv este Domnul şi drept şi Dumnezeul nostru miluieşte.
Cel ce păzeşte pe prunci este Domnul; umilit am fost şi m-am izbăvit.
Întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut ţie bine;
Că a scos sufletul meu din moarte, ochii mei din lacrimi şi picioarele mele de la cădere.
Bine voi plăcea înaintea Domnului, în pământul celor vii. 




Cimitirul din Vorkuta - 1955


Nicu Popescu Vorkuta - Amintiri din Gulagul sovietic – Siberia(1945-1955)



Moartea cailor, bucuria deţinuţilor
În toate minele din Vorkuta, pe lângă suferinţa oamenilor, se mai adăuga şi aceea a bieţilor cai. Aceştia erau introduşi în mine pentru a trage vagoanele de cărbuni de la locul de unde se extrăgeau, până la staţia principală, unde erau cuplate cu alte vagonete şi aduse la suprafaţă prin tracţiune mecanică.
Caii, odată introduşi în mină, după un timp, orbeau datorită lipsei de lumină naturală; apoi, de acolo nu mai ieşeau, sărmanii, decât morţi.
O adevărată catorgă[muncă silnică] pe viaţă!
Când se întâmpla să moară un cal, minerii care veneau la baie anunţau cu mare bucurie:
_ Fraţilor, a murit un cal! Mâine mâncăm chiftele!
Şi aşa se întâmpla că a doua zi toţi deţinuţii din lagăr primeau pe lângă raţia ce li se cuvenea şi o chifteluţă din carne de cal mort. Nimeni nu refuza şi nimeni nu considera un fapt abject!
Chifteluţa de cal mort era un eveniment, era ceva deosebit, deoarece de peşte crud şi sărat, de peşte opărit sau peşte puţin pârlit pe plită, toată lumea era sătulă, făcând parte din hrana aproape zilnică a deţinuţilor.

Carne de cadavre la vânzare
“Aşa se întâmplă unde nu există Dumnezeu!”


Această întâmplare a fost povestită chiar de un miliţian cu grad de plutonier, în frizeria noastră, între anii 1951-1952. Cimitirul oamenilor liberi era separat de cel al deţinuţilor. Aici se săpau gropi şi morţii se îngropau fără nicio procesiune. Dumnezeu nu exista, sau dacă exista pentru câţiva dintre ei, aceştia nu aveau voie să-şi exteriorizeze credinţa. Era considerat ca ceva inuman să crezi în Dumnezeu. Totuşi, cruci existau, atât în cimitirul civililor, cât şi al deţinuţilor.
Când lucram în REMZ – 2, a fost comandată o cruce mare metalică, de trei-patru metri înălţime şi grea de peste 100 de kilograme, pe care eu împreună cu Vasea Dolgoruchii siberianul, am fost obligaţi de Ivan Ilici, şeful atelierului, să o ducem la rampa de încărcare.
Ceilalţi oameni din atelier, mult mai solizi decât mine, au refuzat categoric să o care, socotind că pentru ei ar fi un adevărat blestem să  ducă crucea. Eu, cu urâtul şi hoţul de Vasea, n-am refuzat şi am cărat-o pe umerii noştri de ne-au pârâit oasele, căci rampa de încărcare era departe. O, Doamne, ce greu trebuie să-Ţi fi fost Ţie ca să duci crucea păcatelor noastre!
În cimitirul civililor a fost înmormântată o fetiţă. Părinţii ei au însoţit-o la groapă doar cu regretul lor. Iar spre mângâiere, au îngropat-o şi cu păpuşa ei. Peste puţin timp de la înmormântare, părinţii fetiţei decedate au văzut pe stradă o altă fetiţă  ce purta în braţe păpuşa  cu care fusese înmormântată copila lor. Înmărmuriţi la vederea păpuşii, părinţii au reclamat imediat autorităţilor. În urma cercetărilor făcute, s-a constatat că păpuşa a fost cumpărată din bazar, chiar de la groparul cimitirului. Continuând cercetările, s-a descoperit profanarea mormântului copilei, furtul îmbrăcămintei acesteia şi, culmea ororilor, groparul se făcuse vinovat şi de carnea tăiată  din pulpele fetiţei şi de vinderea ei în mod fraudulos. Tot atunci, s-a mai constatat că acest caz nu era izolat şi că multe alte morminte fuseseră profanate şi  carnea moale din pulpele morţilor, era vândută sau dată hrană porcilor!
Monstrul făptaş a fost condamnat la moarte şi executat în mod public prin împuşcare.
Aşa se întâmplă unde nu există Dumnezeu!

Fragment din volumul lui Nicu Popescu Vorkuta, Crez şi adevăr, Bucureşti 2009, ediţia a doua a cărţii Un legionar dincolo de Cercul Polar.


Autorul:
POPESCU, Nicolae (zis Vorkuta). Născut la 30 iulie 1918, la Brăila. Membru al Mişcării Legionare. Refugiat în Germania, în 1941, după rebeliunea eşuată.
A revenit în România în 1944, fiind paraşutat în apropiere de Curtişoara, pentru a continua lupta împotriva sovieticilor, în spatele frontului, organizând tabăra din Munţii Ciucaş.
Prins de NKVD, la 10 martie 1945, anchetat la Moscova (trecând prin temniţele de la Liubianka şi Lefortova) şi trimis la muncă forţată, unde a stat 10 ani, dincolo de Cercul Polar; a fost şi în lagărul de la Vorkuta. S-a îmbolnăvit de plămâni. Întors în România, la 5 decembrie 1955, a fost arestat şi trimis la Gherla. Anchetat la Securitatea din Uranus, în cadrul înscenării procesului foştilor prizonieri. A refuzat să dea vreo declaraţie. Condamnat la 20 de ani de închisoare. Detenţia la Văcăreşti şi Aiud, unde a trecut prin reeducarea orchestrată de Gheorghe Crăciun (1962-64). Eliberat, prin graţiere, la 30 iulie 1964, în vârstă de 46 de ani, din care 20 îi petrecuse în temniţele comuniste. A murit la 16 septembrie 1999.



Deportees injured in the Vorkuta mine
in front of the Vorkuta hospital in Siberia 1956

Deportaţi răniţi în faţa spitalului din Vorkuta, în Siberia, în 1956


Vorkuta


vineri, 30 octombrie 2009

Bătrânul frumos - „kalos gheron”


« - Ne puteţi dezvălui ce anume v-a determinat să vă călugăriţi?

- Sigur, eu n-am nimic de ascuns. Intr-o duminică a Sfântului Grigore Palama,

care a fost mare rugător al Rugăciunii Inimii, s-a citit Icosul sfântului şi mi-a plăcut tare mult. Atunci, pe loc, mi-a venit în minte un gând: "Sfântul Grigore Palama a fost călugăr, Biserica preţuieşte călugăria, eu n-am nici o piedică să mă călugăresc,
deci am să mă călugăresc. Pe 1 aprilie 1953 am venit aici la manastire şi să ştii că
mi-am găsit calea". »



Călugăria este elita Bisericii[…] Cuvântul „călugăr” vine de la grecescul „kalos gheron” şi înseamnă „bătrân frumos”. Bătrân frumos! Este un ideal![…] Ce înseamnă bătrân? Înseamnă şi înţelept. Dacă eşti călugăr trebuie să fii bătrân înainte de bătrâneţe, deci echilibrat, cinstit, înţelept, să ai calităţile bătrânului. Să fii ponderat mai mult decât un tânăr”.
„Fără să se mai împiedice în nimicurile veacului acestuia, fără să îmbătrânească şi patimile lui cu el[...], să lichideze tot ce mai are de lichidat, în loc de patimi să ajungă la virtuţi, să fie un om odihnitor, un om care nu a trăit degeaba, un om care aduce ceva în conştiinţa altora”.
“Un călugăr trebuie să fie un bătrân frumos, un bătrân îmbunătăţit, un bătrân de care să se bucure oamenii. De călugăr să te bucuri de la tinereţe până la bătrâneţe. De când eşti tânăr, dacă te faci călugăr, poţi să fii frumos sufleteşte, să se  bucure oamenii de existenţa ta cum se bucură de o floare, cum se bucură de o apă limpede, cum se bucură de un peisaj frumos, de un răsărit de soare, de un apus de soare, cum se bucură oamenii de lucrurile frumoase din jurul lor.”
Arhim. Teofil Părăian, „Despre mănăstire şi călugări”, în Abecedar duhovnicesc, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2003

joi, 29 octombrie 2009

Veşnică pomenire Arhimandritului Teofil de la Sâmbăta – un fericit cu inima curată



 “...luminaţi fiind de Duhul Sfânt şi având pe Domnul Hristos sălăşluit în inimile lor, cei curaţi cu inima pot vedea pe Dumnezeu chiar în inima proprie.”

Celor curaţi cu inima Domnul le făgăduieşte că vor vedea pe Dumnezeu.
“Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”.
 Unii ca aceştia se învrednicesc de descoperirea lui Dumnezeu în făpturile Sale,
văd şi simt puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu,
sunt pătrunşi de prezenţa lui Dumnezeu,
când privesc cele făcute de Dumnezeu şi minunata lor întocmire.
TÂLCUIRI
Fericirea a şasea - “Fericiţi cei curaţi cu inima...”(Matei 5, 8)
În această fericire n-a spus Domnul, simplu, “fericiţi cei curaţi”, ci a spus: “fericiţi cei curaţi cu inima”, ca să ne atragă atenţia că adevărata curăţie o au numai cei ce au inima curată, adică aceea care sunt “curaţi în întregime”(Ioan 13, 11), adică până în cele mai adânci fibre ale existenţei lor, sunt curaţi cu tot interiorul lor. O astfel de curăţenie o doreşte Mântuitorul nostru. La o astfel de curăţenie, interioară şi deplină, trebuie să năzuiască orice credincios.
Fiul lui Dumnezeu nu se mulţumeşte cu o viaţă ireproşabilă doar la arătare, “înaintea oamenilor”(Luca 16, 15). El ştie că cei ce se îngrijesc doar de o curăţenie din afară, atât cât poate fi cunoscută oamenilor, şi nu stăruiesc şi pentru realizarea curăţeniei dinăuntrul sufletului, nu caută curăţenia inimii, aceia se aseamănă cu “mormintele cele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia”(Matei 23, 27). Aşa sunt cei ce “înăuntru” fiind “plini de făţărnicie şi de fărădelege”(Matei 23, 28), caută să apară în faţa oamenilor ca unii ce sunt drepţi . Pe unii ca aceştia Mântuitorul îi mustră, pentru că spală partea din afară a paharului şi a blidului”, în timp ce “înăuntru sunt plini de hrăpire şi de necumpătare”(Matei 23, 26) şi îi îndrumează să se îngrijească mai întâi de curăţenia cea lăuntrică[...]
Cine doreşte să aibă inima curată, trebuie, în primul rând, să izgonească din cuprinsul fiinţei sale toate acele dispoziţii sufleteşti, toate înclinările care fac necurat pe omul dinăuntru, înclinări care, câtă vreme rămân în suflet, fac dovada cea mai la îndemână că inima nu este curată. Aceasta o înţelegem din cuvintele Domnului, Care a spus: “dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile,  adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea.  Toate aceste rele ies dinăuntru şi întinează pe om”(Marcu 7, 21-23)
De observat că lista relelor care întinează pe om începe cu “cugetele cele rele” şi că toate relele pomenite au mai întâi o formă lăuntrică, o înfăţişare la măsura gândului şi a simţirii. Când acestea stăruiesc în suflet, se fac început de necurăţie şi sunt roadele unei inimi necurate. De aceea, cea dintâi grijă a noastră, când urmărim fericirea ce se dă celor “curaţi cu inima”, trebuie să fie aceea de a înlătura răul ce se înfiripă în noi, de la cea dintâi răsărire a lui.
Ca ajutor în acest scop avem  poruncile lui Dumnezeu, date nouă în vederea curăţeniei sufleteşti. O spun aceasta lămurit Părinţii cei duhovniceşti care afirmă: “Domnul este scuns în poruncile Sale şi se face cunoscut pe măsura împlinirii poruncilor”. Când împlinim poruncile lui Dumnezeu, pe de o parte nimicim începuturile cele rele, iar pe de altă parte ne întărim împotriva răului şi a necurăţiei.

Un alt ajutor în vederea realizării binelui şi a înlăturării răului, este privegherea şi rugăciunea, potrivit cu cuvântul Domnului Hristos, Care zice: ” Fiţi treji şi vă rugaţi , ca să nu intraţi în ispită. “(Marcu 14, 38). Aceasta înseamnă să fim neîncetat cu luare aminte la gândurile ce apar în mintea noastră, iar pe cele cu care nu ne-am putea prezenta oriunde şi oricând, înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu, să le înlăturăm chiar de la începutul lor. Dar pentru că lucrarea mântuirii noastre nu este numai a noastră, ci se împlineşte prin harul şi ajutorul lui Dumnezeu, nu-i destul numai să fim treji, ci mai cu seamă trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, să ne ajute în lupta noastră cu păcatul.
Părinţii cei duhovniceşti, ca unii care au urmărit “pacea cu toată lumea şi sfinţenia”(Evr. 12, 14), deci curăţenia inimii, şi-au dat seama că nu-i destul numai să se roage cineva lui Dumnezeu numai la anumite ceasuri din zi şi din noapte, că nu-i îndestulătoare o rugăciune de program, ci trebuie ca toată viaţa creştinului să fie o slujbă adusă lui Dumnezeu şi să fie însoţită de rugăciune. Şi au alcătuit o rugăciune scurta şi cuprinzătoare, care constă din următoarele cuvinte: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Această rugăciune recomandă ei să fie repetată mereu în minte şi în inimă, adică în gând şi în simţire, ca prin ea să se realizeze un gând statornic, un gând de căpetenie, în faţa căruia să se nimicească şi sa dispară toate acele gânduri care ar putea să întineze inima omului şi omul întreg. Această lucrare trebuie însă făcută cu hotărâre şi cu seriozitate, deci cu temeinicie, şi nu ca şi cum ne-am juca. Pe lângă aceasta, mai trebuie să ocolim toate pricinile care ar înmulţi în noi gândurile necinstitoare.
Oricare ne-ar fi strădania pentru curăţia inimii, oricâtă ne-ar fi stăruinţa pentru a ne ţine inima curată şi pentru a ne smulge din ea necurăţiile cele vechi, inima curată este un dar de la Dumnezeu. O ştia aceasta Psalmistul, care se ruga lui Dumnezeu zicând: “Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi cu duh stăpânitor întăreşte(înnoieşte) cele dinlăuntru ale mele”(Ps. 50, 11). O ştim şi noi, care cerem de la Dumnezeu acelaşi lucru, mai ales când ne pregătim să ne împărtăşim cu Sfintele Taine.
Celor curaţi cu inima Domnul le făgăduieşte că vor vedea pe Dumnezeu. “Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Unii ca aceştia se învrednicesc de descoperirea lui Dumnezeu în făpturile Sale, văd şi simt puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, sunt pătrunşi de prezenţa lui Dumnezeu, când privesc cele făcute de Dumnezeu şi minunata lor întocmire.
Însuşi Domnul Hristos se sălăşluieşte în inimile lor (Ef. 3, 17), aşa încât, luminaţi fiind de Duhul Sfânt şi având pe Domnul Hristos sălăşluit în inimile lor, cei curaţi cu inima pot vedea pe Dumnezeu chiar în inima proprie. Astfel de lucruri avându-le în vedere,  Sfântul Isaac Sirul spune: “Iată cerul este în tine dacă tu eşti curat”. Pentru pricini ca acestea, e firesc să fie fericiţi cei curaţi cu inima. E firesc ca acei ce ştiu că celor curaţi cu inima li se făgăduieşte fericirea de a vedea pe Dumnezeu să se silească fiecare să-şi cureţe inima, să aibă inima curată, ca să vadă pe Dumnezeu.
Din volumul Fericirile tâlcuite de Arhim. Teofil Părăian
Foto:
http://c-tarziu.blogspot.com/2009/10/parintele-teofil-paraian-s-ridicat-la.html

A se citi si:

http://corinanegreanu.blogspot.com/2009/10/ultima-oara-la-cluj-napoca.html


http://calindragan.wordpress.com/2009/10/29/parintele-teofil-omul-bucuriei-%C8%99i-al-odihnei-duhovnice%C8%99ti/

miercuri, 28 octombrie 2009

Sfânta Mare Muceniţă Parascheva




Pe vremea când păgânul împărat Diocleţian a pornit prigoana împotriva creştinilor, trăia în cetatea Iconiei o fecioară cu numele Parascheva, de neam bun şi frumoasă la chip. Părinţii ei fiind dreptcredincioşi, au crescut-o cu bună învăţătură, deprinzând-o cu sfânta credinţă şi cu paza poruncilor lui Dumnezeu. Apoi părinţii ei s-au dus la Domnul, lăsând pe fericita lor fiică tânără şi cu multă avere. Ajungând Parascheva la vârsta desăvârşită, urma credinţa şi faptele părinţilor ei. Averea nu o întrebuinţa pentru împodobire şi desfătarea tinereţii, ci pentru îmbrăcarea celor goi, pentru hrănirea flămânzilor şi pentru ospătarea străinilor. Iar ea, nebăgându-i în seamă pe peţitorii care o căutau pentru a se însoţi cu dânsa, s-a făcut mireasă a Mirelui celui fără de moarte, a Fiului lui Dumnezeu Cel Unul Născut, al Cărui preasfânt nume în toate zilele îl mărturisea.  Înaintea oamenilor, aducându-i pe ei la cunoştinţa adevărului. Şi dintre aceştia, unii credeau în Domnul nostru Iisus Hristos, iar cei care nu credeau, cu defăimare o ocărau pe Sfânta Parascheva. Dar ea cu îndrăzneală le grăia lor cuvântul lui Dumnezeu şi mustra deşertăciunea neînsufleţiţilor idoli. Şi necredincioşii cetăţeni, nesuferind să audă de la dânsa acest lucru, au prins-o, au bătut-o şi  au aruncat-o în temniţă.
În acea vreme a venit în Iconia un ighemon, trimis acolo de împăratul Diocleţian ca să-i ucidă pe creştini. Cetăţenii au venit la acesta şi i-au zis: “Luminate ighemoane, este în cetatea aceasta o fecioară care crede în Iisus Hristos cel răstignit şi face vrăji prin care pe mulţi oameni i-a întors de la jertfele zeilor noştri şi nu încetează a huli pe zeii noştri şi pe împărat. Dar noi, auzind porunca împărătească, ca toţi cei ce nu se închină zeilor să fie chinuiţi, am prins pe această fecioară şi o ţinem în temniţă”.
Auzind acestea, ighemonul a poruncit să fie adusă sfânta fecioară înaintea judecăţii sale. Când se îndrepta sfânta muceniţă spre judecată, Duhul Sfânt s-a pogorât asupra ei şi i s-a făcut faţa luminoasă, încât toţi care priveau la dânsa se minunau şi ziceau: “Vedeţi că nu este întristată, ci mai mult se luminează”. În timp ce stătea muceniţa la judecată, ighemonul privea spre dânsa şi se mira de podoaba şi de frumuseţea ei şi a zis către cei care erau de faţă: “În deşert aţi bârfit-o pe această fecioară preafrumoasă, pentru că nu este cu dreptate a pierde această frumuseţe strălucită, asemănătoare cu chipul soarelui”. Şi a zis către dânsa: “Spune-ne numele tău, fecioară”. A răspuns sfânta fecioară: “Sunt creştină şi roabă a lui Hristos”. Iar judecătorul a zis: “Vederea frumuseţii tale mă îndeamnă spre blândeţe, iar cuvintele care ies din gura ta îmi tulbură mintea şi inima, că nu voiesc să aud nişte cuvinte ca acestea”.Iar sfânta a răspuns: “Stăpânitorul, Cel ce judecă cu dreptate, se bucură auzind dreptatea, iar tu, auzind adevărul cel grăit de mine, te-ai mâniat”. Iar ighemonul a zis: “Pentru aceea mă mânii, că nu-mi răspunzi la ceea ce te întreb! Eu te-am întrebat de numele tău, iar tu îmi răspunzi altceva”. A răspuns sfânta: “ Mai întâi mi se cade să îţi spun numele vieţii veşnice, şi după aceea să-ţi spun şi numele vremelnicei vieţi. Deci ţi-am spus mai întâi numele vieţii veşnice, că adică sunt creştină şi roabă a lui Hristos, iar numele vremelnicei vieţi, cel dat de părinţii mei, este Parascheva, că în ziua Paraschevi m-am născut”, - căci Paraschevi la elini se numeşte ziua a cincea(vineri).
 Şi zicea Sfânta către ighemon: “De vreme ce părinţii mei, ziua a cincea, care este ziua patimilor celor de viaţă făcătoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, în toată vremea o cinsteau cu post, cu rugăciuni şi cu milostenie, aducându-şi aminte de Stăpânul lor, Care pentru mila Sa către neamul omenesc, Şi-a vărsat sângele şi S-a răstignit pe cruce pentru noi, pentru aceasta le-a dat Dumnezeu cinstitei lor însoţiri şi m-au născut pe mine, nevrednica Sa roabă, în ziua a cincea, pe care o cinsteau cu fapte bune, aducându-şi aminte de patimile Stăpânului. Ei au vrut să mă numească cu numele cu care se numeşte ziua Paraschevi şi de la această zi mă numesc Parascheva, părtaşă patimilor lui Hristos”. Iar judecătorul a zis: “Să încetezi a grăi asemenea cuvinte deşarte şi să jertfeşti zeilor noştri, căci eu te voi lua de soţie şi vei fi stăpâna multor bunătăţi şi mulţi te vor ferici pe pământ”. Dar Sfânta Parascheva a răspuns: “Eu am la cer pe Iisus Hristos, Mirele meu, iar alt mire nu-mi trebuie”. I-a zis ighemonul: “Îţi miluiesc frumuseţea şi îţi cruţ tinereţea”. A răspuns sfânta: “Nu milui frumuseţea cea vremelnică, care astăzi înfloreşte, iar dimineaţa cade, ci mai bine miluieşte-te pe tine, căci te aşteaptă veşnicele chinuiri.”
Apoi ighemonul s-a mâniat şi a poruncit să fie rupte hainele de pe ea şi  să fie bătită cu vine de bou. Fiind bătută, sfânta nici o vorbă nu scotea, numai striga cu inima  către Hristos, cerând în chinuri ajutor de la Dânsul. Ighemonul, cruţându-i frumuseţea, pentru că se aprindea de dragoste pentru dânsa,  a poruncit să înceteze bătaia şi cu blândeţe a început a vorbi către dânsa: “Cruţă-ţi fecioria şi tinereţile tale, nu-ţi pierde floarea cea frumoasă a tinereţilor tale, jertfeşte zeilor şi vei fi vie, căci de mare cinste te vei învrednici la noi”. Iar ea nu răspundea nimic şi pentru acest lucru necăjindu-se ighemonul, a zis: “Mie nu-mi răspunzi, fiică rea de neam creştinesc?” Atunci ea l-a scuipat pe ighemon în faţă, iar acesta înfuriindu-se, a poruncit să fie spânzurată de un lemn şi cu unghii de fier să i se rupă fără milă carnea şi cu asprime să-i strujească rănile. Şi i-au sfâşiat trupul până la oase.

Apoi, socotind judecătorul că va muri degrabă, căci abia mai sufla, a luat-o de pe lemn şi a  aruncat-o în temniţă, unde, zăcând fără glas şi abia vie, din pricina cumplitelor răni, la miezul nopţii a intrat la dânsa un înger, având pieptul şi umerii săi încinşi în chipul crucii cu brâu de aur şi ţinând în mâini uneltele patimilor lui Hristos, crucea, cununa cea de spini, suliţa, trestia, buretele, şi i-a zis: “Scoală-te, fecioară, părtaşă a patimilor lui Hristos, pentru că sunt trimis ca să te cercetez, şi ţi-am adus uşurare durerilor taleprin uneltele patimilor Domnului nostru Iisus Hristos. Vezi cinstita cruce şi cununa cea de spini a dumnezeiescului Mire, vezi suliţa cu care a fost împuns în coasta cea dătătoare de viaţă, trestia care a adus lumii iertare,  şi buretele care a şters păcatul lui Adam: deci scoală-te, căci te vindecă pe tine Hristos Domnul”. Şi îndată s-a sculat muceniţa ca din somn şi, apropiindu-se îngerul care i s-a arătat, a şters cu buretele toate rănile sfintei şi tot trupul ei a devenit întreg şi sănătos, iar frumuseţea ei era mai luminoasă decât cea dintâi. Atunci ea a sărutat uneltele patimilor lui Hristos, precum şi pe cel care i s-a arătat ei şi slăvea pe Dumnezeu. După aceasta, acel înger care i se arătase s-a făcut nevăzut.
 A doua zi au venit străjerii temniţei şi au găsit-o pe ea stând la rugăciune, deplin sănătoasă, neavând nici urmă de răni şi, înfricoşându-se,  i-au spus ighemonului. Acesta a poruncit să fie adusă iarăşi înaintea lui şi, văzând-o sănătoasă, s-a mirat, căci nu se aştepta să fie încă vie, în urma chinurilor pe care le suferise. Se mira apoi şi de frumuseţea ei, zicându-i: “Vezi, Paraschevo, cum au miluit zeii noştri frumuseţea ta şi cum te-au făcut sănătoasă, dăruindu-ţi viaţă”. Iar sfânta a răspuns: “Arată-mi, o judecătorule, pe cei ce mi-au dăruit mie viaţă”. Atunci ighemonul a trimis-o în capiştea zeilor ca să vadă pe idolii lor. Au mers acolo împreună cu dânsa preoţii idoleşti şi mulţime de popor, crezând că are să se închine zeilor lor.
Dar intrând sfânta în capiştea în care erau o mulţime de idoli, s-a rugat adevăratului Dumnezeu şi apoi, apucând de picior pe zeul Apollo, i-a zis: “Ţie îţi grăiesc, neînsufleţitule, şi tuturor idolilor celor care sunt la fel cu tine, ; aşa vă porunceşte Domnul meu Iisus Hristos, să cădeţi toţi la pământ şi să vă faceţi ca nisipul!” Şi îndată, după cuvântul sfintei, toţi idolii au căzut la pământ şi s-au risipit ca nisipul. Atunci tot poporul a ieşit din capiştea idolească, strigând: “Mare este Dumnezeul creştinilor!”
Văzând necuraţii preoţi sfărâmarea şi pierderea zeilor lor, au mers la ighemon, plângând şi zicând, : “O, ighemoane, ţi-am spus noi ca să tai pe vrăjitoarea aceasta, căci înşeală toată cetatea noastră. Iar tu nu ne-ai ascultat pe noi; iată acum a sfărâmat cu vrăjile sale pe zeii noştri”. Atunci ighemonul umplându-se de mânie, a întrebat-o cu asprime pe sfântă, zicându-i: “Cu ce farmece faci aceste lucruri?” Iar sfânta a spus: “În numele Domnului nostru Iisus Hristos am intrat în capiştea zeilor voştri şi m-am rugat Domnului meu zicând: “Arată-Te mie, Mântuitorul meu, cel ce mi-ai dăruit viaţă!”. Atunci mi s-a arătat Domnul  şi Dumnezeul meu, iar zeii tăi, când L-au văzut pe Dumnezeul meu, s-au cutremurat de frică şi, căzând la pământ, s-au sfărâmat, în felul acesta arătând că  singuri lor nu-şi pot ajuta cu nimic, apoi cum vor putea ajuta altora?”
Atunci a poruncit ighemonul iarăşi să fie spânzurată pe lemn şi cu făclii aprinse să-i ardă coastele. În timp ce sfânta era spânzurată şi arsă, a suspinat şi a zis către Dumnezeu: “Ziditorule a toată făptura şi Purtătorule de grijă, Tu celor trei tineri le-ai răcorit cuptorul cel arzător, Tu pe Întâia Muceniţă Tecla din foc ai izbăvit-o, mântuieşte-mă şi pe mine, nevrednica, din mâinile celor care mă chinuiesc”. Atunci îndată s-a pogorât îngerul, s-a atins de făclii şi s-a aprins un foc foarte mare, încât mulţi dintre cei fără de lege au ars, iar poporul striga: “Mare este Dumnezeul creştinilor!” Şi mulţime de popor a crezut în Iisus Hristos.
Judecătorul, văzând răzvrătirea din popor şi temându-se să nu se scoale împotriva lui, a poruncit ca degrabă s-o taie cu sabia pe sfântă. Iar când sfintei i-a fost tăiat capul, unii au auzit glasuri coborâte din ceruri zicând: “Bucuraţi-vă, drepţilor, că muceniţa Parascheva s-a încununat”. Apoi luând sfântul ei trup, l-au îngropat cu cinste în casa ei. Şi asctfel această bună fecioară şi-a sfârşit nevoinţa muceniciei şi s-a dus la Mirele ei, ducând sângele său în loc de untdelemn, şi se odihneşte acum cu fecioarele cele înţelepte în cămara lui Hristos. Iar a doua zi, ieşind nelegiuitul ighemon la vânat, dintr-o dată s-a speriat calul lui şi l-a aruncat într-o vale, unde căzând s-a rostogolit şi  s-a zdrobit trupul lui, încât şi-a dat ticălosul său suflet.
Iar sfântul şi cinstitul suflet al Sfintei Muceniţe Parascheva este în mâinile lui Dumnezeu. Cu cinstitele ei moaşte se fac multe tămăduiri bolnavilor, spre slava Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în veci. Amin.

marți, 27 octombrie 2009

Părintele Justin : « Singurele noastre arme sunt numai cele duhovniceşti: rugăciunea, smerenia, dragostea, dar şi mărturisirea. »



 « Învăţaţi copiii să trăiască în legea crestinească,
aceste obi­ceiuri să le deprindă mai cu seama;
nu mai e nevoie de nicio altă şti­inţă, de nicio şcoală;
prin orice mijloace copiii noş­tri sunt otrav­iţi nu numai cu aceste vac­cin­uri,
ci cu atâtea infor­maţii min­ci­noase la adresa cre­aţiei lui Dum­nezeu »
***
« Mai degrabă ieşiţi din mijlocul aces­tei soci­etăţi şi vă creşteţi copiii în dragoste şi sim­pli­tate. Sărăcia şi greu­tăţile vă vor întări mai mult şi mintea, şi sufle­tul, şi trupul.
Nu vedeţi că prin atâtea lib­er­tăţi şi drep­turi ale copilu­lui, ei ajung să aiba drep­tul de a ţi-l ucide, drep­tul de a dis­truge o naţie? »

***

(Inter­viu real­izat de mon­ahia Fotini, 7 octombrie, 2009, extras din nr. 8 al revis­tei ATITUDINI)
- Păr­inte, cum sfă­tu­iţi poporul să pro­cedeze cu privire la aceste vac­cin­uri crim­i­nale care se vor impune cu forţa, asupra copi­ilor noştri şi asupra mamelor însăr­ci­nate, şi poate pe viitor asupra tuturor?
- Dragii mei, e greu să dai un răspuns unui popor întreg, pen­tru că nu avem decât solu­ţii dureroase, pen­tru că aceasta este real­i­tatea în care trăim, foarte, foarte dureroasă. Am spus de la începutul anu­lui că tre­buie să ne pre­gătim pen­tru mar­ti­raj şi mai mult de atât nici nu aş mai fi avut de grăit, dar oamenii sunt neputin­cioşi cu duhul şi cu mintea ca să înţe­leagă. Nu e uşor să trăieşti în ziua de azi. Dar dacă Dom­nul aşa a binevoit ca noi să suferim aceste vre­muri, apoi tre­buie să ne supunem şi să primim cu bucurie toate cele ce vin asupra noas­tră, ca din mâna lui Dum­nezeu, şi nu a vră­j­ma­şu­lui. E mai greu acum, pen­tru că ne-am învăţat cu comod­i­tatea, cu tele­vi­zorul şi cu toate mof­turile şi lib­er­tăţile; ei bine, dragii mei, abia acum se vede efec­tul dău­na­tor al aces­tor lib­er­tăţi – ne-au slăbit put­er­ile sufle­tu­lui. Mintea este îngreuiată, trupul slăbit şi datorită ali­men­taţiei otrăvite cu care ne hrănesc mai marii noştri, şi nu sun­tem obişnu­iţi să pur­tam niciun fel de război, nici duhovnicesc, nici tru­pesc. De aceea, vă rog să nu mai cău­taţi solu­ţii. Solu­ţii omen­eşti nu sunt, dragii mei! Solu­ţia este moartea pen­tru Hris­tos. Tată pe fiu şi mamă pe fiică va da la moarte. Iată că asis­tăm la împlinirea aces­tei proorocii. Dacă mama va lăsa copilul să fie vac­ci­nat, este ca si cum l-ar da la moarte. Am spus de mai multe ori să luam mod­elul lui Brân­cov­eanu, care cu mărime de suflet privea muceni­cia fiu­lui său cel mic, Matei. Învăţaţi copiii să trăiască în legea crestinească, aceste obi­ceiuri să le deprindă mai cu seama; nu mai e nevoie de nicio alta sti­inta, de nicio scoala; prin orice mijloace copiii noş­tri sunt otrav­iţi nu numai cu aceste vac­cin­uri, ci cu atâtea infor­maţii min­ci­noase la adresa cre­aţiei lui Dum­nezeu, cu cal­cu­la­torul şi cu tot soiul de filme, care oferă copilu­lui o edu­caţie antihris­tică. Dacă nu aveţi unde să va retrageţi din soci­etatea aceasta potrivnică lui Dum­nezeu, staţi fiecare la locurile dum­neav­oas­tră şi mar­tur­isiţi pe Hris­tos, opunându-vă tuturor măsurilor vic­lene de exter­minare a omu­lui. Pen­tru că asta tân­jeşte vră­j­ma­şul să facă, să dis­trugă făp­tura lui Dum­nezeu. Invidia lui cea mai mare, aceasta este – crearea OMULUI: De ce îl iubeşte Dum­nezeu atât de mult pe om? Toc­mai de aceea ar tre­bui să prin­dem put­ere şi curaj, pen­tru că dacă sun­tem aşa de tare lup­taţi şi împresuraţi din toate păr­ţile de atâtea prime­jdii şi nevoi, înseamnă că şi invidia vrăj­ma­şu­lui se măreşte datorită dragostei lui Dum­nezeu sporite faţă de noi, chipul şi ase­m­ănarea Sa. Dar iată cât de mult ne iubeşte Dum­nezeu că încă mai rabdă toate păcatele şi fărădelegile noas­tre. Numai dracul nu iîtelege mila şi iertarea lui Dum­nezeu, că dacă ar fi înţeles-o, cred că s-ar fi pocăit şi el.
De aceea vă zic – aveţi încredere că Dom­nul vă va da put­ere să măr­tur­isiţi pen­tru El. Trăim într-o lume anarhică, întreaga clasă polit­ică este vrăj­maşă a lui Hris­tos şi slu­ji­toare răului, de aceea numai sim­pla noas­tră vie­ţuire, fără să abdicăm de la prin­cipi­ile noas­tre cresştine, este o măr­tur­isire şi o muceni­cie de zi cu zi.
Aşadar: Nu prim­iţi acest vac­cin şi nimic ce aduc nou put­er­ile politice de azi. Evreii con­duc lumea şi amer­i­canii lucrează pen­tru ei şi cred că au ajuns să o stăpânească deoarece nu mai au nicio sfi­ală; totul este la vedere şi sunt con­şti­enţi că nu mai au niciun adver­sar de temut şi lupta pen­tru exter­minarea pop­u­laţiei, că cei puţini care vor rămâne să se închine lor. Acum ei stu­di­ază şi fac tri­erea, iar modul prin care vor dis­tinge oamenii între ei sunt cipurile. Ai sau nu ai cip? Căci, în fond, cipul ce este? O arma împotriva omu­lui. Iar noi nu mai avem arme; tinere­tul nos­tru este obosit, încât chiar să vrea să se ridice din vraja în care trăieşte, nu mai are put­ere. Sin­gurele noas­tre arme sunt numai cele duhovniceşti: rugăci­unea, smere­nia, dragostea, dar şi măr­tur­isirea. Nu se poate dragoste fără măr­tur­isire. Dragostea este jert­fi­toare, iar noi dacă ne temem să măr­tur­isim ade­vărul, ce jertfă mai avem? Sau dacă nu ne pasă de aproapele nos­tru care este în neşti­inţă şi noi nu îl infor­măm şi îl lăsăm să cadă pradă aces­tui sis­tem, ce dragoste mai avem? Cei care se mai luptă astăzi să trezească pe fratele lor, care nu au rămas nepăsători faţă de viitorul unei naţii şi al unei Bis­erici, aceia sunt fii ai dragostei lui Dum­nezeu, care îşi pun viaţa pen­tru fraţii lor.
De aceea, mamelor, educaţi-vă creştineşte copiii şi nu îi lăsaţi necon­tro­laţi! Nu îi lăsaţi să îşi facă men­drele lor, nu îi lăsaţi pradă edu­caţiei aces­tei soci­etăţi, pen­tru că le-aţi asig­u­rat şi moartea sufletească, dar iată că şi pe cea tru­pească! Mai degrabă ieşiţi din mijlocul aces­tei soci­etăţi şi vă creşteţi copiii în dragoste şi sim­pli­tate. Sărăcia şi greu­tăţile vă vor întări mai mult şi mintea, şi sufle­tul, şi trupul. Nu vedeţi că prin atâtea lib­er­tăţi şi drep­turi ale copilu­lui, ei ajung să aiba drep­tul de a ţi-l ucide, drep­tul de a dis­truge o naţie?


Pelerin ratat la Sfântul Dimitrie cel Nou


Ca niciodată, fără a vrea să vă mâhnesc, iubiţi cititori, parcă m-am întors cu traista goală de la Sfântul Dimitrie ! Motive obiective sunt, dar nimic din ceea ce izbucneşte în exterior nu vine din altă direcţie decât din interior.
De unde această impresie puternică de sărăcie? Dintr-o inimă rece, în care râvna a scăzut drastic, în raport cu anii de început, în care ajuta Domnul şi făcea belşug de har să curgă peste de curând regăsitul său fiu, adică eu. Iată-mă abia reuşind să fac abstracţie de vacarmul continuu şi de foiala pelerinilor neliniştiţi, în căutarea unei cărări spre intrarea în biserică sau spre podiumul cu racla Sf. Dimitrie şi a iubiţilor săi fraţi, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nazians şi Sf. Grigorie de Nyssa, aceasta, desigur, în plină Sfântă Liturghie, dar...în fiecare an a fost aşa. Acum de ce n-am putut să nu observ şi să nu-mi pese ? Din lipsă de participare cu trup şi suflet la slujbă. De ce mă preocupa absenţa unor arhierei cu care mă obişnuisem de la hramurile anilor trecuţi ? De ce mi-a lipsit rostirea psalmilor Infricoşatei Judecăţi de către Î. P. S. Teodosie ? De ce mă urmărea amintirea P. F. Teoctist ? Glasul său ? Felul în care se adresa poporului dreptcredincioşilor ? De ce nu îmi mişca inima corul care a dat răspunsurile la Sfânta Liturghie ?  De ce politicienii care erau, practic, etalaţi, pe scena din stânga, îmi dădeau impresia că făceau notă discordantă cu momentul ? De ce păreau două lumi diferite, cea de sus, de pe Sfântul Altar de afară, şi cea de jos ? Unde  s-a risipit comuniunea care se năştea vie, cu puterea Duhului Sfânt, între credincioşii, ierarhii şi slujitorii adunaţi pe Dealul Patriarhiei altădată ?
 Se vede că eu sunt de vină, relatarea suferind ori de nostalgie, ori de uscăciunea sufletească. Domnul să mă ierte pentru puţina mea trăire şi multa mea cârtire de azi ! Şi pentru că n-am ales tăcerea.
Sfinte Părinte Dimitrie, roagă-te Domnului să ne izbăvească de uscăciune şi să ude iar din belşug secătuitele noastre inimi !



duminică, 25 octombrie 2009

"O, de cât bine ne lipsim noi când ne îngăduim să ne rugăm cu neluare aminte !"


Despre răceala în rugăciune
« ...noi facem voia lui Dumnezeu la întâmplare, pentru că Dumnezeu
nu ne vorbeşte şi nu ne mustră imediat. »

Îmi scrii : « Rugăciunea mea merge cam anevoie ». Faptul că rugăciunea merge anevoie nu este deloc vina rugăciunii, ci a celui care se roagă. Încearcă să te rogi aşa cum ar trebui şi rugăciunea va merge bine. Dacă cineva scrie urât, oamenii îl mustră şi îl atenţionează, şi el începe să scrie îngrijit. Dacă vrei, smereşte-te şi mustră-te şi vei începe să te rogi cum trebuie. Noi îndreptăm problemele lumeşti cu o deosebită grijă, pentru că oamenii ne văd şi ne mustră. Totuşi, noi facem voia lui Dumnezeu la întâmplare, pentru că Dumnezeu nu ne vorbeşte şi nu ne mustră imediat, dând copiilor Săi, care sunt miluiţi de Dânsul, posibilitatea de a-I sjuji Lui. O, ce amărăciune va fi când ne vom afla vinovaţi de aceasta înaintea Lui.
Încotro s-a dus rugăciunea ta ?
[...] Te-ai rugat o dată sau de două ori cu râvnă şi cu căldură şi ai primit ajutor imediat de la Sfântul Serghie, ca urmare a rugăciunii tale, şi de aceea ai crezut că rugăciunea ţi-a devenit neîncetată, şi ca nu mai aveai de ce să te îngrijorezi  cu privire la ea, că totul avea să meargă de la sine. Primind acest gând, ai început să spui rugăciunile fără luare aminte şi în grabă, încetând să-ţi păzeşti gândurile. Din această cauză, atenţia ţi s-a împrăştiat, gândurile ţi s-au risipit pretutindeni şi rugăciunea nu mai era rugăciune trăită. Asta s-a întâmplat de câteva ori şi apoi rugăciunea a dispărut cu totul. Reia rugăciunea de la început şi cere de la Domnul să dobândeşti din nou starea de rugăciune.
Din asta să înveţi că niciodată nu trebuie să socoteşti desăvârşită o lucrare duhovnicească, mai ales rugăciunea ; începe întotdeauna rugăciunea ca şi cum ai avea de gând să o faci pentru prima dată. Cea mai mare râvnă să o ai când faci ceva pentru întâia oară. Dacă, atunci când faci rugăciunea, începi ca şi cum niciodată nu te-ai fi rugat cum se cuvine, şi numai acum vrei să o faci pentru prima dată, îţi vei face rugăciunea cu râvna de la început.
Cred că ai început să-ţi faci pravila de rugăciune în grabă – şi la întâmplare – numai ca să o termini. Impune-ţi de acum înainte ca niciodată să nu te mai rogi la întâmplare. Nimic nu-L supără pe Dumnezeu mai mult decât aceasta. Este mai bine să spui mai puţine rugăciuni din întreaga pravilă, cu frică de Dumnezeu şi cu smerenie, decât să le spui pe toate la întâmplare.  Este mai bine chiar să cazi în genunchi şi să spui o singură rugăciune sau să te rogi cu propriile tale cuvinte decât să te rogi fără luare aminte. Ai început să te rogi aşa şi nu ai roade. Mustră-te bine pentru o asemenea delăsare. ştii că nimeni din cei ce se roagă cu trezvie şi cu mare râvnă nu se desparte vreodată de rugăciune fără să fi primit lucrarea ei. O, de cât bine ne lipsim noi când ne îngăduim să ne rugăm cu neluare aminte !

Din volumul Sf. Teofan Zăvorâtul, „Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi”, Iaşi, 2006.


Sfântului Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştiului


Pătimirea Sfântului Slăvitului Marelui Mucenic al lui Hristos, Dimitrie (26 octombrie)



    Sfântul şi marele mucenic Dimitrie s-a născut în cetatea Solun (Tesalonic), din părinţi de neam bun şi dreptcredincioşi. Tatăl lui era voievod în cetatea Solunului, crezând în taină în Domnul nostru Iisus Hristos şi slujind Lui. Dar nu îndrăznea să mărturisească preasfânt numele Lui, căci atunci era mare prigoană asupra creştinilor din partea păgânilor împăraţi. Temîndu-se de groaznica prigonire a nelegiuiţilor, ţinea ascuns în sine mărgăritarul cel de mult preţ al credinţei lui Hristos. El avea în palatul său o cămară ascunsă de rugăciune, în care erau două sfinte icoane, împodobite cu aur şi cu pietre scumpe: una a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce S-a întrupat, iar alta a Preasfintei Sale Maici, Fecioara Maria, înaintea cărora întotdeauna aprindea candela şi aducea tămîie şi se ruga împreună cu soţia sa cea de o credinţă, adevăratului Dumnezeu, Cel ce locuieşte întru cei de sus, Fiului Său Unul născut şi Fecioarei Maria cea preanevinovată. Asemenea era şi milostiv către săraci şi aducea mari faceri de bine celor care le trebuiau. Dar nu aveau fii, şi pentru aceasta erau în mare mîhnire şi se rugau lui Dumnezeu cu tot dinadinsul, ca să le dea moştenitori casei lor.
    După multă vreme au fost auziţi, pentru că, aducându-şi aminte Cel Preînalt de rugăciunile şi de milosteniile lor, le-a dat lor un fiu; pe acest sfânt şi vrednic de fericire Dimitrie, la a cărui naştere s-a veselit tot Solunul împreună cu voievodul lor, care a dat la toată cetatea, dar mai ales săracilor, un mare ospăţ, mulţumind lui Dumnezeu pentru acest mare dar. Apoi când copilul a ajuns în vârstă, ca să poată cunoaşte şi să înţeleagă adevărul, l-au dus părinţii în casa lor de rugăciune şi, arătându-i sfintele icoane, i-au zis: "Aceasta este icoana adevăratului Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul şi aceasta este icoana Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea lui Dumnezeu". Deci, l-au învăţat pe el sfânta credinţă, spunându-i toate cele ce luminează cunoştinţa despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum şi toate cele privitoare la deşertăciunea necuraţilor zei păgîni şi a idolilor cei neînsufleţiţi. Iar Dimitrie a cunoscut adevărul din cuvintele părinţilor săi, dar mai ales din darul lui Dumnezeu, care începuse a lucra într-însul. El cu tot sufletul a crezut în Dumnezeu şi, închinându-se sfintelor icoane, le-a sărutat cu osârdie. Părinţii lui, chemând în taină un preot şi pe cîţiva creştini, prieteni ai lor, în acea ascunsă cămară de rugăciune, au botezat pe fiul lor în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Copilul, luând Sfântul Botez, a învăţat cu amănuntul Legea lui Dumnezeu.
      El creştea cu anii şi cu înţelepciunea, mergând cu fapte bune ca pe o scară, din putere în putere, şi era în el darul lui Dumnezeu care îl lumina şi îl făcea înţelept. După ce a ajuns la vârsta cea desăvârşită, părinţii lui s-au dus din vremelnica viaţă, lăsându-l pe Sfântul Dimitrie moştenitor nu numai al averilor, ci şi al faptelor lor cele bune.
       Auzind atunci împăratul Maximilian despre moartea voievodului Tesalonicului, a chemat la dânsul pe fiul acestuia, pe Sfîntul Dimitrie, şi, văzându-i înţelepciunea şi vitejia in război, l-a făcut antipat şi i-a încredinţat lui Tesalonicul, zicându-i: "Păzeşte patria ta şi s-o cureţi de necuraţii creştini, ucigându-i pe toţi cei care cheamă numele lui Iisus Hristos Cel răstignit". Sfântul Dimitrie, luând de la împărat dregătoria, a mers la Solun, unde a fost primit cu mare cinste de cetăţeni şi îndată a început a mărturisi înaintea tuturor numele lui Iisus Hristos, pe care îl preamărea, precum şi a învăţa pe toţi credinţa. El a devenit pentru tesaloniceni un alt Apostol Pavel, aducându-i pe ei la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi dezrădăcinînd închinarea la idoli. Apoi, nu după multă vreme s-a făcut cunoscut împăratului Maximilian că Dimitrie, antipatul, este creştin şi pe mulţi îi aducea la credinţa sa, lucru pe care auzindu-l împăratul, s-a mâniat foarte tare.
Întorcîndu-se atunci de la războiul pe care l-a purtat cu sciţii şi cu sarmaţii, pe care i-a supus sub stăpânirea împărăţiei Romei şi venind biruitor, a făcut din cetate în cetate praznice şi jertfe idoleşti, apoi a venit şi în Tesalonic.

      Dimitrie, încă înaintea venirii împăratului în Solun, a încredinţat toată averea sa unui credincios slujitor al său, pe care îl chema Lupul, şi l-a însărcinat cu toată bogăţia ce rămăsese de la părinţii lui, aurul, argintul, pietrele de mare preţ, şi hainele, să le împartă în grabă la cei cărora le trebuiau şi la săraci, zicând: "Împarte bogăţia cea pământească, ca să căutăm pe cea cerească". Iar el s-a pus pe rugăciuni şi pe post, pregătindu-se înainte pentru a primi cununa cea mucenicească. Împăratul a întrebat dacă sunt adevărate cele auzite despre Dimitrie. Iar Dimitrie, stând înaintea împăratului, cu mare îndrăzneală a mărturisit că el este creştin şi a defăimat închinarea de idoli cea păgânească. Atunci împăratul a poruncit să fie dus nu în temniţa cea de obşte, ci într-un loc mai defăimat, într-o baie mare şi veche, care era aproape de palatele unde şedea împăratul. L-au pus, deci, pe sfânt în cămările acelei băi, care era adâncă şi în care, intrând el, se ruga, grăind ca David: "Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte Doamne, ca să îmi ajuţi mie, grăbeşte, că Tu eşti răbdarea mea Doamne, Doamne, nădejdea mea din tinereţile mele. Spre Tine m-am întărit din pântece, din sânul maicii mele, Tu eşti acoperitorul meu până ce voi fi. Pentru aceasta se va veseli gura mea, când voi cânta Ţie şi limba mea toată ziua va învăţa dreptatea Ta".
      Sfântul Dimitrie şedea acolo în temniţă ca într-o cameră luminoasă, cântând şi slăvind pe Dumnezeu. Apoi sfântul a văzut o scorpie înaintea sa, care voia să-l muşte de picior; iar el, însemnându-se cu semnul crucii şi după ce a zis: "În numele lui Hristos care a zis să călcăm peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului", a călcat peste scorpia aceea. Stând aşa în temniţă, a fost cercetat de îngerul lui Dumnezeu care i s-a arătat întru lumină mare, cu o preafrumoasă cunună din Rai, şi i-a zis lui: "Pace ţie, pătimitorule al lui Hristos, Dimitrie! Îmbărbătează-te şi te întăreşte şi biruieşte pe vrăjmaşii tăi". Zicîndu-i acestea, i-a şi pus cununa pe cap. Iar sfântul a răspuns: "Mă bucur întru Domnul şi mă veselesc întru Dumnezeu, Mântuitorul meu". Şi sfântul se aprindea cu inima către dragostea lui Dumnezeu, voind să-şi verse cu osârdie sângele său pentru Dânsul.
       În acea vreme împăratul se îndeletnicea cu jocuri publice şi cu privelişti; pentru că împăraţii elinilor, în vremea de demult, aveau obiceiul ca atunci când intrau într-o cetate puneau pe oameni să se lupte, aruncau pietre şi săreau, apoi aruncau cu suliţe la semn şi se luptau cu pumnul. Acest fel de lupte se numeau pentatlon şi cei care ar fi biruit în aceste cinci lupte primeau daruri de la împărat. Împăratul a vrut să vadă aceste cinci feluri de lupte şi s-a aşezat la un loc înalt ca să-i vadă pe luptători, între care era şi vestitul Lie, din neamul vandalilor. Acesta era înalt cu trupul, puternic cu virtutea şi înfricoşat la chip, căruia i-a făcut un loc înalt de privelişte. Împăratul se bucura, văzând cum acel Lie se luptă cu oamenii cei viteji şi îi ucidea pe ei, aruncându-i de sus în suliţe: Mai era acolo şi tânărul creştin Nestor, cunoscut Sfântului Dimitrie. Acela, văzând pe Lie că ucide pe mulţi şi mai ales că îi pierde pe creştini fără cruţare, s-a aprins de râvnă şi, vrând să se lupte cu Lie, a alergat la Sfântul Dimitrie care era în temniţă şi i-a spus lui despre luptătorul Lie că a ucis mulţime de creştini. Nestor cerea de la dânsul binecuvântare şi rugăciuni, ca să-l poată birui pe acel nemilostiv ucigaş de oameni. Sfântul Dimitrie, însemnîndu-l pe el cu semnul Sfintei Cruci, i-a zis: "Du-te şi îl vei birui pe Lie, mărturisind pe Hristos". Apoi Nestor a alergat în acel loc şi cu mare glas a strigat: "O, Lie! Vino să ne luptăm amîndoi!". Împăratul, şezând la loc înalt şi privind pe oameni luptându-se, dacă a văzut pe Nestor tânăr şi frumos la faţă, fiind cam de douăzeci de ani, l-a chemat la dânsul şi i-a zis: "Tinere, pentru ce nu-ţi cruţi viaţa ta? Oare nu vezi pe câţi i-a biruit Lie şi cât sânge a vărsat? Nu îţi este milă de frumuseţea ta şi de tinereţea ta? Dacă eşti sărac, vino să te îmbogăţesc, numai nu te duce să te lupţi cu Lie, că o să-ţi pierzi viaţa". A răspuns Nestor: "Împărate, eu sărac nu sunt, nici nu vreau să-mi pierd viaţa, ci vreau să mă lupt cu Lie şi să-l biruiesc pe el".
      Acestea zicându-le, strigă: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!" Apoi a început să se lupte cu potrivnicul, pe care, trântindu-l jos în suliţele cele ascuţite, l-a omorât. Împăratul s-a mâhnit foarte tare de pierderea lui Lie, mai mult decât dacă ar fi căzut el din împărăţia sa. Chemând la el pe Nestor, i-a zis: "Tânărule, cu ce farmece l-ai biruit pe Lie? EI a omorât atâţia oameni mai puternici decît tine şi tu cum l-ai omorât pe dânsul?" Sfântul Nestor a răspuns: "Împărate, eu nu am biruit pe Lie cu farmece, ci cu puterea lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, am făcut aceasta". Acestea dacă le-a auzit păgânul împărat, s-a mâniat foarte tare şi a poruncit unui boier pe care îl chema Marchian, să-l scoată pe Nestor afară de poarta cea de aur şi să-i taie capul cu cuţitul. În acest chip s-a sfîrşit Sfântul Nestor, după cuvântul Sfântului Dimitrie.
      Nu s-a mângâiat împăratul pentru pierderea lui Lie, căci toată ziua şi toată noaptea era mâhnit. Apoi aflând că Dimitrie a fost pricinuitorul morţii lui Lie, a poruncit să-l ucidă pe el cu suliţele. "Precum Lie a fost aruncat în suliţe de Nestor şi a murit, aşa şi Dimitrie să fie străpuns cu suliţele, ca de aceeaşi moarte să moară cel care a pricinuit moartea iubitului meu Lie" - aşa zicea împăratul. Dar s-a înşelat nebunul împărat, socotind că sfinţii mor cu aceeaşi moarte ca şi păcătoşii, pentru că moartea păcătoşilor este cumplită, iar a sfinţilor este cinstită înaintea Domnului.
     Începând a se lumina de ziuă, în ziua de douăzeci şi şase a lunii octombrie, au intrat ostaşii în temniţă şi, aflându-l pe Sfântul Dimitrie stând la rugăciune, l-au împuns pe el cu suliţele. Întîia suliţă cu care a fost împuns a fost în coasta dreaptă, în locul în care a fost împuns şi Hristos pe cruce. Căci sfântul, cum a văzut pe ostaşi, singur a ridicat mâna dreaptă şi aceştia I-au şi împuns. Astfel, închipuind patima lui Hristos Domnul, Cel împuns cu suliţa, sfântul şi-a dat în mîinile Lui cinstitul său suflet. Iar trupul lui care zăcea pe pământ fără cinste, mergând noaptea un oarecare dintre credincioşi, l-a luat în taină şi l-a îngropat.
     Când Sfântul Dimitrie a fost străpuns de suliţe în temniţă de către ostaşi, era de faţă la moartea lui şi credinciosul său slujitor, cel pomenit mai înainte, Lupul. Acela a luat haina stăpânului său cea înmuiată în sânge. La fel şi inelul lui l-a înmuiat în sânge şi multe minuni făcea cu haina şi cu inelul, tămăduind toate bolile şi gonind duhurile cele viclene, încât s-a dus vestea minunilor prin tot Solunul şi toţi bolnavii alergau la dânsul. Aflînd despre acestea Maximilian, a poruncit ca să-l prindă pe fericitul Lupul şi să-i taie capul. Şi astfel, sluga cea bună şi credincioasă a sfântului s-a dus la Domnul după stăpânul său, adică după Sfântul Dimitrie, căci unde este stăpînul, acolo să fie şi sluga lui.

Sursa: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsoct/10-26-sf_dimitrie.html


   Acatistul Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir - audio