Ceea ce este candela în casă, aceea este credinţa vie în inima omului. Candela se aprinde de către om. Candela credinţei se aprinde de la Duhul Sfânt prin ascultarea cuvântului dumnezeiesc, după cum este scris : « Credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos »(Rom. 10, 17).
Dacă în casă arde şi luminează candela, totul este limpede : cei ce locuiesc acolo văd totul clar, cei ce umblă nu se împiedică şi fiecare îşi face treaba sa, pentru ca are lumina de la candelă. Tot aşa dacă în inima sa luminează candela credinţei, omul vede totul clar duhovniceşte : pe Dumnezeul cel nevăzut , ca şi cum ar fi văzut, pe toate cele nevăzute, ca şi cum ar fi văzute ; vede şi face faptele cuvenite chemării sale de creştin. Dacă în casă nu se află nicio candelă, acolo este întuneric. Tot aşa şi dacă în inima creştinului nu este aprinsă candela credinţei, nimic altceva nu este acolo decât întuneric şi rătăcire. Ca să nu se stingă candela care arde în casă, trebuie să adaugi ulei. Tot aşa, ca să nu se stingă candela credinţei din inimă, creştinul trebuie :
1) să citească sau să asculte şi să cugete la cuvântul lui Dumnezeu din Scriptură şi din celelalte cărţi creştine ;
2) să se roage cu sârguinţă lui Dumnezeu ;
3)să se împărtăşească cu Sfintele şi de viaţă făcătoarele Taine, cu Trupul şi Sângele lui Hristos ;
4) să facă faptele milosteniei : « Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui »(Mt. 5 : 7).
În Sfânta Scriptură ni se arată că semnele candelei credinţei ce arde în inima omului sunt următoarele :
1) Un astfel de om citeşte sau asculta cuvântul lui Dumnezeu şi îl învaţă cu sârguinţă ;
2) Îl cheamă pe Dumnezeu, I se roagă şi Îi mulţumeşte cu râvnă pentru toate binefacerile Lui ;
3) Se străduieşte cu toată râvna să vieţuiască potrivit Evangheliei şi vredniciei de creştin ;
4) Îşi mărturiseşte credinţa în Dumnezeu prin săvârşirea faptelor bune, după cum spune Apostolul : « Arată-mi credinţa ta din faptele tale »(Iac. 2 : 18) ;
5) Se fereşte de tot păcatul, se luptă împotriva oricărui păcat şi nu se lasă biruit de acesta ;
6) Trăieşte în această lume ca venetic şi călător. Totdeauna îşi ridică ochii inimii spre Patria Cerească şi se tânguieşte, nu îşi alipeşte inima sa de lucrurile lumeşti, ci se foloseşte de ele cu frică şi după nevoie. Pe un asemenea om, nimic din lume nu îl veseleşte, afară numai de Dumnezeu şi de nădejdea în viaţa veşnică ;
7) Semnul vădit al candelei credinţei care arde în inima omului este bucuria duhovnicească resimţită în inimă, bucuria în Sfântul Duh, bucuria în Domnul, care este înfăţişată în psalmi : « Inima si trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel Viu »(Psalm 83 : 2). Unde este credinţa în Dumnezeu, acolo este şi dragostea de Dumnezeu ; unde este dragostea de Dumnezeu, acolo este şi bucuria în Dumnezeu, căci ceea ce iubim, de aceea ne şi bucurăm.
Din acestea desprindem semnele credinţei care se stinge în inima omului, şi anume:
1) viaţa nelegiuită, potrivnică cuvântului lui Dumnezeu. Desfrânatului, preadesfrânatului şi oricărui om necurat i s-a stins credinţa. Hoţului, siluitorului, prădătorului i s-a stins credinţa. Răufăcătorului, celui care urăşte şi care fierbe de răzbunare, i s-a stins credinţa. Celui făţarnic, celui mincinos şi celui linguşitor, i s-a stins credinţa. Într-un cuvânt, fiecărui nelegiuit care nu şi-a păzit conştiinţa, ci a lucrat împotriva ei, i s-a stins credinţa, iar în locul luminii credinţei, s-a sălăşluit în inima lui întunericul nevederii lui Dumnezeu. « Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul ? »(2 Cor 6 : 14). Lumină este credinţa, întuneric este viaţa nelegiuită. Ce părtăşie are credinţa cu întunericul unei vieţi nelegiuite ? Astfel de oameni, chiar dacă se roagă Domnului, totuşi se roagă făţarnic, căci « inima lor este departe de Dumnezeu ». Lor li se potriveşte cuvântul lui Dumnezeu : « De aceea poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe, căci închinarea înintea Mea nu este decât o rânduială omenească învăţată de la oameni »(Is. 29 : 13 ; Mt. 15, 8) ;
2) dispreţuirea cuvântului lui Dumnezeu şi împotrivirea faţă de El ;
3)lepădarea de rugăciune ;
4) îndepărtarea de împărtăşirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos. Fără de acestea nu poate fi şi nu se poate păzi credinţa în inima omului ;
5) atracţia spre lucruri vremelnice : bogăţie, cinste, slavă şi lux .
Credinţa este un dar ceresc care îndepărtează inima omului de la înţelepciunea pământească şi o îndreaptă către cea cerească. Necredinciosul păcătuieşte împotriva cuvântului Apostolului : « Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ »(Col. 3 : 2).
Creştinilor, care aveţi candela credinţei arzând în inimile voastre, dacă o veţi păstra pâna la sfârşit, veţi ieşi întru întâmpinarea Mirelui Hristos, Care va să vină să judece viii şi morţii şi împreună cu El veţi intra în cămara cerească, asemenea fecioarelor înţelepte : « Fii credincios până la moarte », zice Domnul Hristos şi, având această candelă înlăuntrul tău, « îţi voi da cununa vieţii »(Apoc. 2 : 10). Iar cei ce nu vor avea aprinsă în inimă această candelă nu se vor învrednici să-L întâlnească pe Împăratul Hristos şi nu li se va îngădui să intre în cămara cea cerească, ci vor rămâne afară şi vor auzi de la Hristos : « Nu vă ştiu pe voi »(Matei 25 : 12).
Creştine, înfricoşător este acest cuvânt al lui Hristos către creştini : « Nu vă ştiu pe voi ! »Să ne întoarcem cu toată inima spre Dumnezeu şi să ne aprindem candelele noastre cu harul lui.
« Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos »(Ef. 5 : 14). « Că tu vei aprinde făclia mea, Doamne, Dumnezeul meu, vei lumina întunericul meu »(Psalm 17 : 31).
Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată(paginile216-219)
Sursa imaginii:
