Conferinţa de presă: “Pro Cetăţenie Română”

Vă invităm la lansarea Campaniei

Pro Cetăţenie

Organizaţia Studenţilor Basarabeni din Bucureşti în colaborare cu Organizaţia Studenţilor Basarabeni din Timişoara anunţă lansarea Campaniei de susţinere a redobândirii cetăţeniei române pentru basarabeni şi bucovineni, “Pro Cetăţenie Română”.

Parteneri media campaniei “Pro Cetăţenie Română” sunt: portalul informaţional www.basarabeni.ro si www.cetatenia.ro

Lansarea va avea loc joi, 21 mai, cu începere de la ora 12.00, în sala 5 a Casei de Cultură a Studenţilor, aflată pe Calea Plevnei, nr. 61, Sector 1, Bucureşti. Invitaţi speciali: Alexandru Lesco, fost deţinut politic în temniţele ruseşti de la Tiraspol timp de 12 ani; Florin Postolachi, Preşedinte al Asociaţiei "15 Noiembrie1987", Deputat; Ilie Bădescu, Preşedintele Asociaţiei Române de Sociologie.

Cateva cuvinte despre Campania Pro Cetăţenie:

Campania noastră are scopul de a informa şi sensibiliza opinia publică romanească şi europeană asupra temei redobândirii cetăţeniei româneşti.

Cerem susţinere publică pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului României OUG nr. 36/2009 pentru modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1991, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 259 din 21 aprilie 2009.

Această măsură legislativă este de o importanţă covarşitoare pentru toţi românii din afara graniţelor României, privaţi de dreptul lor natural, cetăţenia, datorită consecinţelor pactului Ribbentrop – Molotov. Românii din vechea provincie românească, Basarabia, trec printr-o criză identitară majoră. Pretutindeni în fostul spaţiu ex-sovietic populaţia de origine românească are încă de suferit.

Evenimentele care au avut loc recent la Chişinau, revolta tinerilor împotriva regimului dictatorial-comunist şi aspiratia firească către libertate

şi democraţie nu ne pot lăsa nepăsători în special pe noi, studenţii basarabeni, aflaţi la studii in România.

Întreaga societate românească a urmărit cu sufletul la gură drama tinerilor basarabeni, deveniţi victime ale unor sălbatice represiuni comuniste.

Publicul din România este puţin familiarizat cu situaţia românilor din afară. Dramele şi suferinţele românilor captivi din fostul lagăr sovietic sunt necunoscute încă. Prin intermediul acestui proiect se oferă şansa de a fi aduse la lumină datele acestei situaţii, astfel încât cei din ţară să se poată implica în menţinerea identităţii naţionale în rândurile românilor din Basarabia.

În regiunile Ucrainei, pe cuprinsul Republicii Moldova, în zona Transnistriei, trăiesc români care îndura persecuţii din partea unor regimuri nedemocratice totalitare, cu manifestări antiromâneşti viscerale.

Măsura acordării cetăţeniei române, care aparţine de drept celor care au avut de suferit de pe urma consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov, reprezintă o minimă formă de protecţie, în scopul garantării drepturilor democratice care decurg din calitatea de cetăţean european.

Cetăţenia română, respectiv europeană, reprezintă o modestă compensaţie pentru chinurile pe care românii uitaţi în afara graniţelor le-au îndurat de aproape 80 de ani.

Desfăşurarea Campaniei

In Piaţa Universităţii din Bucureşti, în locaţii din Timişoara şi din alte oraşe ale României, se vor crea puncte de informare despre situaţia românilor de peste Prut şi despre modalitatea de obţinere a cetăţeniei române de către aceştia.

Sloganul campaniei este: „Basarabia, Cetăţenia este dreptul tau!”, iar afişul campaniei reprezintă harta României Mari, în culorile tricolorului, cu o sârmă ghimpată de-a lungul raului Prut, exprimând astfel drama sfâşierii poporului roman. In josul hărţii se află citatul „Basarabia Pamânt Romanesc”, iar mai jos, este trecut numele celui căruia îi aparţin cuvintele, „Petre Ţuţea”, şi care ne-a inspirat prin exemplul luptei sale de o viaţă pentru Basarabia.

Obiectivele Campaniei sunt:

• Informarea basarabenilor despre modalitatea de obţinere a cetăţeniei române – drept natural de care au fost deposedaţi datorită conjuncturilor istorice.

• Facilitarea integrării în mediile româneşti a tinerilor basarabeni veniti în Romania.

• Restabilirea adevărului istoric cu privire la teritoriile româneşti aflate în afara graniţelor României.

• Menţinerea legăturilor şi a suportului reciproc între românii de pe ambele maluri ale Prutului.

Speram în sprijinul presei româneşti pentru a acorda atenţie şi suport acestui proiect de informare.

Sursa : http://www.basarabeni.ro

Necesitatea unui părinte duhovnicesc şi a unei pravile( III )

« Trebuie să se ştie însă că nevoitorul nu este conştient de propriul urcuş către desăvârşire. Nevoinţele lui sunt pline de sudoare, însă toate ostenelile i se par zadarnice, pentru că nu cunoaşte lucrarea tăinuită a harului. Organul vederii, ochiul, săvârşeşte o lucrare folositoare, pentru că menirea sa este să observe lipsurile şi nepotrivirile nevoitorului ; calea către desăvârşire este tocmai calea către conştiinţa că suntem slabi, orbi, goi şi ticăloşi. Strâns legate de cunoaşterea propriei neputinţe sunt smerirea duhului, durerea şi întristarea pentru păcatele şi necurăţia noastră pe care le mărturisim înaintea lui Dumnezeu – altfel spus, o neîncetată pocăinţă. Aceste simţăminte de durere şi întristare pentru păcatele noastre sunt semnul unei adevărate nevoinţe, iar cine fuge de ele fuge de adevărata cale a mântuirii.[...]

Cel ce sporeşte, sporeşte în cunoaşterea păcătoşeniei şi împătimirii sale şi se adânceşte în pocăinţă şi în plângerea păcatelor. Lacrimile sunt semnul sporirii duhovniceşti, iar lacrimile neîncetate prevestesc o apropiată curăţire. Este firesc să fie aşa, din moment ce suntem într-o stare de surghiun, de cădere, de izgonire din casa Tatălui ceresc, şi aceasta numai din vina noastră. Cel ce se află în pribegie se tânguie şi-şi jeleşte locurile natale, la fel face şi cel care a păşit pe calea cea strâmtă şi îngustă : lăcrimează şi se mâhneşte, jinduind să se întoarcă în Ierusalimul cel de sus.

Nevoinţa ascetică este o neîncetată luptă, fie cu dorinţa potrivnică, fie cu lipsa de dorinţă, fie cu un gând, fie cu o patimă sau cu un păcat. Toate aceste lucruri potrivnice întinează curăţia minţii clipă de clipă, şi-i aduc aminte omului că este plin de păcătoşenie şi necurăţie, de care Dumnezeu Se scârbeşte. Are în faţa ochilor priveliştea trupului său plin de miasmele patimilor, iar mintea lui aproape că îşi iese din sine din pricina acestei vedenii[...] desele căderi şi greşeli, care se găsesc din belşug la începători, din pricina lipsei de experienţă, a ignoranţei şi uneori a slăbiciunii, îl împovărează cu mult mai mult decât păcatele mari pe care le-a săvârşit în nepăsarea de dinaintea deşteptării prin har. Este ca un copilaş care se tot poticneşte şi cade în timp ce învaţă să meargă. Căderile cer o curăţire neîncetată, de aceea sunt urmate neapărat de pocăinţă, zdrobirea inimii şi lacrimi. Acesta este motivul pentru care am primit porunca unei pocăinţe neîncetate, de fiecare clipă. Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului ! Aceasta se cuvine să fie rugăciunea neîncetată a nevoitorului.

Începătorul, înflăcărat de râvnă şi plin de nerăbdare, îşi pune toate puterile sale în săvârşirea celor mai hotărâte nevoinţe ascetice, nădăjduind mereu în întărirea şi ajutorul lui Dumnezeu, încredinţându-i-se Lui şi aşteptând izbânda, dar neprimind niciun semn de la El. Se află într-o perpetuă stare de început, călăuzit fiind de un părinte duhovnicesc, îngrădit de reguli şi smerindu-se pe sine neîncetat.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumeniţa, 2008, pp. 236-237

"Ce fel de păstori sunt păstorii care tac ?" (Tâlcuirile Sf. Teofan Zăvorâtul )

Miercuri[Fapte 13, 13-24; In. 6, 5-14]. Ucenicii au zis către Domnul să dea drumul mulţimilor ca să se ducă prin sate să-şi cumpere mâncare. Domnul însă le-a spus : « N-au trebuinţă să se ducă ; daţi-le voi să mănânce »[Mt. 14, 16]. Aceasta s-a întâmplat înainte de minunea săturării celor cinci mii de oameni, afară de femei şi de copii, cu cinci pâini şi doi peşti. Această întâmplare, cu o deosebită însemnătate în viaţa Domnului, ne înfăţişează încă o lecţie. Mulţimea aceasta închipuie omenirea ce flămânzeşte şi însetează de adevăr. Atunci când Domnul a zis către Apostoli : « Daţi-le voi să mănânce », prin asta le-a prezis felul în care aveau să slujească mai apoi neamul românesc hrănindu-l cu adevăr. Apostolii au săvârşit această lucrare în vremea lor ; iar pentru vremurile următoare au încredinţat această slujire păstorilor Bisericii, urmaşii lor. Către păstorii din ziua de azi grăieşte Domnul : « Voi să hrăniţi poporul vostru. ». Iar datoria de conştiinţă a păstorilor e să se ţină de îndatorirea lor : să hrănească poporul cu adevărat. În Biserică trebuie să se audă limpede propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Ce fel de păstori sunt păstorii care tac ? Şi mulţi dintre ei tac, tac înaintea lumii. Dar nu se poate spune că asta se întâmplă fiindcă ei n-au credinţă în inimă : de vină este lipsa de pătrundere, obiceiul prost. Oricum, asta nu îi încreptăţeşte.

Sfânta Evanghelie

« Deci ridicându-Şi Iisus ochii şi văzând că mulţime multă vine către El, a zis către Filip: De unde vom cumpăra pâine, ca să mănânce aceştia? Iar aceasta o zicea ca să-l încerce, că El ştia ce avea să facă. Şi Filip i-a răspuns: Pâini de două sute de dinari nu le vor ajunge, ca să ia fiecare câte puţin. Şi a zis Lui unul din ucenici, Andrei, fratele lui Simon Petru: Este aici un băiat care are cinci pâini de orz şi doi peşti. Dar ce sunt acestea la atâţia? Şi a zis Iisus: Faceţi pe oameni să se aşeze. Şi era iarbă multă în acel loc. Deci au şezut bărbaţii în număr ca la cinci mii. Şi Iisus a luat pâinile şi, mulţumind, a dat ucenicilor, iar ucenicii celor ce şedeau; asemenea şi din peşti, cât au voit. Iar după ce s-au săturat, a zis ucenicilor Săi: adunaţi fărâmiturile ce au rămas, ca să nu se piardă ceva. Deci au adunat şi au umplut douăsprezece coşuri de fărâmituri, care au rămas de la cei ce au mâncat din cele cinci pâini de orz. Iar oamenii văzând minunea pe care a făcut-o, ziceau: Acesta este într-adevăr Proorocul, Care va să vină în lume. »(Ioan 5, 5-14)

O scrisoare inedită a lui Ioan Ianolide

15 Oct. 1980

Părinte,

După căutările unei vieţi întregi, aşezată la răscruce de ere, doresc să nu termin alergarea fără a mărturisi concluziile la care am ajuns, deşi prilejul de a o face public îmi este interzis. Sunt însă convins că va veni o zi în care oamenii, treziţi din buimăceala acestor vremuri, aflându-ne şi pe noi sub ele, se vor dovedi interesaţi să afle ceva despre experienţa noastră. Deci, întrucât cred că ne aflăm în durerile facerii unui nou ev creştin – unica salvare pentru lume – încerc să sintetizez câteva aspecte ale lui. Există un singur principiu unic (idee, forţă, punct, putere) şi acesta este Hristos. El este originea, vârful piramidei şi finalitatea sufletului şi existenţei umane, cât şi a naturii şi creaţiei întregi. Condiţia umană este complexă şi organizată pe principii duale (contrarii, bipolice, contradictorii), dar toate converg în principiul unic: Hristos. Alţii au luat alte principii unice, dar nici unul nu este încărcat cu adevărul revelat despre Dumnezeu, cum este creştinismul şi, în consecinţă, aceia conduc la erori de viziune şi de trăire umană.
Fără Hristos, gândirea oamenilor este eronată, poate fi degradantă, iar dacă este împotriva lui Hristos, ea ajunge satanică. Dar, nu numai cei ce sunt în afara lui Hristos pot greşi, ci şi creştinii înşişi. Dacă mântuirea lumii este scopul Bisericii, dacă îndumnezeirea oamenilor este metoda Bisericii, suntem obligaţi să observăm că în faţa creştinătăţii stă un imperativ imediat: reîncreştinarea creştinilor şi a creştinismului. Căci ne aflăm într-o profundă criză religioasă, spirituală, morală, culturală, politică, socială, ştiinţifică, tehnică, economică şi militară – deci generală. Deci coordonata superioară a unui nou ev este religiozitatea! Tocmai religiozitatea trebuieşte definită, pentru a nu repeta erorile trecutului, ci pentru a realiza o formulă de viaţă umană ideală. Ideală, dar reală. Religiozitatea trebuie să fie atotcuprinzătoare, într-o orânduire deplină, în care spiritul şi materia, viaţa şi moartea, idealul şi realul, misterul şi concretul, ideea şi actul, eternitatea şi vremelnicia, sacrul şi profanul, în fine, Dumnezeu şi omul – să formeze un tot unic şi armonios, apt să dea toate răspunsurile şi să rezolve toate problemele umane. Pentru a realiza această stare, concentraţi şi uniţi în Hristos, având conştiinţa ştiinţifică şi obiectivă a realităţii, să cerem să ni se descopere adevărul. Cu alte cuvinte, la adevărurile descoperite de om, să cerem adevărul revelat de Dumnezeu. Hristos este necesar şi într-un caz, şi în altul. Omul trebuie să vâslească permanent între vis şi realitate. Pentru a nu greşi, trebuie să începem aşa: 1) Integritate în spirit, în principii, în învăţătura dată de Hristos – fără a evita ori a răstălmăci nici o iotă. Or, se pare că oamenii, fie din neputinţă, fie din decadenţă, şi-au croit o viziune convenabilă lor şi vremurilor. Este foarte greu a lupta cu formele degradate ale valorilor creştine, izvorâte din păcatele conştiente ale oamenilor, dar este mai greu a lupta cu incapacitatea oamenilor de a se dezvolta în mod unitar şi armonios, ei alunecând mereu spre o extremă. Deci trebuiesc înlăturate compromisurile morale, cât şi unilateralitatea de viziune. De exemplu, este greu a lupta cu egoismul individualist al unei lumi burgheze, pretins creştine – dar este şi mai greu de a nu aluneca în nici o extremă principială: autoritate – libertate, individ – colectivitate, tradiţie – inovaţie, pace – război etc. 2) Integralitatea existenţială, adică rezolvarea tuturor problemelor umane într-o perfectă armonie şi fără exagerare. Aici funcţionează calea împărătească, ori a dreptei socoteli. Ea se realizează în toate planurile şi toate domeniile vieţii. În acest sens, creştinătatea trebuie să-şi asume depline răspunderi, dar să o facă cu adâncă iscusinţă şi înţelepciune. Biserica, prin cler, îşi rezervă domeniul sacrului şi al cuvântului, dar observăm că nici sfânt nu a fost, iar cuvântul a fost adaptat vremurilor şi nu vremurile au fost modelate de cuvânt. Deci clerul trebuie să dovedească sfinţenie în trăire şi integritate în mărturisire – ceea ce nu s-a prea întâmplat în realitate. Dar Biserica nu se reduce la cler, ci se cuprinde în laici; deci nu se rezumă nici la sacru şi la cuvânt, ci cuprinde toate domeniile existenţei umane. Pentru aceasta, creştinii laici trebuie să formeze organisme specializate pe probleme, care să conlucreze la mântuirea oamenilor – căci aşa au procedat şi apostolii când au creat diaconatul. Lumea, viaţa, istoria, societatea, trebuiesc abordate cu îndrăzneală şi răspundere. Biserica trebuie să slujească pentru a mântui oamenii. Dar pentru asta e nevoie de credinţă, iubire, jertfă, nebunie, putere, iscusinţă, luptă şi speranţă. Aşa vede un om a cărui viaţă e făcută scrum, dar al cărui suflet e viu.

I. Ianolide

Citiţi întregul material pe blogul d-lui Răzvan Codrescu:

http://razvan-codrescu.blogspot.com/2009/05/10-scrisori-inedite-ale-lui-ioan.html

George Cuşnarencu: Mândrie şi slugărnicie

"Suntem o ţară mică, aşezată norocos la gurile Dunării şi cu asta am cam încheiat lista punctelor forte. Dacă ar fi să deschidem lista slăbiciunilor, ne-am întinde pe romane întregi. Pornind de la conducătorii pe care-i avem şi pe care i-am avut, până la neputinţa de a scăpa de mentalitatea de slugă. Ori de cate ori am fost privit pe sub sprânceană la auzul acestei amare constatări, am ţinut să argumentez cu tristeţe că poate şi perioadele de asuprire străină ne-au mai îngenunchiat câte puţin. Am ţinut piept armatelor Imperiului Roman, am fost pomeniţi de scriitori de la Roma drept cei mai bravi dintre traci, dar am sfârşit prin a fi asimilaţi ca o apă. Mai aproape de noi, am ţinut piept Imperiului Otoman, ne-am bătut cu ei in inferioritate numerică, am mai caştigat, am mai fost şi învinşi, nu am devenit paşalâc turcesc, dar înrobiţi Imperiului tot am fost, dacă ne amintim de modul în care erau numiţi domnii Moldovei şi Ţării Româneşti. Vorbeam turceşte, cum azi, la fel de mimetici, vorbim englezeşte; ne duceam cu mâna întinsă şi cu punga plină la Paşa doar ca să ne arate cât este de darnic şi cum poate el satisface dorinţa vreunui saltimbanc de a deveni domnitor. Pentru ca apoi poporul, “talpa ţării”, să plătească preţul. Nimic deosebit azi, când ne-au înrobit la FMI şi “domnitorii” din capul bucatelor nu vor plăti niciodată. Azi, s-au schimbat doar stăpânii. Ne-am orientat spre Vest, dar nu pentru că el ar fi superior în comparaţie cu Estul, ci pentru că el este azi “Imperiul” cu mai multe pistoale în mână. A îngenunchia în faţa puternicului zilei este o alta nefericită trăsătură a slugii. În acel trecut pe care-l preamărea şi Eminescu în Scrisori, am fost un neam de luptători. Dar am sfârşit mereu în genunchi şi, de fiecare data, din cauza conducătorilor nevolnici. Poţi rămâne în genunchi obligat de sabia cuceritorului, dar vitejia din piept ar trebui să nu moară. Ne plângem uneori în istorii că am fost cotropiţi ba de turci, ba de greci, ba de ruşi, acum de americani şi europeni şi, într-adevăr, am cunoscut şi câteva asemenea momente de dinamică a lucrurilor. Ascultători, am preluat de fiecare dată cuvinte din lexicul invadatorilor, obiceiuri, cântece şi tradiţii. De la început până în ziua de azi. Azi ne maimuţărim în engleză, ca să vadă partenerii din NATO cât de chitiţi suntem pe calea capitalismului triumfător, aşa cum mai ieri ne maimuţăşream în limba rusă sau în turcă acum câteva secole. Sufletul de slugă răbufneşte deseori, de parcă aşa este mai trendy".

Citiţi restul articolului la adresa :

http://victor-roncea.blogspot.com/2009/05/editorialul-de-marti-mandrie-si.html