Autorul

Părintele Alexander Schmemann (1921-1983) este de origine estoniană, dar a trăit şi a studiat în Franţa (teologia la Institutul „Sf. Serghie” şi literele la Universitatea Sorbona din Paris). Este hirotonit preot în 1946; predă Istoria Bisericii Universale la institutul amintit. Obţine titlul de Doctor în Teologie în 1959. Se stabileşte în America din 1951, devenind un mărturisitor al ortodoxiei recunoscut. Ţine prelegeri în centrele universitare americane şi publică opere teologice traduse în douăsprezece limbi („Taine şi ortodoxie”; „Introducere în teologia Liturgică”; „Pentru viaţa lumii”; „Din apă şi din Duh”; „Euharistia”; „Liturghie şi Tradiţie”).
Volumul intitulat „Postul cel Mare”, apărut în 1974 la Paris, reprezintă o lucrare de referinţă în domeniu. Deşi o numeşte cu modestie „o sumară tâlcuire a Postului Paştelui”1, lucrarea are o contribuţie însemnată la clarificarea semnificaţiilor majore ale acestuia. Autorul îşi propune să readucă în atenţia lumii creştine sensul uitat al postului şi rolul său capital în viaţa duhovnicească. Îngustarea sensului până la înţelegerea lui ca abţinerea de la anumite mâncăruri sau distracţii, urmată de spovedanie şi dezlegare pentru Împărtăşanie îl afectează grav pe creştinul contemporan, care nu mai receptează corect chemarea Bisericii la un „lung şi susţinut efort duhovnicesc”2, deşi e prima lui datorie să înţeleagă învăţătura Bisericii Ortodoxe.
Pentru Schmemann, Postul Paştelui este o adevărată şcoală a pocăinţei spre redescoperirea modului ortodox de a fi direct de la sursă. Studiul său se bazează pe cult, pe slujbele din perioada Postului, fiind structurat în funcţie de ciclul liturgic anual. Autorul propune viziunea Postului ca o călătorie, precedată de o perioadă de pregătire de cinci săptămâni şi încheiată de evenimentul Învierii pascale. Apoi situează Postul în contextul lumii contemporane, atât de neprielnică ascezei; îşi încheie cartea cu un capitol consacrat problematicii complexe a Sfintei Euharistii, la fel de fals înţeleasă ca şi Postul.

Pregătirea Postului Mare

În capitolul intitulat "Pregătirea pentru Postul Paştelui" al volumului "Postul cel mare", Părintele Alexander Schmemann, prezintă structura şi semnificaţia perioadei pregătitoare a Marelui Post. Tradiţia ortodoxă a instituit-o din raţiuni psihologice, cunoscând incapacitatea umană de a trece brusc de la o stare la alta şi e menită să ne atenţioneze asupra seriozităţii ostenelilor Postului.
"Timp de cinci duminici ni se oferă în Biserică „tâlcul” Postului prin pericopele evanghelice dedicate fundamentelor pocăinţei. În prima duminică, prin istoria lui Zaheu cel mic de statură care s-a urcat într-un dud ca să-L vadă pe Hristos, se pune accentul pe puterea dorinţei de a înfrânge limitele omeneşti; pasiunea transcende firea şi, dacă e orientată spre bine, ni-L aduce pe Hristos în casă. Pocăinţa începe cu dorinţa după Dumnezeu şi viaţa adevărată. Şi noi trebuie să conştientizăm setea de Absolut din noi şi să nu ne mistuim viaţa în zadar.
Duminica Vameşului şi a fariseului e consacrată smereniei, virtute definitorie în creştinism. Fariseul, sigur pe sine şi mândru, reduce credinţa la forme goale şi îşi evaluează cucernicia greşit; în schimb, vameşul se smereşte pe sine şi pleacă îndreptat. Deşi cultura actuală stimulează mândria şi desconsideră smerenia ca semn de slăbiciune, iar această concepţie profană afectează şi Biserica, să nu uităm că Dumnezeu Însuşi este smerit! Virtutea smereniei rămâne divină, greu accesibilă omului modern plin de sine, în imperfecţiunea lui pe care nu şi-o vede; numai perfecţiunea poate fi smerită, adică Dumnezeu şi cei ce se împărtăşesc de El. Smerenia se învaţă contemplându-L pe Hristos, raportând totul la El; ea este rodul pocăinţei. Nu întâmplător acum se cântă pentru prima dată „Uşile pocăinţei”.
Duminica Fiului Risipitor valorifică parabola de la Luca 15, 11-32, a întoarcerii omului din exil. Condiţia umană poate fi sintetizată ca exil într-o ţară îndepărtată. Cel care se simte „acasă” în această lume nu e creştin şi nu înţelege pocăinţa, izvorâtă din sentimentul înstrăinării de Dumnezeu şi al pierderii comuniunii harice cu El. Spovedania ca simplă înşiruire de păcate e nefolositoare; fără durere şi zdrobirea inimii, fără dorul de căminul pierdut, nu te poţi apropia de Dumnezeu. Toate darurile Duhului Sfânt sunt pierdute prin păcat, prin refuzul de a ne întoarce „acasă”, la Tatăl. În această duminică se cântă, cu temei, Psalmul 136, al înstrăinării (La râul Babilonului).
Duminica Lăsatului sec de carne sau a Înfricoşatei Judecăţi marchează începutul acomodării cu efortul duhovnicesc. Este precedată de o sâmbătă de pomenire generală a morţilor; legătura dintre Postul Paştelui şi rugăciunea pentru cei adormiţi se întemeiază pe porunca iubirii lăsată de Mântuitorul Bisericii Sale. Păcatul e lipsa dragostei, pe când viaţa nouă în Hristos înseamnă restaurarea iubirii distruse prin păcat. Rugăciunea pentru cei adormiţi, expresie fundamentală a Bisericii ca iubire, îi ţine vii în Hristos, căci dragostea înfrânge moartea.
Pericopa evanghelică din această zi (Matei 25, 31-46) cuprinde parabola despre Înfricoşătoarea Judecată, al cărei criteriu va fi iubirea, nu umanitaristă, ci personală, pentru cel pe care Dumnezeu a făcut să-l întâlnesc în viaţa mea, nu abstractă, ci concretizată în cel de lângă mine, al cărui chip Îl ascunde pe Hristos. Iubirea creştină nu e caritate, ci puterea de a transcende întâmplătorul şi de a ajunge la suflet, la „rădăcina” personală a fiinţei:
„Nu există iubire „impersonală”, pentru că iubirea este minunata descoperire a „persoanei” în om”8.
Creştinul ştie că acum este singurul timp hotărâtor pentru iubire, iar în această lume singurele biruinţe transformatoare sunt ale iubirii.
Duminica Lăsatului sec de brânză este ultima dinaintea Postului, fiind precedată de pomenirea de sâmbătă a celor „luminaţi prin postire”9, sfiinţii călăuzitori pe drumul postirii şi al pocăinţei. Este duminica iertării, al cărei nume liturgic „Izgonirea lui Adam din Rai” întregeşte pregătirea pentru Post. Mântuitorul Hristos deschide uşa Raiului, dezvăluind frumuseţea Împărăţiei lui Dumnezeu.
La începutul Postului creştinul este, ca şi Adam, izgonit din Rai; Postul îl eliberează din robia păcatului. Condiţiile acestei eliberări, conform pericopei evanghelice de la Matei 6, 14-21 sunt: postirea, „efortul de a ne descătuşa din stăpânirea cărnii asupra duhului”10, iertarea, „reîntoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire”11.
„A ierta este a pune între mine şi „vrăjmaşul” meu iertarea lui Dumnezeu Însuşi”12.
Postul Paştelui începe de fapt de la Vecernia din această Duminică. E o slujbă solemnă, prefigurând apropierea Paştelui:
„Să postim precum de bucate aşa şi de toată patima, desfătându-ne cu bunătăţile Duhului. Întru care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toţi a vedea prea cinstita patimă a lui Hristos, Dumnezeu şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne”13. Prochimenul cel Mare vesteşte începutul Postului. O tainică întrepătrundere între nădejde şi deznădejde emană din stihul: „Când mă necăjesc, degrab mă auzi”. Conştient de exilul său în ţara întunericului şi a păcatului, întrezărind slava Împărăţiei lui Dumnezeu, singurul său ţel, sufletul simte acut nevoia ajutorului divin şi a pocăinţei. Se rosteşte prima oară Rugăciunea Sf. Efrem Sirul, însoţită de metanii. Credincioşii îşi cer iertare unii altora, pentru ca Postul să înceapă prin ritualul refacerii unităţii de dragoste.
5. Ibidem, pag. 12.
6. Ibidem, pag. 12.
7. Ibidem, pag. 15.
8. Ibidem, pag. 26.
9. Ibidem, pag. 28.
10.Ibidem, pag. 29
11. – 13. Ibidem, pag. 30

"Faţa lui era ca o revărsare de dragoste."

Una dintre personalităţile exemplare ce s-au stins în temniţele comuniste este Constantin Oprişan, conducătorul Frăţiilor de cruce pe ţară. Născut în 1921 în comuna Onceşti, judeţul Bacău, el termină cursurile liceale la Bacău, iar în anul 1940, animat de idealurile curate ale tinereţii, se incadrează în Frăţiile de Cruce.
În timpul prigoanei declanşate de autorităţi sub regimul antonescian, impotiva tineretului legionar, Constantin Oprişan ia calea exilului şi din ianuarie 1941 se refugiază în Germania. Acolo asistă la cursuri de filosofie, audiindu-l pe filosoful german Martin Heidegger.
Deoarece naziştii, favorabili lui Antonescu, îi internau în lagăre pe legionarii aflaţi în Germania, în februarie 1943 este adus în lagarul de la Buchenwald şi Constantin Oprişan, care avea să fie deţinut aici până la 24 august 1944, împreună cu alte sute de legionari.
După ce se eliberează şi se instruieşte în şcolile speciale germane, face parte dintr-un grup din care se formau echipele ce erau paraşutate în Romania invadată de bolşevici. Dar pentru că frontul avansează foarte rapid, în primăvara lui 1945 se sistează programul paraşutărilor şi grupul este abandonat. Şefii grupului, Nicu Marinescu, Oprişan şi Creţu, iau hotararea să plece spre ţară, strabătând Ungaria în marş, strecurându-se clandestin peste frontiere.
Întors din Germania, Costache Oprişan preia şefia Frăţiilor de Cruce pe ţară. Totodată,în 1946 se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj, unde îi are ca profesori pe Lucian Blaga, Ştefan Bezdechi, D.D. Roşca, acesta din urmă considerându-l un student extraordinar şi punându-l să ţină cursul despre existenţialişti în faţa studenţilor.
Se căsătoreşte în 1947. Cu toate riscurile, el continuă reorganizarea Mişcării Legionare şi după ce ruşii invadaseră ţara. Arestat in noaptea de 14/15 mai 1948, este închis la Jilava (închisoarea de tranzit) şi apoi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Avea să fie repartizat la închisoarea destinată stundenţimii, Piteşti, unde va sta închis din 1949. Conducerea Penitenciarului îl bănuia pe Costache Oprişan a fi comandantul legionar al închisorii, de aceea va fi torturat „pe măsură”.
Impresionat de personalitatea sa, Dumitru Bordeianu îşi aminteşte:
„Pe lângă faptul că Oprişan era unul dintre şefii cu mare răspundere, inteligenţa îl plasa cam în vârful piramidei intelectuale româneşti. Cu pregătirea lui filosofică şi geniul lui de poet îi impresiona enorm pe cei din jur[…]Cât am stat cu el, am avut parte de cele mai elevate preocupări intelectuale. La 30 de ani, Oprişan era de invidiat. Era, ca Pascal, un matematician strălucit şi un gânditor şi logician de temut. Pentru ca timpul să treacă cu folos, l-am rugat să ne ţină un curs de istoria filozofiei. Expunerile lui nu erau făcute ex cathedra, ci de la suflet la suflet şi atât de plăcute şi atrăgătoare încât, opt ore pe zi, parcă uitam de foame şi de lumea de afară. Cele 11 luni, cât am stat cu Oprişan în celulă, au fost pentru mine lunile cele mai plăcute din închisoare.”
Imediat ce este introdus în camerele sortite reeducării, Oprişan îşi dă seama de gravitatea şi grozavia celor ce se întâmplau acolo. Supus şi mai înainte unor crunte bătăi, avea să sufere un adevărat martiriu. Iată cum evocă autorul volumului „ Amintiri din mlaştina disperării” începutul supliciului:
“De când intrasem în cameră si până când cei trei s-au apropiat de colţul nostru, Oprişan, cu firea lui meditativă şi totdeauna reţinut, nu a scos niciun cuvânt. Prisăcaru ni s-a mai adresat o dată, întrebându-ne dacă mai suntem legionari sau nu, desigur cu acelaşi vocabular, ca de la stăpân la argat. După aceea a dat semnalul celor pregătiţi de el pentru atac – erau în număr de vreo 30 – şi le-a strigat: „Pe ei!” Din clipa aceea şi până spre ziuă mi-am pierdut cunoştinţa. Cei 30 ne-au lovit atât de crunt cu bocancii, cu ciomegele, cu pumnii, încât dimineaţa în colţul nostru erau numai bălţi de sânge pe ciment.”
Urmarea teribilă a bătăilor continue a fost anihilarea voinţei de împotivire a celor care îşi pierduseră luciditatea din cauza durerii fizice:
“Îmi amintesc că în sâmbăta care a urmat s-a produs şi inevitabila cădere. Am fost ridicaţi de pe beton şi, sprijiniţi, ne-au dus în faţa comitetului care conducea torturile, sub comanda lui Prisăcaru. L-au întins pe Oprişan, un adevărat cadavru, pe un pat. La ordinele lui Prisăcaru, unul din cameră i-a legat picioarele cu o funie. Apoi am fost luaţi pe rând toţi cei patru rămaşi, Munteanu, Iosub, Comsa şi cu mine. I s-a întins lui Munteanu un ciomag să-l lovească pe Oprişan la tălpi, deoarece corpul era tot o rană. Munteanu a lovit, dar nu mai avea putere. Nu judec tăria loviturilor, ci faptul în sine, că a lovit. Cu voie sau fără voie, el a acceptat să lovească şi începutul prăbuşirii a fost inevitabil. A fost pus apoi Iosub să lovească. A lovit şi el de câteva ori tălpile lui Oprişan. După aceea a scăpat ciomagul din mână, spunând că el nu mai poate lovi. Atunci s-a repezit la el Cantemir, l-a lovit cu un centiron peste cap şi cu pumnul în burtă. Iosub s-a prăbuşit şi a fost dus în lovituri de picior până în colţ, sub geam. Acum îmi venea rândul mie. Când mi s-a dat ciomagul în mâini (nici atunci nu mi-am dat seama, nici altă dată nu mi-am amintit ce am gândit şi am judecat în acea clipă), l-am auzit pe Prisăcaru strigând: „Loveşte-ţi mentorul, banditule, că te-a învăţat filosofie şi este un mare şef legionar”. […]Lunguleac s-a apropiat şi m-a izbit în faţă cu atâta putere, că din câteva lovituri m-a doborât la pământ. Apoi, tot el mi-a pus ciomagul în mână, zicându-mi: „Loveşte-ţi profesorul, banditule, că de nu, te omor eu aici”. Ştiu că am lovit, dar nu din cauza ameninţării, ci a confuziei care mă învăluise, incapabil fiind de a mai raţiona. Că am lovit tare sau nu, nu mai are nici o importantă, ci faptul că am lovit pe omul cel mai drag, de la care învăţasem atâtea. Am lovit omul pentru care aş fi fost altfel capabil să merg la moarte. De aici a început căderea.”
Oricine înţelege monstruozitatea reeducării de la Piteşti din această mărturie a unei conştiinţe creştine, a unui om adus în situaţia de a-şi pierde respectul de sine şi a cărui demnitate a fost grav lezată de căderea sub dominaţia torţionarilor satanizaţi. Lovind în omul cel mai drag şi mai respectat, Dumitru Bordeianu a lovit în chipul lui Dumnezeu din sine, cădere din care nu şi-a mai revenit câţiva ani. Drama sa ameninţa să devină o tragedie prin ruperea relaţiei cu Dumnezeu:
“Nu ştiam ce înseamnă să mă revolt împotriva mea însumi dar, văzând gestul lui Comsa şi al lui Oprişan, si mai ales al celor doi elevi, am încercat acest sentiment pentru prima dată şi m-am desconsiderat ca pe nimeni altul. În clipa aceea n-am cerut ajutor şi tărie de la Dumnezeu şi am rămas singur, după cuvintele Mântuitorului: «Fără Mine, nu puteţi face nimic». Atunci mi s-a întunecat mintea şi satana s-a folosit de slăbiciunea mea şi m-a împins spre cădere.”
Pe Costache Oprişan l-au chinuit ca pe Hristos, săptămani de-a rândul, obligandu-i pe toti cei care au fost candva în subordinea sa şi care il divinizau, […]să-l bată, să-l scuipe, să-l chinuie şi să spună minciuni despre el, să se dezică, să-şi denigreze ideile şi să declare că a fost un farsor. L-am văzut odată, când ne-au scos la aer. Işi dăduse cămaşa jos şi spinarea lui toată era zebrată în forme regulate, cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau cu bici, răstignit”(Neculai Popa „Coborarea in iad”)
Reeducarea continuă şi la Gherla (unde este dus in toamna anului 1951), iîn temuta cameră 99. În urma torturilor şi chinuirilor suferite s-a imbolnavit de tuberculoză şi va fi internat in spitalul penitenciar de la Văcăresti. De acolo va fi luat în toamna anului 1955 pentru a fi anchetat in procesul absurd înscenat de securitate lui Valeriu Negulescu, în legatură cu reeducările.
Din 1958 ajunge la Jilava, fiind încarcerat în celule de la Casimca (talpa iadului din Reduitul Jilavei), împreună cu Marcel Petrisor, Pr. Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif.
“Ne-au pus câte patru în fiecare celulă. In fiecare celulă era sau un om foarte bolnav sau un om înnebunit. In celula mea, se afla Constantin Oprişan - ai cărui plămâni erau complet vlăguiţi de tuberculoză. De două ori pe zi expectora lichid din plămâni.[…]. Era îngrozitor să-l vezi. În prima zi în care am intrat în celulă, erau cu mine Constantin Oprişan, prietenul care mă salvase de la sinucidere şi un alt student mai tânar ca noi. Constantin a început să expectoreze lichid din plămâni. Am rămas ţintuit cu spatele la uşă - surprins deoarece nu mai văzusem niciodată ceva asemănator. Omul se sufoca. Probabil un litru întreg de flegmă şi sânge dăduse afară, şi stomacul meu se întorsese pe dos. Eram gata să vomit. Constantin Oprişan observând asta, mi-a zis: "Iartă-mă!" Mi-a fost atât de ruşine! Deoarece eram student la medicină, am decis să am grijă de el[…]şi am spus celorlalti că eu voi avea grijă de Constantin Oprşsan. El nu se putea deplasa şi am facut tot ce era nevoie pentru el. El era ca un sfânt. Era pentru prima dată când eram în contact cu un astfel de om.”
Acelaşi Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa vorbeşte despre felul în care prezenţa lui Constantin le era întărire duhovnicească:
“El nu vorbea mult. Ne vorbea în fiecare zi in jur de una-doua ore, deoarece nu putea să vorbească foarte mult. Dar fiecare cuvânt care ieşea din gura lui era un cuvânt sfânt - numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. El îşi rostea rugăciunile, şi auzindu-l cum spune aceste rugaciuni, ştiind cât de mult suferea, eram profund impresionaţi. Nu era deloc uşor. Pe lângă delicateţea lui sufletească, el încerca să ne protejeze - să nu expectoreze prea mult ca să nu împraştie bacili în atmosferă. Era ca un sfânt în celulă cu noi. Simţeam prezenţa Duhului Sfânt în jurul lui; îl simţeam pe el. Chiar şi in timpul ultimelor sale zile âand nu mai era în stare să vorbească, el niciodată nu şi-a pierdut bunătatea faţă de noi. Puteam citi in ochii săi lumină spirituală şi dragoste. Faţa lui era ca o revărsare de dragoste.
Părintele Calciu îşi aminteşte moartea lui Oprişan, trăită cu o intensitate maximă:
“Ochii ii erau deschişi, dar am văzut că peste ochii săi părea să fie o perdea de ceaţă. Ochii i s-au întors peste cap. Am fost atât de speriat, mi-a fost aşa de teamă. Am pus mâna pe el şi am zis: "Constantine, nu muri; nu muri! Vino înapoi; vino înapoi!" Am ţipat cu voce tare! Imediat s-a intors. Ochii i-au devenit clari. Nu ştiu ce s-a intamplat în sufletul său, dar am vazut o imensa groază pe faţa sa. Am simţit că era gata să intre în lumea cealaltă şi ca eu i-am cerut să se întoarcă inapoi în celulă... Constantin Oprişan plângea pentru că-l forţasem să se întoarcă. In câteva minute a murit. Inainte de a muri, a spus "Voi muri, dar după moarte, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi”.
Înmormântarea martirului s-a desfăşurat într-o atmosferă înfiorătoare:
“...Am spus gardienilor că a murit... Au venit după trei ore...L-am pus pe Constantin Oprişan pe pământ. Era complet dezbrăcat deoarece a trebuit să dăm hainele sale de închisoare înapoi. Corpul sau era complet vlaguit. Nu ne venea să credem că a fost o fiinţă vie. Era numai piele şi os. Şi m-am gândit că fierea trebuie să-i fi intrat în momentul morţii în sânge deoarece era complet galben. Prietenul meu a luat o floare şi i-a pus-o pe piept - o floare albastră”. Asemenea sufletului său purificat în chinuri, ce s-a dat în braţele lui Hristos, Mântuitorul Său. Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi!
“Mult timp va trebui să treacă până când, din rândurile tineretului român, se va ridica o asemenea valoare” (Octavian Voinea)