Sfântul Ioan Înaintemergătorul - o mărturie vie

Joi(Soborul Înaintemergătorului)

Sfântul Ioan mărturisea despre Hristos Iisus că El este cu adevărat „Mielul lui Dumnezeu, Care ia asupra Sa păcatul lumii”, că este Izbăvitorul făgăduit, aşteptat de toţi. Au auzit aceasta cei din jurul lui şi au crezut. De la ei, această mărturie s-a răspândit în popor şi toţi au început să cugete că Cel mărturisit de Ioan nu este un oarecare. La aceasta făcea trimitere Mântuitorul  atunci când, în ultimele zile pe care le-a petrecut în templu, a pus arhiereilor, cărturarilor şi bătrânilor întrebarea: de unde este botezul lui Ioan, din cer sau de la oameni(Mc. 11, 29)? Aceştia au  ocolit răspunsul , întrucât era cu neputinţă ca ei să  nu fi văzut că Ioan nu venise  cu de la sine putere botezând cu apă. Dar cum era să recunoască asta, de vreme ce astfel s-ar fi silit să recunoască, totodată, şi mărturia dată de el, că înaintea lor se afla Cel Făgăduit, şi ca atare ar fi trebuit să se plece învăţăturii Acestuia? Aşa ceva ei însă nu voiau; şi nu din oarecare pricini întemeiate, ci numai din prejudecată. Încăpăţânarea lor nu micşorează însă cu nimic puterea mărturiei Sfântului Ioan . Ea are şi acum aceeaşi putere de încredinţare ca atunci când a ieşit din gura lui. Şi noi îl auzim pe Ioan arătându-ne adevăratul Izbăvitor, şi prin aceasta credinţa noastră prinde aripi, ca una ce are în sprijinul său o mărturie vie.

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri…

Icoana: http://www.abcgallery.com/I/icons/icons3.html

Sfinte Ioane Botezătorule, roagă-te pentru noi!

Viaţa simplă a Sfântului Ioan Botezătorul

Ieri, iubiţii mei, s-a încheiat Dodekaimeronul, care ţine de la Naşterea lui Hristos până la Bobotează, exceptând Ajunul Bobotezei. După Dodekaimeron, prima sărbătoare care urmează este Soborul Sfântului Ioan Botezătorul, astăzi.

Sfântul Ioan nu are nevoie de laude omeneşti. L-a lăudat Însuşi Hristos când a spus că, între mulţimile oamenilor care s-au născut până atunci, el este mai presus de toţi (vezi, Matei 11, 11). Este mai presus de Noe, de Avraam, de Iacov, de patriarhi, mai presus de toţi marii bărbaţi.

***

S-a născut prin minune, din părinţi bătrâni, Zaharia şi Elisabeta, care era stearpă. Pe cât e cu putinţă ca dintr-o piatră să răsară o floare, tot aşa era cu putinţă ca din cele dinlăuntru ale Elisabetei să se nască prunc. Embrion încă, el a săltat în pântecele maicii lui, când ea a primit-o pe cea asemenea însărcinată, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. De atunci era sfinţit. Precum unii sunt Iude, copii ai blestemului, din pântecele maicii lor, aşa alţii sunt binecuvântaţi din scutecele lor.

Când a crescut, n-a rămas în lume; a ieşit afară, s-a dus în pustie la şcoala marilor bărbaţi. Acolo a trăit o viaţă de mustrare a actualei societăţi consumiste, a cărei lozincă este: “să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (Isaia 22, 13, I Cor. 15, 32). O, voi, care trăiţi aiurea, în aberaţie, veniţi şi vă oglindiţi în această oglindă!

Cum trăia Sfântul Ioan? Hrana lui erau lăcustele (Matei 3, 4), cunoscutele insecte ale din ţarini, pe care până astăzi arabii simpli le usucă şi le mănâncă. Băutura sa era apa din Iordan. Haina sa era o îmbrăcăminte din păr de cămilă. Patul lui era nisipul de lângă râul. Acoperişul său, stelele cerului. Tovarăşii săi, fiarele pustiului, care stăteau înaintea lui ca nişte mieluşei. Sfinţenia – vedeţi ? – toate le îmblânzeşte. Şi dacă leii şi tigrii îl respectau, o femeie l-a sfâşiat – Irodiada. Aşadar, acolo trăia, în universitatea tăcerii, unde se edifică marile personalităţi.

La vârsta maturităţii a primit poruncă de sus să meargă pe malul Iordanului şi acolo să îşi ridice amvonul. Predica lui termocauteră era o mustrare aspră. Tuna şi fulgera. Îi chema pe toţi la întoarcerea spre Dumnezeu. Şi mii din toate păturile sociale alergau. Era un magnet care-i atrăgea pe toţi. Îi sfătuia la pocăinţă şi-i boteza în Iordan.

În mulţimea de oameni a venit şi cineva mai deosebit. Oare purta coroană, avea spadă, îl aducea o caleaşcă? Nu. Om simplu era. Dar numele lui era “mai presus de orice nume” (Filipeni 2,9). Toate numele se şterg, numele Lui va rămâne: Iisus Hristos! Putea să-şi închipuie Ioan că sub chipul smerit al unui sărac nazarinean se ascunde măreţia Dumnezeirii? Şi totuşi, L-a recunoscut. Îi zice Hristos: – Botează-Mă! – Nu se poate; eu sunt un zero înaintea Ta, nu sunt vrednic să Te botez. Hristos însă a insistat şi, în sfârşit, a fost botezat. Nu pentru că avea păcate – este fără de păcat – ci pentru a se arăta taina Sfintei Treimi. Şi S-a arătat. Prin aceasta noi ne diferenţiem de celelalte religii, chiar monoteiste: acestea îl au pe Allah sau pe oarecare altul. Noi spunem: Un singur Dumnezeu, Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh; Sfântă Treime, miluieşte lumea Ta!

Cum s-a arătat Taina Sfintei Treimi? În timp ce Hristos era în ape, s-a deschis cerul – necredincioşii n-au decât să nu creadă, e dreptul lor; noi credem – şi Duhul Sfânt, ca un porumbel, a venit şi s-a aşezat deasupra capului Său. În acelaşi timp S-a auzit un glas – mesajul Părintelui Ceresc, nu ca mesajele de Anul Nou, care sunt pline de minciuni. Mesaj ceresc şi veşnic către întreaga umanitate: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit” (Matei 3, 17). Aceleaşi cuvinte s-au auzit din partea Tatălui Ceresc şi atunci când Hristos Şi-a încheiat prezenţa pământească, completate cu sfatul: “Pe Acesta să-L ascultaţi!” (Marcu 9, 8; Luca 9, 35).

Aşadar, de atunci, iubiţii mei, umanitatea are un călăuzitor. Călăuzitorul ei este Hristos, Care a spus: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Cine Îl urmează, se mântuieşte; cine fuge de El, se pierde. Acesta este desăvârşitul Călăuzitor, desăvârşitul Om, Întruparea virtuţii. Ceilalţi, oricare ar fi, sunt fragmente, nu ajung “monade intacte” cu Cel Unul. “Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin.” (Filipeni 2, 11 şi Dumnezeiasca Liturghie).

“Pe Acesta să-L ascultaţi”, sfătuieşte Tatăl ceresc. Dar, din nefericire, oamenii îşi închid urechile şi nu ascultă glasul lui Hristos. Îşi deschid urechile cui? Diavolului şi uneltelor lui. Nu merg la biserică pentru a asculta glasul Evangheliei; stau noaptea la televizor pentru a asculta glasul lumii demonice. “Cine nu ascultă de Hristos, va asculta de Diavolul”, spune rusul Dostoievski.

***

Atunci când Hristos a venit în pustiu, Ioan L-a arătat cu degetul său, precum spune frumoasa „Slavă…” de la Ceasurile Împărăteşti : “Mâna ta, care s-a atins de preacuratul creştet al Stăpânului, prin al cărei deget L-ai arătat nouă, ridic-o pentru noi către El, o, Botezătorule, ca unul ce ai îndrăzneală multă…” (Ceasul al IX-lea la Teofanie). Acest imn a fost ultimul pe care l-a spus Papadiamantis, care a fost şi un mare psalt – când de acum, bătrân, în insuliţa lui, sărac şi dispreţuit, a plecat din această viaţă. S-a ridicat din pat şi l-a cântat. Cu aceste cuvinte a murit. Oamenii de odinioară închideau ochii cu “cântările lui Dumnezeu”. Acum,…

Aşadar, Ioan L-a arătat pe Hristos lumii şi a spus: “Iată, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”. Iată, zice, “Acesta este Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29). Ca să înţelegem aceasta, trebuie să ne amintim că evreii, ca să simtă uşurare de păcate, luau un miel, îl duceau la templul lui Solomon şi-l ofereau ca jertfă. În clipa în care preotul îl înjunghia, îşi întindeau mâinile deasupra lui pentru ca păcatele să-i părăsească şi să treacă deasupra mielului. Aceasta era o prefigurare, o umbră a marei jertfe pe care avea să o aducă Hristos. Milioane de miei s-au înjunghiat, dar sângele animalelor nu are puterea de “a ierta păcatele” (Matei 9, 6). Doar sângele lui Hristos, a “Mielului lui Dumnezeu”, şterge păcatele. Iată de ce Hristos se numeşte “Miel”; deoarece, precum mielul nu face nici un rău, aşa şi Hristos; precum mielul este dus spre junghiere şi nu se împotriveşte, aşa şi Hristos; şi precum la jertfe “încărcau” păcatele pe cel junghiat, aşa şi Hristos ridică păcatele noastre ale tuturor. Am simţit-o aceasta? Dacă n-am simţit-o, nu suntem creştini. Nu ne mântuiesc nici lumânările, nici făcliile, nici icoanele şi locurile de închinare, nici metaniile şi ascezele. Toate acestea nu iartă nici măcar un păcat. Păcatele le iartă doar “Mielul lui Dumnezeu”, precum a spus Ioan. Dacă nu vei crede că sângele lui Hristos, care s-a vărsat pe Golgota, izbăveşte, nu te mântuieşti.

Închei printr-o pildă. Un pictor vienez a pictat un om pe care l-au prins duşmanii săi şi l-au încărcat cu o greutate. I-au pus-o după gât, atât de strâns, încât nu se putea elibera de ea. Era ca şi Prometeu în Caucaz. Îi ruga pe alţii ca să-l dezlege, dar nimeni nu putea. Atunci, unul i-a spus: Dacă vrei să te eliberezi, urcă pe muntele acela. Acolo vei vedea o cruce cu Cel răstignit. Dacă-L vei ruga cu credinţă, se va întâmpla minunea. Şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat; imediat, sarcina lui a căzut, s-a rostogolit în prăpastie, iar el L-a slăvit pe Hristos.

Fiecare dintre noi, fraţii mei, ridică o greutate mai mare decât Olimpul. Doar prin credinţa în Hristos ne vom izbăvi. Dacă vom crede în El. Nu există altceva în lume. V-o spun eu. De cincizeci de ani predic; dacă n-aş fi crezut, m-aş fi dus să fac orice altceva decât să-mi bat joc de oameni. Cred în Dumnezeu, cred în harul dumnezeiesc, cred în Taine, cred în Sfintele Tradiţii. Poate să fie şi soarele minciună, şi astrele minciună, şi noi minciună; Unul singur nu este minciună – Iisus Hristos, pe Care, copii ai elinilor, lăudaţi-L şi preaînălţaţi-L întru toţi vecii. Amin.

† Episcopul Augustin

Traducere din elină de monahul Leontie

Sursa: http://vatopaidi.wordpress.com/2010/01/07/soborul-sfantului-ioan-botezatorul-7-ianuarie-%CF%81%CE%BF%CF%85%CE%BC%CE%B1%CE%BD%CE%B9%CE%BA%CE%AC-romanian/

Vreau să fiu eu însumi în cel mai adevărat chip…

„Am o enoriaşă sinceră. Citeam odată o lecţie despre poruncile Fericirii, după care ea s-a apropiat de mine şi mi-a spus: Vlădică, dacă numiţi asta fericire, fie-vă ea dumneavoastră. Flămând, îngheţat, părăsit şi gonit – nu vreau… Dacă aţi avea cel puţin un sfert din sinceritatea acelei femei, veţi descoperi că respingeţi  trei sferturi  din Evanghelie – şi încă nu sunt pesimist.

Să luăm un exemplu: Hristos ne descoperă un Dumnezeu vulnerabil, lipsit de apărare, învins şi dispreţuit. Însuşi faptul de a avea un asemenea Dumnezeu nu e cel mai plăcut. Dar dacă ne mai şi spune: „Ţi-am dat un exemplu, ia şi urmează”, atunci chiar vrem să spunem „nu!”. Păi, spuneţi!

Or, nefiind întunecaţi în întregime, şi dacă suntem sinceri în ambele sensuri, adică nu ne împotrivim atracţiei Evangheliei şi suntem gata de a ne expune pericolului, vom găsi şi câteva locuri în ea, două trei fraze, în urma cărora se luminează cugetul, se aprinde inima, voinţa se adună în dorinţa de a urma cuvântului, căci într-atât de minunat, de adevărat, de desăvârşit şi într-atât de mult corespunde, încât însăşi trupul parcă cere grabnic o pornire la drum. Subliniaţi acele locuri; cât de rare ar fi, ele sunt locurile unde deja corespundeţi lui Hristos, unde aţi descoperit printre straturile  suprapuse o insuliţă a pânzei iniţiale, aţi descoperit mâna maestrului. Şi ţineţi minte: din moment ce veţi face această descoperire, nu veţi mai avea nevoie a vă lupta cu firea pentru a vă apropia tot mai mult de duhul evanghelic; e suficient să vă urmaţi firea, dar deja firea veritabilă, nu cea falsă, adăugită, ci trăsăturile pictate de mâna maestrului.

Chestiunea nu constă în a face totul potrivnic celor ce le dorim(creştinii numesc asta adesea „a fi virtuos”: cu cât mai mult vreau să fac asta, cu atât mai virtuos este să nu o fac), ci în a spune: iată un punct- două în care am găsit ce este în mine veritabil. Vreau să fiu eu însumi în cel mai adevărat chip… Faceţi astfel şi, când o veţi face atent, cu bucuria de a fi şi a deveni tot mai mult ceea ce sunteţi, veţi întrezări şi o altă fâşie de lumină, un loc similar, înrudit cu cele câteva cuvinte care v-au frapat iniţial. Treptat pânza se curăţă, apare ba o trăsătură, ba o pată de culoare…Şi tot mai mult vă va cuprinde Evanghelia, însă nu ca o armată de ocupaţie ce vă cucereşte prin violenţă, ci printr-o acţiune eliberatoare, în urma căreia tot mai mult deveniţi ceea ce sunteţi. Şi descoperiţi faptul că a fi tu însuţi înseamnă a fi după chipul şi asemănarea Celui ce a voit să fie după chipul şi asemănarea noastră, pentru a ne mântui şi a ne schimba.

Aşadar, iată două căi diferite, dar corelate, ale autocunoaşterii: cunoaşterea „eului” ca individ, care se autoafirmă, se opoziţionează, care îl respinge şi îl neagă pe celălalt; a „eului” care nu doreşte să se vadă în întregime, întrucât se jenează şi se teme de infirmitatea sa; a „eului” ce nu voieşte să devină real, căci a fi real înseamnă a te pune în faţa judecăţii lui Dumnezeu şi a oamenilor; a „eului”  ce nu vrea să asculte ce spun despre el oamenii şi, mai cu seamă, ce spune despre el Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu. Iar, pe de altă parte,  persoana, [cunoaşterea persoanei]care-şi găseşte satisfacţia, plinătatea şi bucuria doar în descoperirea chipului său primordial, a chipului desăvârşit ce se eliberează, înfloreşte, se deschide – adică se regăseşte tot mai mult – şi prin aceasta distruge tot mai mult individul, până  când în acesta nu va mai rămâne nimic opoziţional, nimic autoafirmativ, ci doar persoana – ipostaza -, care este relaţie, persoană ce va fi mereu doar stare a dragostei celui ce iubeşte şi a celui ce este iubit. Persoană care este eliberată din captivitatea individului şi intră din nou în armonia ce se cheamă Dragoste Dumnezeiască”

Mitropolitul Antonie de Suroj, Despre credinţă şi îndoială, Editura Cathisma, Bucureşti, 2009

Imagine : http://cathisma.wordpress.com/2009/04/14/o-noua-editie-despre-credinta-si-indoiala-antonie-bloom/