Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevarată( I I)

Deci trebuie să ştie care e voia lui Dumnezeu, spre care, privind, să se sârguiască cel ce doreşte viaţa cea fericită şi voieşte să-şi îndrepteze vieţuirea lui spre aceea. Voia cea desavârşită a lui Dumnezeu este să-şi curăţe sufletul prin har de toată întinăciunea, ridicându-l mai presus de plăcerile trupului si să-l aducă lui Dumnezeu curat, doritor şi în stare să vadă acea lumină duhovnicească şi negraită. Pe unii ca aceştia îi fericeşte şi Domnul zicând: "Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu? (Mt. 5, 8). Iar în alt loc porunceşte: "Faceţi-vă si voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este" (Mt. 5, 48). Spre aceasta desavârsire ne îndeamnă şi Apostolul să alergăm, zicând: "Ca să înfăţişez pe tot omul desăvârşit întru Hristos, spre ceea ce mă şi ostenesc nevoindu-mă" (Col. 28, 29). Iar David, grăind în Duh, învăţa, pe cei ce voiesc să vieţuiască întru dreapta înţelepciune, calea adevaratei înţelepciuni (filosofii), pe care trebuie să păşească spre ţinta desăvârşită, cerând, de la Cel ce dă, cele ce Duhul le învaţă prin David: "Să se facă, zice, inima mea fără prihană, întru îndreptările Tale, ca să nu mă ruşinez" (Ps. 118, 80). Prin aceasta cere să se teamă de ruşine si să se dezbrace, ca de o haină murdară şi de necinste, cei ce s-au îmbrăcat cu ea, din răutate. Căci zice iarăşi: "Atunci nu mă voi ruşina, când voi cauta spre toate poruncile Tale" (Ps. 118, 6). Vezi că Duhul pune îndrăzneala în împlinirea poruncilor? Şi iarăşi: "Inima curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele si cu duh stăpânitor mă întăreşte" (Ps. 50, 12? 14). Iar în alt loc întreabă: "Cine se va sui în muntele Domnului?" (Ps. 23, 3). Apoi răspunde: "Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima" (Ps. 23, 3).

Acesta, care fiind curat în toate, se suie în muntele lui Dumnezeu, este cel ce nici cu gândul, nici cu cunoştinţa, nici cu faptele nu şi-a întinat până la sfârsit sufletul, stăruind în patimi, şi cel ce prin fapte şi prin înţelesuri bune şi prin duhul stăpânitor şi-a zidit din nou inima stricată de răutate.

          Iar sfântul Apostol, grăind despre feciorie celor ce şi-au ales să vieţuiască în ea, scrie cum trebuie să fie viaţa aceasta. "Fecioara, zice, se îngrijeşte de cele ale Domnului, ca să fie sfântă cu trupul şi cu duhul" (I Cor. 7, 34). Zicând că trebuie să fie curată şi cu sufletul si cu trupul, porunceşte să se ţină cât mai departe de tot păcatul, atât de cel arătat cât şi de cel ascuns, adică să se ferească cu desavârşire de păcatele cu fapta şi de cele săvârşite cu gândul. Căci ţinta sufletului care cinsteşte fecioria este să se apropie de Dumnezeu şi să fie mireasa lui Hristos.

          Iar cel ce doreşte a se face casnicul cuiva trebuie să ia prin imitare chipul aceluia al cărui casnic se face. Drept aceea e de trebuinţă ca şi aceea care doreşte să fie mireasa lui Hristos să se facă, după putere, asemenea frumuseţii lui Hristos prin virtute. Căci nu se poate uni cu lumina niciodată cel ce nu se luminează de lumina aceea. Pentru că am auzit şi pe apostolul Ioan zicând: "Tot cel ce are nădejdea aceasta se curăţeste pe sine precum si Acela curat este" (I In. 3, 3). Iar apostolul Pavel zice: "Faceţi-vă urmatori mie, precum şi eu, lui Hristos" (I Cor. 11, 1). Deci

sufletul ce voieşte să zboare spre Dumnezeu şi să se lipească de Hristos trebuie să alunge de la sine tot păcatul, atât cel care se săvârşeşte la arătare prin fapte, adica furtul şi răpirea, preacurvia şi lacomia, curvia şi boala limbii şi tot neamul văzut al păcatelor, cât si cel care, zăcând în chip ascuns în suflete şi mişcându-se fără să fie văzut de cei dinafară, roade pe om în chip amarnic cu dinţii cei mai ascuţiţi. Iar aceştia sunt: pizma, necredinţa, relele năravuri, viclenia, pofta celor necuvenite, ura, trufia, slava deşartă si toată ciurda ascunsă a răutătii, pe care, la fel cu neamul cel aratat al păcatelor, Scriptura o urăşte şi de care se scârbeşte.

Căci amândouă sunt înrudite între ele si răsar din aceeaşi răutate.

          Şi ale cui oase le-a risipit Domnul? Nu ale celor ce caută să placă oamenilor? De cine se scârbeşte Domnul ca de un blestemat si ucigaş? Nu de bărbatul făţarnic şi viclean? "Căci de bărbatul sângelui si de viclean se va scârbi Domnul" (Ps. 5, 7). Nu blestema David în chip vădit pe "cei ce grăiesc pace cu vecinii lor, dar în inimile lor cele rele", strigând către Dumnezeu: "Dă-le lor după faptele lor"? (Ps. 27, 3-4) şi: "În inima lucraţi nelegiuiri pe pamânt" (Ps. 57, 2). Aici Dumnezeu a numit mişcarea păcatului în suflet, lucrare.

          De aceea ne porunceşte să nu căutam nici faima de la oameni şi să nu ne ruşinăm nici de necinstirile ce ne vin de la ei. Scriptura lipseşte de răsplătirile din ceruri pe cei ce miluiesc la aratare pe săraci şi pe cei ce-şi trâmbiţează dărnicia pe pamânt. Căci de cauţi să placi oamenilor şi dăruieşti ca să fii lăudat, ţi s-a dat plata facerii tale de bine prin laudele oamenilor, pentru care ţi-ai arătat mila. Deci nu mai cere răsplata în cer odată ce ţi-ai adunat cele de pe pământ, nici nu mai aştepta cinstea de la Dumnezeu, căci ai primit-o pe aceasta de la oameni.

          Doreşti slava cea nemuritoare? Arată Celui ce poate să-ţi dea ceea ce doreşti, viaţa ta în ascuns. Ţi-e frică de ruşinea veşnică? Teme-te de Cel ce ţi-o va descoperi pe aceasta în ziua judecăţii.

          Cum zice deci Domnul: "Să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să mărească pe Tatal vostru cel din ceruri"? Pentru că porunceşte celui ce urmează poruncile lui Dumnezeu ca, orice ar face, să facă privind spre Acela şi numai spre El, nevânând nici o slavă de la oameni, ci să fugă de laudele de la aceştia şi de arătarea (faptelor lui în faţa acestora). Dar cerând să se facă cunoscuţi tuturor prin viaţa şi prin fapte, ca să vadă aceia faptele lor, n-a adaus "ca să laude pe cel ce se arată", ci "ca să slavească pe Tatal vostru cel din ceruri" (Mt. 5, 16). Deci porunceşte ca toată lauda să se îndrepte spre Dumnezeu şi toată fapta să se potrivească cu voia Lui, la care se afla toata răsplata faptelor virtuţii. Iar ţie îţi porunceşte să fugi si să te întorci de la lauda limbilor cea de pe pamânt. Iar cel ce o caută pe aceasta şi-şi târăşte viaţa spre ea nu va fi lipsit numai de slava veşnică, ci să-şi aştepte şi pedeapsă. Căci, "vai, zice, când toţi oamenii vor zice bine de voi" (Lc. 6, 26). Fugi, deci, de toată cinstirea omenească, al cărei sfârsit este ruşinea şi necinstea vesnică şi doreşte laudele de sus, spunând cu David: "De la Tine e lauda mea" (Ps. 21, 29) şi: "Întru Domnul se va lauda sufletul meu". Iar fericitul Apostol porunceşte ca nici cel ce mănâncă să nu se împărtăşească de hrana ce-i sta în faţă cu nepăsare, ci să dea mai întâi slava Celui ce i-a dat mijloacele de a trăi (I Cor. 10, 31). Aşa ne îndeamnă să dispreţuim în toate slava de la oameni şi să căutam pe cea de la Dumnezeu. Căci cel ce face aşa, credincios se va numi de către Domnul. Iar pe cel ce doreşte cinstea de aici îl aşează între cei necredincioşi. "Căci cum puteţi, zice, să credeţi voi, cei ce primiţi slava unii de la alţii, şi slava cea de la Unul Dumnezeu nu o căutaţi?" (I In. 5, 44).

          Iar ce este ura, auzi de la Ioan, care zice: "Cel ce urăşte pe fratele său, ucigaş de oameni este si stiţi că tot ucigasul de oameni nu are viaţă veşnică" (I In. 3, 15). Îl scoate deci din viaţă pe cel ce urăşte pe fratele său, ca pe un ucigaş de oameni, mai bine zis numeşte ura de-a dreptul ucidere. Căci

cel ce a smuls şi a nimicit din sine iubirea faţă de aproapele şi s-a făcut din prieten duşman al lui, cu dreptate se numără între ucigaşii de oameni, care păzesc ascunsă faţă de aproapele duşmania lor faţă de cei pe care ei uneltesc să-i omoare.

Apostolul arata prin aceasta limpede că nu e nici o deosebire între relele ascunse înăuntru şi între cele arătate şi văzute, punându-le la un loc şi numărându-le împreună.

"Şi pentru că n-au cercat, zice, a avea pe Dumnezeu întru cunoştinţă, i-a predat pe ei unei minţi neiscusite, ca să facă cele ce nu se cuvin, fiind plini de toata nedreptatea, curvia, viclenia, lacomia, rautatea umpluţi de pizma, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de năravuri rele şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, ocarâtori, mândri, îngâmfaţi, născocitori de rele, neascultatori de părinţi, neînţelegători, fără aşezământ, fără iubire, neîmpăcaţi, nemilostivi, care, deşi cunosc dreptatea lui Dumnezeu, că făcând adică acestea sînt vrednici de moarte, nu numai că le fac acestea, ci şi consimt cu cei ce le fac" (Rom. 1, 28-32).

Vezi cum a împletit relele năravuri, mândria, viclenia şi celelalte rele ascunse, cu uciderea, cu lacomia şi cu toate cele asemănătoare? Dar ce spune Domnul însuşi? "Ce este între oameni înalt, urâciune este la Dumnezeu" (Lc. 16, 15) şi: "Cel ce se înalţă pe sine va fi umilit şi cel ce se smereşte pe sine va fi înalţat" (Lc. 14, 11). Iar Întelepciunea zice: "Necurat este la Domnul tot cel cu inima înaltă" (Prov. 16, 5). Dar ar putea afla cineva şi în alte Scripturi multe spre învinovăţirea patimilor ascunse în suflete. Si aşa de rele sînt acestea şi de greu de vindecat şi atâta tarie au câştigat în adâncul sufletului, încât nu e cu putinţă să fie smulse şi desfiinţate numai prin sârguinţa şi virtutea omenească, de nu va primi cineva ca ajutor, prin rugăciune, puterea Duhului, ca să biruiască asupra răutăţii ce-l stăpâneşte înăuntru. Aceasta o învaţă Duhul însuşi, folosindu-Se de glasul lui David: "De cele ascunse ale mele curăţeste-mă şi păzeşte pe robul Tău de cele de alt neam" (Ps. 18, 13-18).

          Căci două fiind cele din care se alcătuieşte omul cel unul, sufletul şi trupul, şi cel din urmă îmbrăcându-l, iar cel dintâi rămânând înauntru în timpul vieţii, cel dintâi trebuie supravegheat ca o biserică a lui Dumnezeu şi păzit, ca nu cumva, venind în el vreunul din păcatele arătate, să-l clatine şi să-l strice. Despre cel ce nu-şi păzeste sufletul vorbeşte şi Apostolul cu ameninţare: "Cel ce strică biserica lui Dumnezeu strica-l-va pe el Dumnezeu" (I Cor. 3, 17). Iar pe cel dinăuntru trebuie să-l păzim cu toată străjuirea, ca nu cumva, pornind vreo ceata înarmată a răului din vreun adânc de undeva şi stricând gândul vieţuirii binecredincioase, să robească sufletul, umplându-l de patimile ce-l atrag pe ascuns. Drept aceea

 omul trebuie să străjuiască cu mare veghe, înconjurând des sufletul, strigând ca un conducător de oaste şi îndemnând: "Omule, ţine în toată paza inima ta. Căci din aceasta sunt ieşirile vieţii". Iar straja sufletului este gândul vieţuirii binecredincioase, întarit de frica de Dumnezeu, de harul Duhului, de fapte bune. Căci, cel ce şi-a înarmat sufletul său cu acestea respinge uşor atacurile tiranului, adică viclenia şi pofta, mândria, mânia, pizma si toate mişcările viclene ale răutăţii dinăuntru.

Acela care cultivă virtutea trebuie să fie simplu şi neclintit, plugărind numai roadele vieţuirii binecredincioase şi neabătându-şi niciodată viaţa spre căile răutăţii şi nedespărţindu-şi gândul de la vieţuirea bine-credincioasă a credinţei, ci să fie de un singur fel, drept şi necercat de patimile ce se află în afara drumului său. Pentru că nu e cu putinţă ca cea care vieţuieşte cu un singur bărbat şi cea care preacurveşte, căsătorită fiind, să aştepte aceeaşi răsplată a vieţii.

          „Să nu înjugi, zice fericitul Moise, în aria ta animale de neam strain la un loc, ca boul si asinul, ci, înjugând cele de acelaşi neam, să-ţi treieri secerişul tău. Nici să nu ţeşi în haina ta de lâna in, nici in, în cea de lâna" (Deut. 22, 10-11). "Să nu semeni în ţarina ta doua feluri de seminţe, nici de doua ori pe an" (Lev. 19, 19). "Să nu împreuni animal de neam străin cu altul spre naştere, ci să împreuni pe cel de acelaşi neam cu cel de acelaşi neam" (Deut. 11, 9).

          Ce voieşte să spună sfântul prin aceste ghicituri? Că nu trebuie să sădeşti în acelaşi suflet împreună patima şi virtutea, nici să-ţi împarţi viata între cele potrivnice, ca să cultivi în acelaşi suflet mărăcini şi grâu, nici mireasa lui Hristos să nu preacurvească cu vrajmaşii lui Hristos şi pe de o parte să zămislească lumina, pe de alta, să nască întunericul. Căci nu pot fi acelea împreună, precum nici laturile virtuţii, împreună cu laturile patimii. Căci ce prietenie poate fi între neprihănire şi desfrânare? Şi ce unitate de gând, între dreptate si nedreptate? Sau ce părtăşie are lumina cu întunericul? Nu se retrage una din faţa celuilalt si nu voieşte să rămână fără cel ce-l războieşte?

            Deci, plugarul înţelept trebuie să sloboadă ca dintr-un izvor bun de băut apele cele bune ale vieţii, neamestecate cu noroi şi să cunoască numai rodurile lui Dumnezeu şi cu ele să se ostenească, cu străduinţa, toată viaţa. Făcând aşa, chiar dacă ar răsări vreun gând străin între rodurile virtuţii, văzând în ascunsul tău ostenelile tale Cel ce toate le vede, va smulge cu puterea Lui acea rădăcină vicleană şi făţarnică a gândurilor înainte de odrăslire. Căci celui ce stăruie întru ostenelile virtuţii îi vine repede în ajutor harul Duhului, care nimiceşte seminţele răutăţii şi nu poate cădea acela din nădejde, nici nu poate fi trecut cu vederea şi lăsat neizbăvit cel ce stăruie pururea lângă Dumnezeu.

Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevarată( I )

A sfântului Grigorie, episcopul Nyssei

          Dacă şi-a despărţit cineva puţin cugetarea de trup şi de robia patimilor şi s-a eliberat de neînţelepciune şi-şi priveşte sufletul cu un gând neviclean si sincer, va vedea în chip curat în firea acestuia iubirea lui Dumnezeu cea către noi şi scopul pentru care ne-a zidit. Căci va afla, privind în felul acesta, unită fiinţial şi firesc cu omul, pornirea dorinţei spre bine si încă spre Binele cel mai înalt şi unită cu firea, dragostea nepatimaşă şi fericită a acelui chip înţelegător si fericit, a cărui imitaţie este omul.

          Dar o înşelăciune a acestor lucruri văzute şi curgătoare, vrăjind mereu printr-o patimă neraţională şi printr-o plăcere amară sufletul neatent şi fără pază, prin negrijă îl atrage spre patima cumplită ce se naşte din plăcerile vieţii si naşte moartea celor ce o îndragesc. Pentru aceea harul Mântuitorului nostru a dăruit, celor ce o primesc cu iubire, cunoştinţa adevărului, leacul mântuitor al sufletului. Prin aceasta, înşelăciunea care vrăjeşte pe om se destramă, iar mişcarea necuvenită a trupului se stinge. Căci sufletul care a primit adevărul e condus de lumina acestuia spre Dumnezeu şi spre mântuirea sa.

          De aceea, voi care aţi primit cu vrednicie cunoştinţa aceasta şi v-aţi îndreptat dragostea dumnezeiască dupa firea dată sufletului şi v-aţi adunat cu toată inima la un loc, ca să înfăptuiţi în comun prin fapte chipul de viaţă arătat de apostol (Rom. 12, 2), doriţi să primiti de la noi un cuvânt îndrumator si călăuzitor, care să vă conducă pe calea dreaptă a vieţii, un cuvânt care să arate celor ce şi-au ales-o, întocmai, care este scopul acestei vieţi, care este voia cea bună si bineplăcută si desavârşită a lui Dumnezeu şi care este calea ce duce la acest scop, sau cum se cuvine să vieţuiască împreună cei ce păşesc pe aceasta cale si cum trebuie să îndrepteze întâistatatorul obştea ce se îndeletniceşte cu adevărata filosofie şi de ce osteneli trebuie să se folosească cei ce vor să urce spre vârful cel mai înalt al virtuţii, să-şi facă sufletele vrednice de primirea Duhului.

          Fiindcă deci cereţi de la noi acest cuvânt - nu numai din gură, ci şi statornicit în litere, ca avându-l aşezat în acestea să-l luaţi de acolo ca dintr-o vistierie a amintirii, potrivit trebuinţelor timpului - vom încerca, după harul Duhului dăruit nouă, să răspundem acestei râvne a voastre, ştiind sigur că dreptarul vieţii binecredincioase din voi e rezemat în dreapta dogma a credinţei, având dumnezeirea fericitei şi veşnicei Treimi neschimbată nicidecum în nimic, ci cugetată şi închinată într-o singură fiinţă, într-o singură slava, în aceeaşi voinţă, în trei ipostasuri, precum, apucând de mai înainte, am dat mărturisirea faţă de multi martori prin Duhul care ne-a spălat pe noi în izvorul Tainei (botezului).

          Cunoscând deci aceasta marturisire bine credincioasăşsi negreşită a credinţei, întemeiată în adâncul sufletului vostru în chip neclintit, şi pornirea şi urcuşul vostru înalt spre Cel bun şi fericit, pe drumul faptelor vă punem în scris seminţele învăţăturii, alegând unele dintre scrierile dăruite nouă mai înainte de Duhul dând de multe ori după trebuinţă şi înseşi cuvintele Scripturii, spre crezarea celor spuse şi spre lămurirea gândirii voastre despre ea, ca să nu părem că, părăsind darul de sus, născocim lucruri neadevărate printr-o cugetare stricăcioasă şi coborâtă, plăsmuind prin gânduri din afară chipuri ale dreptei credinţe, ca să le introducem pe acestea printr-o cugetare deşartă, amestecându-le în chip neînţelept cu cele ale Scripturii.

          Căci cel ce voieşte să-şi dăruiască sufletul şi trupul lui Dumnezeu, potrivit legii dreptei credinţe, şi să-I aducă Lui jertfa cea fără de sânge şi curată, trebuie să-şi ia drept călăuză a vieţii credinţa cea dreaptă pe care ne-o grăiesc glasurile sfinţilor prin toată Scriptura. Pe temeiul acesteia conducându-şi sufletul bine ascultător şi bine strunit pe căile virtuţii şi dezlegându-se pe sine în chip curat de lanţurile vieţii acesteia şi eliberându-se de robia celor de jos si deşarte, pe de altă parte predându-se întreg credinţei şi vieţii după Dumnezeu, va cunoaşte limpede că

acolo unde este dreapta credinţă şi viaţa neîntinată, acolo este şi puterea lui Hristos, iar unde este puterea lui Hristos, de acolo pleacă şi orice patimă şi moartea care ne fură viaţa. Căci nu au cele rele în ele puterea să se împotrivească puterii Domnului, ci ele se pot ivi numai prin călcarea poruncilor.

          E ceea ce a păţit cel dintâi om plăsmuit, iar acum toţi cei ce imită prin hotarâre de bunăvoie neascultarea aceluia. Dar pe cei ce vin cu voia nevicleană la Duhul şi au credinţă întru toată adeverirea, neavând nici o pată pe conştiinţă, aceasta putere a Duhului îi curăţeşte, potrivit celui ce a zis : "Că Evanghelia noastră cea către voi nu s-a vestit numai în cuvânt, ci şi întru putere şi întru Duh Sfânt şi întru adeverire multă, precum bine ştiţi" (I Tes. 1, 5) şi iarăşi: "Întreg duhul si sufletul si trupul vostru să fie păzite fără pată întru numele Domnului nostru Iisus Hristos" (I Tes. 5, 23), care a dăruit prin baie celor vrednici mireasma nemuririi, ca talantul încredinţat fiecaruia să aducă bogaţia nevăzută, prin Lucrarea celor încredinţate.

          Căci mare este, fraţilor, mare este sfântul botez spre dobândirea bunurilor duhovniceşti de către cei ce-l primesc cu frică. Pentru că din Duhul cel bogat şi îmbelşugat curge pururea harul în cei ce-l primesc.

          De acest har umplându-se, sfinţii apostoli au arătat Bisericilor lui Hristos rodurile plinătăţii si ale adeveririi.

Acest Duh rămâne sălăşluit în cei ce au primit darul Lui, împreună-lucrator, după măsura credinţei fiecăruia din cei ce s-au împărtăşit de El, zidind în fiecare binele spre sârguinţa sufletului în faptele credinţei, după cuvântul Domnului, Care zice că cel ce a primit talantul l-a primit spre lucrarea a ceea ce i s-a dat (Lc. 19, 13), adică harul Sfântului Duh i s-a dat fiecăruia, spre sporirea şi creşterea lui.

Căci sufletul care s-a născut din nou prin puterea lui Dumnezeu trebuie să crească pâna la măsura vârstei duhovniceşti în Duhul, adăpat neîncetat cu sudoarea virtuţii şi cu dărnicia harului. Pentru ca, precum firea trupului pruncului nou-născut nu rămâne în vârsta fragedă, ci hrănit cu mâncarile trebuitoare sufletului, după legea firii, înaintează spre măsura ce-i este rânduită, aşa se cuvine şi sufletului născut de curând. Împartăşirea de Duhul, nimicind boala intrată prin neascultare, reînnoieşte vechea frumuseţe a firii. De aceea, el nu mai rămâne pururea prunc, nici nemişcat în nelucrarea şi în lipsa de curăţie, adormit în starea naşterii, ci se hrăneşte pe sine prin mâncări potrivite lui şi creşte spre mărimea pe care o cere firea prin toată virtutea şi ostenelile, ca să se facă prin virtutea sa, cu puterea Duhului, neprimejduit de nevăzutul tâlhar ce pregăteşte sufletelor multe uneltiri ascunse.

          Deci trebuie să ne conducem pe noi, după Apostol, pururea spre bărbatul desăvârşit, „până ce vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la bărbatul desăvârşit şi la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos, ca să nu mai fim prunci, învăluiţi şi purtaţi de tot vântul învăţăturii, cu meşteşug, spre uneltirea înşelăciunii, ci întărindu-ne în adevăr, să creştem în toate întru El, Care este capul, Hristos" (Ef. 4, 13-15) şi în altă parte, acelaşi zice: "Nu vă asemănaţi chipului veacului acesta, ci vă schimbaţi la faţă întru înnoirea minţii voastre, ca să cercaţi care este voia lui Dumnezeu cea bună şi bineplăcută şi desăvârşită" (Rom. 12, 2).

Iar voia lui Dumnezeu cea desăvârşită este, după el, a-şi întipări cineva în suflet chipul vieţuirii binecredincioase. Pe acest suflet îl duce la înflorirea celei mai înalte frumuseţi harul Duhului, care lucrează împreună cu ostenelile celui ce-şi întipăreşte acest chip.

          La creşterea trupului nu dăm nimic de la noi. Căci firea nu-şi măsoară mărimea prin voia şi plăcerea omului, ci prin mişcarea şi legea ei.

Dar măsura si frumuseţea sufletului în starea naşterii celei noi, pe care o dăruieşte, prin sârguinţa primitorului, harul Duhului, atârna de voia noastră. Căci cu cât întinzi mai mult nevoinţele vieţuirii binecredincioase, cu atât se întinde mai mult şi mărimea sufletului prin nevoinţe si osteneli, pe care le porunceste si Domnul nostru, zicând:

"Nevoiţi-vă (luptaţi) să intraţi prin poarta cea strâmtă" (Lc. 13, 24; Mt. 7, 13) şi iarăşi:

"Siliţi-vă, căci silitorii răpesc Împărăţia cerurilor? (Mt. 11, 12) şi: "Cel ce rabdă până la sfârşit acela se va mântui" (Mt. 10, 22 Mc. l3, l3) şi:

 "Întru răbdarea voastră veti câştiga sufletele voastre" (Lc. 21, 19). Dar şi Apostolul zice:

"Prin răbdare alergăm în lupta ce ne stă în faţă" (Evr. 12, 1) şi:

"Ca un slujitor al lui Dumnezeu întru răbdare multă" şi cele urmatoare (II Cor. 6, 4).

          Pentru aceea ne cere să alergăm şi să stăruim cu tărie în nevoinţe pentru că darul harului se măsoară cu ostenelile celui ce-l primeşte. Căci viaţa veşnică şi veselia negrăită din ceruri o dăruieşte harul Duhului, dar vrednicia de a primi darurile şi de a se bucura de har o da dragostea de osteneli a credinţei. Unindu-se într-una fapta dreptăţii şi harul Duhului, în sufletul în care se unesc, îl umplu pe acesta împreună de viaţa fericită. Iar despărţite una de alta, nu aduc sufletului nici un câştig. Căci

harul lui Dumnezeu nu poate petrece în sufletele ce fug de mântuire, iar puterea virtuţii omeneşti nu e îndestulatoare prin sine însăşi ca să înalţe sufletele lipsite de har spre chipul vieţii.

"Căci, zice, de nu va zidi Domnul casa si nu va păzi cetatea, în zadar priveghează păzitorul şi se osteneşte ziditorul" (Ps. 106, 1) şi iarăşi: "Căci nu prin sabia lor au moştenit pământul şi nu braţul lor i-a mântuit pe ei, măcar că s-au folosit de sabie şi de braţe în lupte, ci dreapta Ta şi braţul Tău şi lumina feţei Tale" (Ps. 43, 4). Ce spune prin aceasta? Că ajutorul de sus dat lucratorilor de Domnul e cel ce aduce roada şi totodată că nu trebuie să se încreadă cineva în straduinţele omeneşti şi să nu-şi închipuie că toată cununa îi vine prin ostenelile sale, ci să-şi lege nădejdile cu privire la sfârşit, de voia lui Dumnezeu.

         

Sursa icoanei: http://psaltirea.wordpress.com/2009/02/18/sf-grigorie-de-nyssa-omilii-la-titlurile-psalmilor-2/

Egoismul, mila de sine şi iubirea de sine(II)

„Cum să mă rog pentru acesta?

Dumnezeu nu va auzi.

El aude numai rugăciunea

celor care nu-şi satisfac voia proprie.”

„Vă plângeţi de mila de sine şi nu puteţi să nu vă plângeţi  de ea. Este cel mai linguşitor prieten, care nu este rău , dar în orbirea sa propune întotdeauna sfaturi rele care par, totuşi, atât de bune încât nu aveţi putere să vă împotriviţi lor. De aceea aveţi dorinţa să vă satisfaceţi propriile ; în urma ei egoismul se măreşte şi  îşi lărgeşte cercul tot mai mult.[III, 526]

A vă birui propria voie, ştiind că este mai bine să o refuzaţi, este jertfă bineplăcută înaintea lui Dumnezeu, pentru care veţi fi răsplătiţi cu mângâiere lăuntrică. Dar a scăpa aceste ocazii de biruinţă asupra voastră înseamnă a pune lucrarea plăcută lui Dumnezeu mai prejos decât satisfacerea voii proprii[III, 534]

Întrebarea voastră: „Ce să facem cu eu?” este foarte firească în sufletul care a pornit pe calea cunoaşterii de sine. Ce să faceţi? Să-l sfărâmaţi şi să-l faceţi praf... Toată viaţa acestui lucru este menită...

Metoda pentru acest lucru este simplă: nu-l ascultaţi pe [acest]eu şi împotriviţi-vă lui. Lucrarea lui înseamnă să aveţi încredere în mintea voastră, să urmaţi voinţa voastră şi să consimţiţi la sentimentele voastre. Cea mai concretă manifestare a vieţii lui este autocompătimirea... Lepădarea de orice manifestare a [acestui] eu şi lucrarea împotriva lui sunt prefacerea lui în praf... Porunca cu privire la acest lucru aţi auzit-o din gura Domnului Însuşi: să se lepede de sine(Matei 16, 24). Începeţi să vă supravegheaţi pe voi înşivă... şi observaţi manifestarea eului vostru... şi apoi împotriviţi-vă lui...în toate – şi mari şi mici. [VI, 961]”

„Numai celor care nu au milă de sine

şi nu-şi satisfac propria voie

Domnul le dă har şi izbândă.”

„Mila de sine, după cum se vede, o priviţi foarte superficial, socotind cazurile cedării faţă de ea ca acte neînsemnate. Aici este marea voastră greşeală. Cazurile de autocompătimire sunt propriu-zis neînsemnate, dar prezenţa în suflet a acestei autocompătimiri nu este neînsemnată. Căci ce înseamnă ea? Înseamnă că satisfacerea propriei voastre plăceri este mai puternică decât lucrarea cea plăcută lui Dumnezeu. [VIII, 1454]

Îmi scrieţi să mă rog pentru izbăvirea voastră de satisfacerea voii proprii. Cum să mă rog pentru acesta? Dumnezeu nu va auzi. El aude numai rugăciunea celor care nu-şi satisfac voia proprie. Şi pe omul însuşi, pe fiecare, Domnul îl aude numai atunci când el nu suferă din pricina acestor fiice întâi născute ale păcatului.  Numai celor care nu au milă de sine şi nu-şi satisfac propria voie Domnul le dă har şi izbândă. Şi cere ca omul însuşi să dovedească lipsa lor, ca arvună pentru faptul că merită să i se arate milă. [VIII, 1454]

În prezenţa celorlalţi putem fi indulgenţi cu noi dintr-un anumit motiv raţional, dar când suntem singuri: niciodată. Acesta este cel mai rău dintre cele masi mari rele. [IV, 705]”

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Sfaturi înţelepte, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, pp. 403-404

Sursa imaginii:

http://www.magazinortodox.ro

Cuviosul Antipa de la Calapodeşti

Pe Cuviosul Antipa, mare trăitor duhovnicesc şi călugăr sfânt, l-a odrăslit pământul Moldovei în veacul al XIX-lea. Acest ostaş al lui Hristos, numit din botez Alexandru Luchian, s-a născut în anul 1816 într-o familie de ţărani credincioşi din satul Calapodeşti - Bacău. La vârsta de 20 de ani a fost călăuzit de Duhul Sfânt să intre în nevoinţa călugărească.

Mai întâi s-a ostenit doi ani de zile (1836-1837) în obştea Mânăstirii Căldăruşani. Apoi s-a dus la Muntele Athos şi s-a stabilit în schitul românesc Lacu, unde se nevoiau peste 80 de sihaştri români. Aici a deprins meşteşugul nevoinţei duhovniceşţi de la cei mai aleşi călugări atoniţi, ajungând vestit în schit pentru postul şi osteneala lui. Tot aici a primit tunderea în monahism şi s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor şi al neîncetatei rugăciuni.

După aproape cinsprezece ani de sihăstrie în schitul Lacu, bunul nevoitor a trăit încă patru ani de zile în Mânăstirea Esfigmenu. Aici primeşte marele şi îngerescul chip al schimniciei sub numele de Antipa şi este hirotonit diacon. Astfel, înmulţind ostenelile şi privegherile de toată noaptea, Cuviosul Antipa era cinstit în tot muntele ca mare sihastru şi lucrător al rugăciunii lui Iisus. Se învrednicise încă şi de darurile vindecării bolilor şi al înainte-vederii.

Iubind mai mult singurătatea şi smerenia decât cinstea şi lauda, în anul 1860 Cuviosul Antipa a părăsit Muntele Athos şi s-a reîntors în Moldova, la mânăstirile din preajma Iaşilor. Dar văzându-se împresurat de mulţi credincioşi, căci numele lui se vestise în toată ţara, după trei ani a plecat să se închine la moaştele cuvioşilor părinţi de la Pecersca. Apoi a ajuns la mânăstirile din nord, uimind pe toţi cu sfinţenia vieţii lui. De aici, auzind de vestita Mânăstire ortodoxă Valaam, aflată pe o insulă din lacul Ladoga, aproape de hotarele Careliei (Finlanda), Cuviosul Antipa, iubind fericita linişte şi înstăinare, în anul 1865 s-a aşezat în această mânăstire. Aici trăiau călugări foarte sporiţi, lucrători neîntrecuţi şi dascăli iscusiţi ai rugăciunii lui Iisus.

În Mânăstirea Valaam s-a nevoit Cuviosul Antipa încă 17 ani de zile, învrednicindu-se de darul preoţiei şi "arătând fapte minunate de trăire duhovnicească, în post, în rugăciune şi în desăvîrşită sărăcie". Cea mai mare nevoinţă a lui era rugăciunea cea de foc a inimii, prin care neîncetat slăvea pe Dumnezeu, izgonea gândurile cele necurate şi gusta din bucuriile cele negrăite ale Duhului Sfânt. La aceasta adăuga post îndelungat, privegheri de toată noaptea, lacrimi, metanii şi alte neştiute osteneli duhovniceşti. Săvârşea încă adesea dumnezeiasca Liturghie şi se ruga mult pentru lume şi pentru ţara în care s-a născut.

Pentru o petrecere aleasă ca aceasta, Cuviosul ieroschimonah Antipa Luchian dobândise de la Dumnezeu darul facerii de minuni şi al înaintevederii. Căci cunoştea gândurile cele ascunse ale oamenilor şi pe mulţi îi povăţuia pe calea mântuirii. Era de asemenea şi un mare părinte duhovnicesc şi dascăl iscusit al rugăciunii inimii. Pentru aceea numele lui ajunsese cunoscut atît în Carelia cât şi în Rusia de nord, încât mulţi monahi şi credincioşi iubitori de Dumnezeu îl căutau şi îi urmau învăţăturile. Avea şi în Mânăstirea Valaam câţiva ucenici aleşi, dintre care cel mai sporit era ieroschimonahul Pimen, bărbat cuvios şi foarte învăţat.

După o nevoinţă binecuvântată ca aceasta, Cuviosul Antipa Atonitul şi-a dat sufletul cu pace în braţele Mântuitorului Hristos, la 10 ianuarie 1882, şi a fost înmormântat în gropniţa Mânăstirii Valaam. Este singurul călugăr român care s-a nevoit în această vestită mânăstire isihastă din nordul Europei.

În anul 1883, văzând părinţii Mânăstirii Valaam că ieroschimonahul Antipa Luchian este venerat de ucenici şi de credincioşi ca sfânt, au rânduit să i se scrie viaţa pe scurt spre lauda lui Dumnezeu şi folosul sufletesc. Astfel, ieroschimonahul Pimen, ucenicul său de chilie, scrie în acelaşi an nevoinţa părintelui său duhovnicesc, intitulată "Vrednicia de pomenire viaţă a ieroschimonahului Antipa".

Viaţa Cuviosului Antipa a fost tipărită la Petersburg de două ori, în anii 1883 şi 1893, răspândindu-se atât în Rusia şi Finlanda, cât şi în Muntele Athos. Iar canonizarea şi trecerea în rândul sfinţilor a fost făcută în Muntele Athos, în anul 1906, după 24 de ani de la mutarea sa din viaţă. În Mineiul pe ianuarie, în zece zile, tipărit în limba rusă la Mânăstirea Pantelimon din Athos, la pagina 46 figurează şi "Cuviosul ieroschimonah Antipa Atonitul ", cu viaţa sa pe scurt. Numele său este cinstit mai ales în mânăstirile din Sfântul Munte, fiind singurul călugăr atonit român trecut în rîndul sfinţilor şi numărat printre cei din urmă cuvioşi părinţi ai Atonului (Pr. Prof. Liviu Stan, op. cit., p. 73-75).

Aşa s-a nevoit şi s-a săvârşit în chip plăcut lui Dumnezeu, departe de ţară, un mare cuvios român, dascăl al liniştii şi al neîncetatei rugăciuni, cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Acatistul Sfântului Antipa de la Calapodeşti

http://www.crestinortodox.ro/acatiste/67078-acatistul-sfantului-antipa-de-la-calapodesti

Surse :

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsian/01-10-cv_antipa_de_la_calapodesti.html

http://www.invierea-domnului.org/Vestitorul%20ianuarie%2007/Image2.gif