Pace şi binecuvântare!

Sursa: http://razvan-codrescu.blogspot.com/2009/08/comunicat-despre-complexul-memorial.html

Prea multe s-au zis, prea mult s-a lovit în dreapta şi-n stânga, făcând jocul satanei, nu se mai putea tolera starea de vrăjmăşie şi a dat Domnul pace, măcar un răgaz în care”combatanţii » într-un război ce n-ar fi trebuit să fie să-şi tragă sufletele. Dar mai ales să gândească limpede, ceea ce nu puteau în pătimaşa lor înfruntare ! Să ne ajute Dumnezeu tuturor să nu-i mai mâhnim amar nici pe supravieţuitorii încă în viaţă ai Holocaustului roşu, nici pe Bătrânii luminaţi de Duhul Sfânt ai neamului, nici pe duhovnicii noştri, nici pe Sfinţii Aiudului ! Să dăinuie pacea şi binecuvântarea peste noi toţi ! Amin.

Demostene Andronescu: Reeducarea de la Aiud

X. Teama şi ispita

Afirmam într-unul din episoadele precedente că în fabrică erai mult mai vulnerabil decât în condiţiile, nu severe ci bestial de severe, ale regimului celular. Şi explicam şi de ce. În celulă, pe lângă faptul că aveai răgazul necesar pentru a te reculege şi pentru a-ţi reîncărca bateriile, relaţiile de adversitate dintre tine ca victimă şi călăii tăi de dincolo de uşă întreţineau o anume tensiune spirituală care îţi alimenta, de fapt, îndârjirea căci , ştiut este, oprimarea potenţează puterea de rezistenţă. În noile condiţii însă, această adversitate era estompată de faptul că asupritorii nu mai acţionau direct asupra ta, ci acţionau prin intermediari. Şi intermediarul era, cel mai adesea, tovarăşul tău de suferinţă, cel al cărui umăr îl simţiseşi altădată , în momentele de restrişte, alături de umărul tău. Conştiinţa colectivă şi destinul comun care fuseseră de-a lungul anilor secretul unităţii şi tăriei noastre acţionau şi acum, dar acţionau în sens invers. Pentru a rezista în noile condiţii trebuia să te singularizezi şi să-ţi creezi un destin şi o conştiinţă individuale, lucru greu de realizat dacă nu erai extrem de bine structurat şi echilibrat sufleteşte. Aici, pe lângă faptul că erai supus unei permanente agresiuni morale şi nu aveai nici un moment de răgaz pentru a te reculege şi pentru a-ţi reîmprospăta forţele, puterea de rezistenţă îţi era erodată şi de spectacolul dezolant din jur la care erai nevoit să asişti neputincios zi de zi. Era ca pe un câmp de bătălie pe care rândurile luptătorilor se răreau necontenit. În jurul tău cădeau năruite conştiinţe şi se surpau fulgerate idealuri. Slujitorii altarelor cădeau lovind în altare, intelectuali de elită capitulau ponegrind şi vestejind valorile pe care altădată le slujiseră şi care îi consacraseră, oamenii de rând cădeau ucigându-şi visele şi întinându-şi idealurile. Era ca în apocalips. Am văzut oameni în toată firea care îşi făceau autodemascarea plângând şi zbuciumul lor sufletesc intra în rezonanţă cu zbuciumul tău , amplificându-l. Destinul colectiv despre care am amintit opera implacabil şi, în aceste condiţii, era foarte greu să te singularizezi şi să-ţi creezi autonomia spirituală necesară continuării rezistenţei. Căderea lor era într-o anumită măsură şi căderea ta şi acum nu deziluzia era sentimentul pe care îl încercai, ca atunci, la începuturile reeducării când asistai la astfel de spectacole, ci spaima. O spaimă metafizică care te paraliza şi îţi crea sentimentul inutilităţii luptei. Şi dacă erai tentat, conştient sau inconştient, să te salvezi biologic (şi câţi dintre noi nu eram tentaţi oare, cel puţin instinctual, să facem acest lucru ?) era evident că nu o puteai face decât sinucigându-te moral. Colonelul Crăciun ne avertizase de fapt asupra acestui lucru atunci când, în timpul uneia dintre acele de pomină şedinţe cu care a debutat reeducarea, ne spusese, cu aroganţa-i obişnuită, aproape textual : „Nu vă faceţi iluzii căci nu veţi avea altă cale de urmat decât una din cele două pe care vi le oferim noi. Ori acceptaţi să vă reeducaţi ca să puteţi redobândi libertatea în condiţiile impuse de noi, ori vă sinucideţi. Din două una. Noi vă vom ajuta. Şi într-un caz şi în celălalt . Altă alternativă nu veţi avea. Comunitatea internaţională ne-a acceptat pe noi (era în plină eră a coexistenţei paşnice) şi acum tratăm cu ei de la egal la egal. Pe voi v-au abandonat. Nu mai aveţi ce aştepta de la ei. De altfel niciodată nu v-au luat în serios. V-au întrebuinţat doar ca pe nişte unelte pentru a întreţine aici, la noi, o relaţie tulbure, ostilă construirii socialismului de care se temeau şi de care se tem încă. Aţi pretins că vreţi să faceţi „o ţară ca soarele sfânt de pe cer” şi aţi crezut că o puteţi face prin trădare . Am făcut-o noi prin muncă. Vă veţi convinge că aceasta este realitatea. Vă vom arăta-o în filme, vă vom aduce aici muncitori care să vă vorbească despre ea, vă vor confirma acest lucru şefii voştri care s-au plimbat prin ea şi au văzut-o” .

Acum, după doi ani de la acest discurs-avertisment al colonelului Crăciun , era cât se poate de clar că acesta nu glumise. Ne demonstrase că la cele două soluţii propuse de el nu exista alternativă. De asemenea, se străduise, aşa după cum ne promisese, să ne creeze, împreună cu aparatul său represiv, toate condiţiile, fie pentru a ne determina să ne sinucidem moral, fie pentru a ne extermina fizic. Şi ne mai demonstrase ceva. Ne demonstrase că este hotărât să-şi ducă la bun sfârşit sinistra sarcină ce-i fusese încredinţată. Şi totuşi mai speram. Speram să se împlinească vreo minune, să se întâmple ceva care să pună capăt calvarului nostru.

Mulţi dintre noi , care nu prea eram luaţi în seamă, fiind consideraţi neînsemnaţi (aceasta o credeam noi) încercam să trecem neobservaţi, participând la şedinţele de demascare doar cu prezenţa fizică. Sub diferite pretexte, uneori puerile, încercam să amânăm luarea unei decizii, dar acest lucru nu făcea decât să ne prelungească agonia. În noile condiţii, din fabrică, două erau sentimentele pe care le încercam cu o mult mai mare acuitate decât în condiţiile de regim celular : teama şi ispita. Teama de a nu fi dus înapoi în infernul din care de-abia ieşiseşi şi ispita că, făcând anumite concesii - te-ai putea elibera.

După închiderea lagărelor de muncă forţată (canal, mine de plumb, etc.) din motive pe care la data respectivă nu le puteam înţelege, deţinuţii au fost întemniţaţi, după criterii politice, în închisori de execuţie. Legionarii au fost aduşi la Aiud şi deoarece erau consideraţi cei mai înverşunaţi duşmani ai regimului (ceea ce şi erau de fapt) li s-a aplicat, ca de obicei, un regim sălbatic de sever, mai întâi sub domnia lui Coler şi apoi sub cea a lui Crăciun . Din acel moment nimeni nu a mai fost scos la muncă, sub pretextul că nu merită. Când câte unul dintre noi cerea acest lucru (ţăranii şi muncitorii mai ales, care suportau extrem de greu regimul celular) i se răspundea : „Voi nu aveţi dreptul la muncă. Nu meritaţi această onoare. Voi aici veţi putrezi !” . De aceea, pentru cea mai mare parte dintre noi scoaterea la muncă era echivalent cu un fel de semieliberare. După ani îndelungaţi de claustrare, simplul fapt că te puteai mişca într-un spaţiu mai larg, că puteai privi fără restricţii un fir de iarbă, o gâză ori o floare şi că puteai să contempli noaptea, prin fereastra fără obloane, cerul înstelat, toate aceste nimicuri esenţiale îţi dădeau o stranie senzaţie de libertate, dar în acelaşi timp şi o teamă aproape nefirească că le-ai putea pierde de nu te vei mlădia. Şi călăii noştri speculau cu perfidie această teamă. Din când în când luau pe câte unul din noi considerat mai recalcitrant şi-l întorceau în Zarcă sau pe Celular. Pe unii dintre aceştia îi aduceau după un timp, „cuminţiţi” , înapoi, printre noi, pentru a ne servi drept exemplu. Şi metoda era productivă.

Mai apoi era ispita eliberării. Periodic, din rândurile celor consideraţi reeducaţi, indiferent de pedeapsă, se formau loturi care erau puse în libertate. De fiecare dată, în astfel de ocazii, eram adunaţi să asistăm la eveniment şi să ascultăm discursul colonelului Crăciun, discurs pe care îl cunoşteam pe dinafară. De fiecare dată nu omitea să ne reamintească că eliberarea noastră depinde numai şi numai de noi, de acceptarea fără rezerve, sinceră, a reeducării. Şi oricât ai fi fost de înverşunat în hotărârea ta, nu puteai să asişti indiferent la un astfel de spectacol. Nu era deloc uşor să rezişti în condiţiile în care totul părea pierdut. Cu ocazia acestor eliberări, colonelul Crăciun nu scăpa prilejul să încerce, cu perfidia-i cunoscută, să creeze oamenilor fel de fel de probleme de conştiinţă. Îmi amintesc că odată şi-a încheiat discursul în felul următor : „Cu acest lot trebuia să se elibereze şi X (şi a numit numele unui reeducat), dar ne-am gândit că nu-l putem pune în libertate decât împreună cu bunul său prieten Y (şi a numit pe unul considerat recalcitrant). Şi Y refuză să meargă acasă” . Apoi adresându-se direct lui X : „Popescule încearcă să-ţi convingi prietenul să accepte condiţiile noastre şi vă promit la amândoi, în faţa tuturor celor de aici, că cu primul lot vă veţi elibera împreună”. În felul acesta, pe lângă faptul că îi creea lui Y noi probleme sufleteşti, îi oferea şi o justificare în faţa propriei conştiinţe pentru eventuala sa capitulare. Căci aşa începeau căderile, prin construirea unui alibi moral.

Presiunile fizice şi psihologice exercitate asupra noastră au urmat o linie ascendentă până în primăvara anului 1964. Începând cu această dată exigenţele reeducării au slăbit şi au continuat să slăbească pe măsură ce timpul trecea. S-a ajuns astfel ca, în ultimele luni de dinaintea eliberării noastre (iunie şi iulie), şedinţele de reeducare să fie o simplă formalitate. Rând pe rând s-a renunţat la a se mai pretinde celor care acceptau să ia cuvântul, să mai facă aprecieri dure la adresa trecutului lor sau să întineze memoria celor pe care cândva i-au venerat. Pentru aceia dintre noi care reuşiseră să-şi păstreze cât de cât o fărâmă de luciditate era clar că „duhovnicii” noştri intraseră în criză de timp. Era clar că termenul de predare a „nobilei” lor lucrări se apropia şi colonelul Crăciun voia, ca orice comunist, să poată raporta că misiunea ce-i fusese încredinţată a fost îndeplinită într-un procent cât mai apropiat de sută la sută. S-a ajuns până acolo încât şefii colectivelor de reeducare, cu asentimentul tacit al conducerii probabil, se rugau de cei care refuzau să-şi facă autoprezentarea să ia şi ei cuvântul, aşa de formă, pentru a putea consemna în procesele lor verbale acest lucru. În aceste condiţii, mulţi dintre cei ce refuzaserăm să participăm, altfel decât cu prezenţa, la şedinţele respective, am acceptat, în sfârşit, să luăm cuvântul şi să ne facem succint un fel de autobiografie. Spre surprinderea noastră, reeducatorii s-au declarat mulţumiţi. Şi totuşi, securitatea nu a renunţat în ultimul moment de a ne compromite. După scoaterea noastră din fabrică, în cele câteva zile în care eram pregătiţi pentru eliberare, au venit în Aiud o serie de ofiţeri de la securităţile din ţară pentru a încerca să-şi racoleze, dintre noi, informatori. Îmi amintesc că într-una din zile am fost chemat şi eu în faţă, la birourile administraţiei. Când am intrat în biroul colonelului Crăciun, acesta era însoţit de un ofiţer de securitate în persoana căruia nu mi-a fost greu să recunosc pe celebrul căpitan Enoiu, fostul meu anchetator, care acum era colonel. Acesta, cum m-a văzut intrând, m-a întâmpinat cu întrebarea : „Ce faci Andronescule ? Am auzit că nu ţi-ai băgat minţile în cap. Eu totuşi am venit să te iau acasă. Eu te-am arestat, vreau ca tot eu să te pun în libertate. Uite, aici am biletul tău de eliberare. Nu-l vei primi însă până nu vei semna asta” . Şi îmi întinse o hârtie, un fel de formular tip care trebuia completat şi semnat. L-am parcurs dintr-o privire. Era o declaraţie-angajament pe care, după ce am citit-o, i-am împins-o, cu un gest moale, îndărăt, spunându-i : „Domnule căpitan (colonel, m-a corectat Crăciun, care până atunci asistase tăcut la discuţie) : domnule colonel - am reluat eu - doresc şi eu, tot atât de mult ca oricare de aici, să mă eliberez, însă nu cu orice preţ” . „Tot bandit ai rămas „ , mi-a replicat cu un început de mânie în glas Enoiu şi cu un gest tot atât de moale ca şi al meu rupse biletul de eliberare pe care mi-l arătase cu câteva momente înainte. Chemând apoi pe gardianul care mă adusese îi ordonă să mă ducă înapoi în celulă zicând : „ă sta va rămâne în continuare aici”. Peste câteva zile, cu ultimul lot care s-a eliberat din Aiud, m-am eliberat, totuşi, şi eu.

Download: http://www.scribd.com/mobile/documents/43997?query=

Cei ce s-au înălţat cu Hristos

Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit!

Tuturor celor care astăzi au simţit o lacrimă pe obraz şi un fior în inimă gândind la jertfa curată a martirilor şi mărturisitorilor credinţei în Hristos, să ne bucurăm, că mila şi rugaciunile lor au coborât în noi harul recunoştinţei !

Sursa imaginii: http://apologeticum.wordpress.com/2009/05/27/inaltarea-domnului-la-aiud-ne-cheama-mucenicii-din-inchisori-de-la-eroism-la-sfintenie/

Pr. Justin:

http://victor-roncea.blogspot.com/2009/05/inaltarea-domnului-la-aiud-acatistul.html

"ma tem ca nu cumva toata aceasta lucrare a noastra de preamarire a martirajului lor sa capete o coloratura politica si sa pangarim mai mult jertfa ..

La 61 de la masivele arestari din14-15 mai 1948, Parintele Justin Parvu cere ridicarea unei manastiri la Rapa Robilor de la Aiud!

Parintele Justin Parvu ne impartaseste ultima sa dorinta: o manastire pe locul gropii comune de la Aiud. Parintele staret al Manastirii Petru Voda, arhimandritul Justin Parvu, de 90 de ani, fost detinut politic timp de 17 ani, alaturi de marele duhovnic al ortodoxie romane Arsenie Papapacioc, la aproape 95 de ani, la randul sau inchis la Aiud, vor sa inalte vara aceasta, la 45 de ani de la eliberare, o Manastire a mucenicilor anticomunisti pe locul martirajului fratilor lor de temnita, unde si-a gasit sfarsitul si filosoful Mircea Vulcanescu, alaturi de altii mii de martiri ai inchisorilor comuniste. Initiativa a fost preluata insa si de alti factori, care vor mai curand un centru cultural, decat o Manastire. La peste 90 de ani, batranii anticomunisti vor sa vada cinstita cum se cuvine memoria si jertfa camarazilor lor, printr-o sfanta Manastire. Parintele Justin Parvu ne-a acordat un interviu in exclusivitate.

Sfintia Voastra, de curand, la Rapa Robilor din Aiud, a fost oficiata de catre IPS Andrei Andreicut o slujba de sfintire a locului pentru o noua biserica sau un centru cultural, dupa cum se aude. Ce stiti despre acest proiect si ce urmeaza exact sa se construiasca acolo? Dragii mei, cu durere va spun ca eu nu am fost instiintat cu privire la aceasta sfintire, despre care am aflat ulterior. Sfintirea aceasta a fost foarte surprinzatoare pentru mine si mi se pare o lipsa de respect, fata de cei care au suferit in inchisori si mai pot da inca marturie, faptul ca acest eveniment important s-a facut fara vreo informare a noastra catusi de putin. S-a uitat ca mai sunt si niste urmasi, niste batrani, niste oameni care sunt interesati in mod deosebit de viitorul acestei biserici ce se intentioneaza a se ridice pe ruinele sfinte ale unui martiraj, o groapa plina de un amar de suferinta? S-a oficiat slujba intr-un cerc foarte restrans, cu anumite oficialitati si persoane ... Or, biserica, in tot trecutul ei istoric are si un act de nastere. Aici s-a facut pe ascuns si necunoscut. Manastirea pe care noi suntem pregatiti sao ridicam, pentru mine reprezinta inaltarea neamului nostru romanesc. Macar sa fi anuntat cativa dintre batranii care au fost si sunt implicati in lucrarea aceasta de viitor a bisericii care va avea si asezamant monahal, dupa cum si are. Dar s-au trecut cu vederea toate lucrurile acestea si ramane sa ne intrebam noi: Oare ce se face acolo? Facem o biserica in care sa se oficieze slujbele mortilor, martirilor si eroilor nostri care au patimit ani si ani intre zidurile puscariei Aiudului sau se face altceva? Si acel altceva pe noi ne intereseaza mai putin sau chiar deloc, indiferent ce ar fi el, centru cultural, casa memoriala sau orice altceva. Pentru ca pe noi nu aceste aspecte ne intereseaza, dragii mei, in primul rand. Ci sa se savarseasca jertfa cea fara de sange a Mantuitorului nostru Iisus Hristos pe temelia insangerata a Aiudului, cetatea si sufletul neamului nostru romanesc. Dar acum ma tem ca nu cumva toata aceasta lucrare a noastra de preamarire a martirajului lor sa capete o coloratura politica si sa pangarim mai mult jertfa lor curata.

Citiţi continuarea articolului la adresa: http://jos-comunismul.blogspot.com/2009/05/la-61-de-la-masivele-arestari-din14-15.html

Întrebări

Tot ceea ce provoacă dezbinare, tulburare şi ură, tot ceea ce aduce batjocorie aproapelui, oricine ar fi el, oare poate fi în duh creştin sau folositor omului? Certurile, discuţiile în contradictoriu pe un ton ridicat şi plin de sine, disputele şi polemilcile, ironiile şi sarcasmele nu dau oare măsura dispreţului pe care îl avem faţă de mulţi dintre semenii noştri şi a intoleranţei faţă de ei?

Lipsă de îngăduinţă din lipsă de dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, făpturile Sale!

Lipsă de îngăduinţă şi asprime de ton din prea multă dragoste de sine şi din părerea de sine îngâmfată !

Certarea care nu se face cu blândeţe, de către o persoană cu autoritate duhovnicească şi într-un moment binecuvântat de Dumnezeu, tulbură spiritele, stârneşte patimile, înfierbântă sângele şi întunecă mintea tuturor celor implicaţi. Dacă Pătintele Arhimandrit Justin nu s-a ridicat şi n-a mustrat cu asprime pe « păcătosul » care a stârnit mânia tuturor, oare ne vom ridica noi înaintea sa, în « apărarea » sa, cu un duh de indignare şi de răutate necreştină ? Nu este o nechibzuinţă cel puţin, aceasta ?

« De câte ori am vorbit, m-am căit ! »

Am fost la Aiud!

În timp ce uşa e autentică( parcă avea deasupra numărul 29 !), gratiile sunt reconstruite, nimic nedorindu-se a se mai păstra din tot ceea ce grăieşte fără glas despre comunism, religia satanei ! Monahul cel bătrân, fost deţinut politic, începe prin a povesti minuni ce s-au făcut de către Dumnezeu prin sfintele moaşte de la Aiud, amintind-o şi pe cea mai recentă, a izvorârii de mir.

Sub geamul măsuţei pe care maicile au aşezat sticlutele cu ulei sfinţit din candelele bisericii martirilor zăresc figuri familiare şi dragi : Constantin Oprişan, Gheorghe Jimboiu, Valeriu Gafencu, frumuseţe duhovnicească, harul sfinţeniei. Mângâi sticla rece şi îi privesc încă o dată pe aceşti binecuvântaţi tineri români, aleşi de Domnul să-L mărturisească şi să moară pentru El şi pentru noi. Încerc să-mi stăpânesc emoţia pentru a nu pierde cuvintele Părintelui Teodor, dar e cam târziu, Bătrânul nu vorbeşte mult, lucrurilre grăiesc de la sine. În miniatură, putem privi o celulă de la Aiud, aşezată pe amintita masă. Îmi vine a scrie « chilie », nu celulă şi simt că nu greşesc. Expunerea s-a terminat. Mă apropii să întreb câte ceva şi, pe bună dreptate, Părintele îmi face observaţie că n-am fost atentă, silindu-l să repete, dar îmi răspunde. Când aud că a fost la Piteşti amuţesc. Nu-l mai pot întreba. Mă mai duc o dată lângă Sfintele Moaşte, pentru că e vremea să plecăm, monahul se îndepărtează de noi, rămân monahiile să ne răspundă şi să ne ajute. Una dintre ele este prahoveancă, ne îngăduie cu bunăvoinţă să intrăm în biserica monumentului şi să ne închinăm sfintelor icoane. O singură fotografie mai fac şi mă îndepărtez şi eu. Nu vreau să tulbur pacea locului.

Am fost la Aiud!

Părintele, care n-a avut cinstea să treacă pe la “înalta universitate de la Aiud”, deşi, cum mărturiseşte, s-a declarat funcţionar numai în acest scop, a avut, însă, teribila onoare de a fi trimis la Piteşti. Mă cutremur auzind ,ştiind şi citind « Mărturisirile din mlaştina disperării» lui Dumitru Bordeianu şi « Întoarcerea la Hristos » a lui Ioan Ianolide şi « Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu » şi altele despre diabolica « reeducare » ! Ce bine că am sărutat mâna bătrânului, deşi nu este ieromonah ! Binecuvântată suferinţă ! Sprijinită de panourile pe care sunt trecute numele tuturor « fericiţilor » prigoniţi pentru dreptate, o uşă autentică din închisoarea Aiudului, pe care guvernanţii actuali, în loc să o transforme în memento al « Holocaustului roşu », s-au gândit( !) s-o modernizeze, ştergând urmele trecutului şi ale suferinţelor prin care neamul acesta s-a sfinţit din nou. Bătrânul ne arată vizeta, « ochiul dracului » prin care erau spionaţi de gardieni deţinuţii, siliţi să doarmă numai culcaţi pe spate şi cu ochii aţintiţi la vizor. Apoi evocă o scenă de la Zarcă: Părintele Daniil, Sandu Tudor, împreună cu un alt deţinut, aruncaţi pe podeaua îngheţată, pe care se arunca special apă, după opt zile de rostire a rugăciunii inimii, sunt găsiţi în viaţă, mai calzi trupeşte şi mai înălţaţi duhovniceşte decât oricând.