Luminita Feodoroff

Generaţii crucificate

Există cruci sublime, pilduitoare, crucile purtate de mărturisitorii şi martirii creştini ai tuturor veacurilor ce s-au scurs de la Naşterea Mântuitorului, există şi cruci umile, purtate în taină de fiecare următor al lui Hristos, în tăcerea casei şi în pacea inimii sale. Dar crucea generaţiilor postbelice, ale celor născuţi după venirea la putere a comuniştilor în România nu aparţine niciuneia din cele amintite.

Noi am dus o cruce teribilă si foarte confuză, cu atât mai teribilă cu cât, purtând-o inconştient, nu ne-am folosit de ea, cu atât mai confuză cu cât, neştiindu-i originea şi rostul dumnezeiesc, n-am primit-o cu mulţumire.

Crucea ateismului a fost o povară tristă şi puţin roditoare, o cruce risipită, că nu a prins rod decât într-unii din noi, dar târziu, poate prea târziu.

A te naşte şi a fi crescut într-o familie atee, a fi educat într-o şcoală atee şi aruncat într-o societate lipsită de credinţă înseamnă a fi împovărat cu o cruce zdrobitoare. Noi am vieţuit ca nişte cârtiţe în galeriile subterane ale unui univers « amputat » de ideologia comunistă, ale unui univers lipsit de spiritualitate. Ochii noştri n-au simţit şi n-au cunoscut lumina soarelui dumnezeiesc. Nouă ni s-a dat să bem apa amară a falsei înţelepciuni, am fost îndopaţi cu minciuni şi dresaţi să executăm proiectul omului neom ieşit din minţile bolnave ale ideologilor comunişti.

În faţa noastră au fost proiectate pe panouri imense monumentale comedii ale minciunii. Ni s-a exploatat credulitatea, ni s-a înteţit orbirea. Dar mai ales ni s-a inoculat un drăcesc orgoliu, o nebună încredere în noi înşine, în puterea nelimitată a omului de a da viaţă utopiilor.

Ce cale mai bună de a-L alunga pe Dumnezeu din lume decât de a-l împinge pe om în locul Său ? Idol hâd şi pervers !

Sub mantia veninoasă a trufiei omeneşti au crescut ca ciupercile patimi, nenumărate patimi născute din voia cea liberă şi crescute monstruos din satisfacerea fără oprelişti a tuturor poftelor, ordinare sau aparent nobile. Morala comunistă nu putea să pună frâu proliferării lor, neavând decât o şubredă temelie omenească.

Am fost lăsaţi cu bună ştiinţă tovărăşească să ne corupem firea dată nouă de Dumnezeu, ba chiar ajutaţi s-o pervertim mai repede şi mai eficient, prin exercitarea fără măsură a tuturor « drepturilor » noastre şi explorarea tuturor posibilităţilor !

De pe crucea necredinţei în Dumnezeu, a Cărui existenţă era negată şi a Cărui Sfântă Scriptură era batjocorită, ridiculizată şi aruncată la coş, am urcat singuri pe crucea patimilor trupeşti şi sufleteşti, iubindu-le şi nebănuind că ne sunt cei mai aprigi duşmani. Iar când adevărului a început să i se spună din nou pe nume, când am descoperit că avem ochi şi că este lumină în lume şi Dumnezeu dincolo de ea şi în adâncul ei, o, cât a fost de dureros ! Nu numai pentru că ne speria lumina, nu numai pentru că ne era greu să credem în existenţa ei, ci pentru că ne ardeau ochii neobişnuiţi cu ea ; ne ardeau patimile strânse acum în frâul credinţei şi al Adevărului. Aşa a început iadul nostru. După trei, patru decenii de bâjbâit prin întuneric vor fi oare de ajuns tot trei, patru pentru a ne acomoda cu lumina şi a nu ne mai îngropa din când în când capetele îngrozite în adâncul galeriilor de cârtiţă abia părăsite?

Ce nume să dau crucii acesteia ? Crucea pocăinţei, crucea repetatelor căderi şi a neputinţei de a sta fermi în Adevăr ? Crucea descurajării ameninţătoare? Crucea răbdării de sine ?

Doamne, de câte ori am vrut să arunc, ca o smintită, crucea Ta mântuitoare de pe umeri ? De câte ori, răstălmăcind-o, am scuturat din umeri cu putere ca s-o lepăd, împreună cu povara suferinţei ?

Dacă n-am învăţat încă lecţia crucii, a răbdării senine, mulţumitoare a tuturor celor trimise de Tine cu dragoste proniatoare este şi pentru că ani de zile mi-am antrenat neascultarea, obrăznicia, părerea de sine, încrederea în sine prostească, dispreţul suveran, mândria luciferică, tot amalgamul patimilor omeneşti.

Dă, Doamne, putere şi har, ca să purtăm lupta cea bună măcar în răstimpul vieţii ce ni-l mai dăruieşti !

« Cele douăsprezece culori ale dragostei »

"M-am gândit de multe ori cum a fost posibil să supravieţuim Calvarului. Închise în spaţii strâmte, supuse unui regim de exterminare, fiind obligate să ne cunoaştem până la saturaţie toate limitele, noi, totuşi, nu ne-am sfâşiat între noi şi nu ne-am pierdut minţile pentru că am descoperit puterea rugăciunii şi am luptat să ne însuşim treptele dragostei. A fost o adevărată revelaţie pentru mine când, peste ani, am aflat, sintetizate în mod magistral, aceste trepte care ne-au ajutat nu numai să ne suportăm, ci să ne iubim cunoscându-ne aşa cum eram, cu bune şi rele. Îmi pare rău că nu-mi amintesc autorul comentariului, era, cred, o predică, am ascultat-o la Vocea Americii într-un moment de mare secetă sufletească. Am reţinut-o în datele ei esenţiale, mi-a adus bucurie, lumină şi claritate faţă de viaţa de temniţă. Nu mă pot abţine să n-o reproduc în rezumat aşa cum a reţinut-o memoria mea. Se intitula "Cele douăsprezece culori ale dragostei" şi demonstra care este caracterul dragostei "agape" aşa cum se evidenţiază în capitolul 13,1 — Către Corinteni.
1. Răbdarea. Dragostea este îndelung răbdătoare. Răbdătoare cu tine însuţi, răbdătoare cu aproapele tău. Dragostea te şlefuieşte, îţi formează caracterul, lucrarea aceasta cere răbdare. 2. Bunătatea. Dragostea este plină de bunătate. Nu umileşte, nu loveşte, nu aduce nefericire, nu îndurerează, nu este dură. Ai atâta bunătate câtă dorinţă ai să aduci fericire. 3. Bucuria. Dragostea nu pizmuieşte, se bucură pentru calităţile şi succesele aproapelui, se bucură pentru el, se bucură de prezenţa lui. Total lipsită de invidie, compătimeşte pe cei care nu se pot bucura. 4. Modestia. Dragostea nu se laudă pe sine. Se bucură în tăcere, în adâncul inimii. Bogăţia lăuntrică este atât de mare că nu are nevoie de laudă. 5. Umilinţa. (Smerenia) Dragostea nu se umflă de mândrie. Nu detronează, nu calcă în picioare, nu dispreţuieşte, doreşte grandoarea aproapelui. Acceptă locul său în ierarhia creaţiei, nu se ridică mai sus decât este locul său. Nu dispreţuieşte pe cel slab, îl ajută. 6. Politeţea. Dragostea nu se poartă necuviincios. Nu este vulgară, are stil, îi plac manierele alese, respinge mojicia, alege tot ce este frumos, delicat, sensibil. Este cuviincioasă în aspect, în vorbire, în comportare. Are maniere chiar şi faţă de cei ce lovesc. 7. Altruismul. Dragostea nu caută folosul său. Nu cere, dăruieşte. Nu caută cât obţine, ci cât poate dărui. Lipsa de dragoste duce la egoism, ultima consecinţă a lipsei de dragoste este "Homo homini lupus". 8. Stăpânirea de sine. Dragostea este calmă, nu se mânie. Mânia blochează discernământul Spiritul blocat se face glas al diavolului, care vorbeşte prin cel mâniat cu cuvinte necugetate, grele, ucigătoare. Dragostea nu este iute din fire, nu-şi permite nervozitatea. 9. Gândirea curată. Dragostea nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Are toate intenţiile curate, lipsite de câştig. E în afară de orice minciună. Când ai gânduri necurate în legătură cu aproapele, nu gândurile să te lupţi să le alungi, ci caută să acumulezi dragoste.10. Discreţia. Dragostea acoperă totul. Nu vrea să rănească, ci să refacă. Vorbirea de rău este o asasină, a caracterului dragostei. Demascarea vine de la diavol 11. Optimiscum creator. Dragostea crede totul şi speră totul. Dragostea crede în înălţare şi speră până ce visul cel bun se împlineşte. Speranţa dă avânt şi putere. Când nu mai crezi şi nu mai speri e semn sigur că nu mai iubeşti. Eşti creativ cât timp ai dragoste. Fără dragoste, distrugi 12. Jertfa. Ca să atingi perfecţiunea dragostei trebuie să jertfeşti. Trebuie să-ţi iei Crucea în spate ca să urci Calvarul, cu toate consecinţele lui. Dăruind totul şi pe tine însuţi obţii dragostea jertfitoare, dragostea agape, singura care te împlineşte, te face desăvârşit.
Privind în trecutul nostru de veterane ale temniţelor comuniste constat că, încetul cu încetul, am reuşit să ne însuşim câte ceva din aceste minunate culori ale dragostei. Salvarea noastră a fost descoperirea că numai prin culorile dragostei se poate supravieţui în universul concentraţionar. Acesta este marele miracol al supravieţuirii noastre. Nu ne-a fost uşor, am căzut şi ne-am ridicat şi iar am căzut, dar până la urmă am izbutit. Toiagul nostru a fost rugăciunea. Ne-am rugat în comun şi ne-am rugat în parte. Ne-am rugat pentru noi şi pentru toţi ai noştri, pentru prieteni şi pentru duşmani şi ne-am rugat mai ales să nu ne părăsească cele trei mari virtuţi: credinţa, speranţa şi iubirea. Mai ales iubirea."
Aspazia Otel-Petrescu

Tinereţe pe Cruce

Fragmente din volumul "Strigat-am către Tine, Doamne...”de Aspazia Oţel-Petrescu

„Fetele din D.O. ne-au adus poveştile cutremurătoare de la Piteşti, Gherla, Canal. În sfârşit, cunoşteam în întregime planul diabolic prin care trebuia distrus tineretul studenţesc, de fapt, viitorul intelectualităţii române, pentru că prezentul fusese îngropat deja la Sighet şi la Aiud. Satanismul cel mai aberant şi cel mai experimentat se năpustise cu furie să înece în minciună şi în mocirlă rugul de credinţă care se înălţa spre cerul patriei incendiat de flamurile roşii. De-a lungul veacurilor, Răul absolut îşi diversificase metodele, constituindu-se în doctrina comunistă, codul de distrugere a lui Homo Religiosus. Ascultând vocea domoală a Gicăi F. povestind cu evlavie tot ce ştia despre "liturghiile" satanice de la Piteşti, din sursă directă (soţul ei), am înţeles mai clar ca niciodată cât de grea este lupta cu cel rău. Atât de grea încât, pentru a-i asigura şansa de victorie, însuşi Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer şi S-a făcut Om. De la peştera cea săracă până la cruce, El a însemnat drumul ce trebuie parcurs cu jaloanele iubirii. El a arătat că pentru izbăvirea de cel rău trebuie să lupţi. Nu există victorie fără luptă, nici luptă fără suferinţă şi nici luptă dreaptă în afara iubirii. Iubirea înseamnă, însă, jertfă, înseamnă răni, înseamnă cunună de spini, suplicii, crucificare, înseamnă Golgota. Sublimul constă în faptul că în lucrarea lui Dumnezeu nu există înfrângere ci victorie sigură. Prin Golgota lisus a biruit lumea. Cine se bate pentru El e sigur de înviere. De aceea, la Piteşti, nu moartea trupului trecător era esenţială, ci moartea sufletului. Supliciile urmăreau spargerea conştiinţei, degradarea spirituală până la dezgustul de sine însuşi: lisus trebuia gonit de pe altarul sufletului omenesc şi, pentru aceasta, sufletul trebuia constrâns, prin tortură fizică şi infinit mai multe suplicii morale. Blasfemiile practicate acolo sunt dovada certă a scopului urmărit.”

„Până la urmă oribilul experiment a fost stopat. Nu pentru că Fiara - Om a realizat că rezultatul nu duce la nimic. Ci pentru că Satan a realizat că rezultatul experimentului nu înseamnă victoria sa. O conştiinţă spartă cu metode draconice nu înseamnă o conştiinţă câştigată, liberul arbitru siluit în asemenea hal nu însemna liberă consimţire. Satan ştia mai bine decât Fiara - Om de care se slujise că lisus va reuşi să redea gloria pierdută schiloditului care a fost umilit prin neputinţa de a îndura până la sfârşit. Ne-am rugat în comun şi, mai ales, ne-am rugat în parte, în taină, pentru toţi cei ce au fost supuşi cruntului experiment. Şi am mulţumit Bunului Iisus că ne-a chemat la o suferinţă infinit mai uşoară ca a lor. Ar fi trebuit să ne rugăm şi pentru călăi. Într-un fel, şi aceştia erau torturaţi ai Satanei, dar, în ce mă priveşte, mărturisesc că-mi era cu neputinţă s-o fac. Dar m-am rugat intens, cu convingere şi, în unele cazuri, cu disperare ca să-mi ferească Dumnezeu sufletul de ură. Nu m-am rugat atât de mult pentru eliberarea mea cât m-am rugat să fiu scutită de ură. "Dumnezeule mare, ajută-mă să nu-i urăsc pe hidoşii aceştia, care sunt aproapele meu şi nefericita Ta zidire!"

„Golgota crucii noastre este inima noastră.”

„…partea de jos a crucii lăuntrice constă în omorârea sinelui nostru şi îşi are temelia în credinţă. Partea de sus verticală este răbdarea, care se întăreşte cu nădejde. Iar partea orizontală este ascultarea care se hrăneşte cu iubire[...]

„Dacă asemănăm crucea lăuntrică cu un arbore, atunci rădăcina lui este credinţa. Din aceasta răsare lepădarea de sine şi izvorăşte hotărârea de a le părăsi pe toate, de a ne îndepărta de toate şi de a ne preocupa doar de lucrarea mântuirii noastre. Din lepădarea de sine se naşte iubirea, o iubire care binevoieşte ascultarea desăvârşită. Odată cu ascultarea se cultivă şi răbdarea, răbdare încununată cu nădejde.”

Sfântul Teofan Zăvorâtul

Pomul vieţii – Luminiţa Feodoroff