Mitropolitul Antonie de Suroj în « Şcoala rugăciunii » scrie aşa :
« ...vine o clipă, un moment de deznădejde şi groază, care ne face să ne întoarcem încă şi mai adânc înlăuntrul nostru şi să strigăm : « Doamne, îndură-Te ! Pier, Doamne, scapă-mă ! ». Descoperim atunci că nu este nimic în noi înşine care să ne dea viaţă, sau mai curând, care să fie viaţă, că tot ceea ce numeam viaţă şi ne imaginam că era viaţă, era în afara noastră şi că înlăuntrul nostru nu era nimic.
Apoi privim la abisul de nimic şi simţim că pe măsură ce mergem mai adânc, tot mai puţin rămâne din noi. Acesta este un moment periculos, momentul în care trebuie să ezităm.
În acest punct am atins primul nivel al adâncimii, de la care începem efectiv să batem la uşă. Căci la nivelul la care nu facem nimic altceva decât să ne desprindem de aproapele nostru pentru a rămâne singuri până când ajungem să ne plictisim de noi înşine – lucru care ne ofensa şi la care ne pierdeam astâmpărul şi ne nelinişteam, iar apoi ne simţeam puţin apăsaţi - , nu aveam încă niciun motiv să strigăm după ajutor cu acea deznădejde care ne stăpâneşte întreaga minte, inimă, voinţă şi trup cu sentimentul că, dacă Dumnezeu nu se grăbeşte, eu pier, nu mai am altă nădejde, pentru că ştiu că, dacă aş ieşi din această adâncime, m-aş întoarce la lumea de amăgire, de viaţă oglindită dar nu de viaţă adevărată. Acesta este momentul la care putem începe să batem la o uşă care este încă închisă, dar dincolo de care se află nădejdea, acea nădejde pe care Basrtimeu, orbul de la porţile Ierihonului, a simţit-o în ceasul celei mai adânci deznădejdi, pe când Hristos trecea prin dreptul lui. »
