Capitolul al III-lea se ocupă cu paza vederii, considerată primul organ al simţurilor „simţ împărătesc”, „rudenia minţii”. Ochii, făclii ale trupului, pot apuca de departe cele ce le place, ; ei sunt „cele două mâini fără trup”(Sf. Vasile cel Mare) cu care sufletul apucă cele văzute.
Pentru că vederea este o pipăire mai subţire decât pipăirea mâinilor, ea atrage lesne păcatul. De aceea, Sf. Nicodim ne sfătuieşte să tăiem imaginile şi frumuseţile acelor trupuri care îndeamnă sufletul la păcat. Acest simţ e ca un fur, e „şeful tâlharilor”, răpind cu iuţeală mintea, idolul frumuseţii se întipăreşte în creier şi sufletul se îndulceşte cu idolul; pofta intră în cămara inimii „şi fără a mărturisi păcatul, l-a lucrat.”(123)
Când cineva este răpit cu ochii, nu trebuie să lase idolul poftei celei urâte să se întipărească în suflet, ci să-l alunge prin rugăciune(„A Domnului este mântuirea”, Ps. 3, 8) şi prin întoarcerea imaginaţiei spre alt gând, „Că idol pe idol şi imaginaţie pe imaginaţie se şterg”(123).
Sfatul Sfintei Singlitichia este recomandat cu stăruinţă ca foarte folositor: „Scoate cu mintea ochii idolului, scoate-i carnea de pe obraji, taie-i buzele, scoate-i pielea de deasupra care se arată a fi frumoasă şi gândeşte-te că ce se ascunde dedesubt este atât de greţos încât omul nu suferă a o vedea”(124), „o căpăţână despuiată şi un os înroşit plin de sânge şi înfricoşat la vedere”(124). Nimeni nu va mai putea iubi un astfel de amestec de sânge şi flegmă.
Vederea e un simţ mai pătrunzător, ne avertizează sfântul, iar idolii săi se zugrăvesc mai adânc şi se şterg mai greu sau deloc: „Fie treji, fie în somn, aceste chipuri[întipărite prin vedere] nu încetează a ne asupri şi a ne supăra”; putem îmbătrâni şi să murim cu ele.(125)
Pe episcopul Ierotei, vărul său, îl sfătuieşte să fugă de vorbirea cu femeile, ca nu cumva să-l biruiască pofta de frumuseţe, cu atât mai mult cu cât e tânăr. Astfel de feţe „aruncă în inimă săgeţile dezmierdării”(126). Canonul 18 al Sinodului VII ecumenic interzice femeilor să se arate în faţa arhiereului când acesta vizitează vreo mahala, cu atât mai mult a-l sluji. Îi recomandă, în cazul în care nu poate evita relaţiile cu ele, să-şi plece privirile şi să se gândească la Dumnezeu, Care e de faţă, sau să-şi închidă ochii cu totul, „lucrul acesta fiind desăvârşit”.Pilda despre un avva care, întorcându-se de la Alexandria, unde se întâlnise cu Patriarhul Teofil, nu le poate da fraţilor nicio lămurire, este edificatoare; acesta recunoaşte, spre mirarea tuturor, că n-a văzut decât faţa patriarhului: „m-am silit pe mine a nu vedea faţă de om.”
Sfântul Simeon Noul Teolog poruncea să nu-şi întindă cineva ochii săi nici la feţe de bătrâni sau cărunţi, cu atât mai mult să se ferească de femei şi de tineri, de vederea mai ales a acelora de care a fost împătimit, căci diavolul îi va da îndoit război, pe dinăuntru cu patima şi pe din afară cu privirea feţei acelora. ochii trebuie cel mai bine străjuiţi, prin ei intră cei mai mulţi furi şi pradă cetatea sufletului. Îi dă drept pildă pe stramoşii Adam şi Eva, pe sodomiteni, pe David, care, de n-ar fi văzut-o pe Batşeba când se scălda, n-ar fi căzut în groapa preacurviei şi a uciderii(2 Rg 11, 2). Acesta s-a pocăit, s-a înţelepţit şi a scris Psaltirea spre folosul nostru: „Întoarce ochii mei să nu vadă deşertăciune”(Ps 118, 37). „Cel ce-şi aruncă ochii la frumuseţe străină”, scrie sfântul „nu fecioară, ci desfrânată are lumina ochilor”(130), deoarece „nu numai trupul cel nepipăit, ci şi aruncăturile ochilor se cade să fie fecioare”(Sf. Isidor Pelusiotul).
O formă subtilă de împătimire se reflectă în obiceiul unora de a-şi împodobi casa cu oglinzi mari şi de mult preţ, îndulcindu-şi privirile de vederea propriului chip. Arhiereul să nu aibă oglinzi în mitropolie, ca lucruri cu totul necuviincioase. Ca Narcis, odinioară, poţi cădea în păcatul îndrăgirii de sine. Ochii pot fi mângâiaţi cu imaginile cerului ca safirul, a soarelui, a lunii, a planetelor, a câmpiilor şi a grădinilor, a naturii în toată splendoarea lor, sau cu sfintele icoane şi odoare bisericeşti: „Văzându-le pe acestea, adu-ţi aminte să te urci la privirea Făcătorului, Care cu atâta înţelepciune le-a zidit.”(133).
Deoarece chipurile evitate în stare de trezie sunt aduse de vrăjmaşul în somn, Sf. Nicodim ne sfătuieşte să ne dozăm somnul şi să priveghem cât mai mult ca să nu-i permitem „zugravului celui vechi” să ne întineze cu imagini necuviincioase. În finalul capitolului, învaţă cum să se facă privegherea: începătorii de cu seara până la miezul nopţii; cei din mijloc, de la miezul nopţii până dimineaţă, cei desăvârşiţi, priveghere de toată noaptea. Iar arhiereul să-şi împartă noaptea în trei: o parte pentru cugetarea Sfintei Scripturi şi a soborniceştilor canoane; alta pentru cugetarea la treburile eparhiei şi ultima pentru somn, „bir răului vameş al vieţii noastre.”
Capitolul al IV-lea este consacrat păzirii auzului. Trei vătămări se nasc, spune Sf. Nicodim, din cântecele dezmierdătoare: afemeiază sufletul(îl hipersensibilizează), stârnesc imaginaţia, mintea începând să-şi închipuie cele ce se înţeleg din cântece, umplându-se astfel de chipuri în mod pătimaş, şi stârnesc pofta inimii de a vedea chipurile celor ce cântă, mai ales dacă sunt glasuri femeieşti.
Sf. Vasile cel Mare în „Cuvânt către tineri” avertizează: „Din cântece de ruşine se nasc patimile.” De aceea la nunţile lumeşti, când apar lăutarii, preoţii şi arhiereii trebuie să se retragă, fiind lucru oprit de canoane(vezi Canonul 53 şi 54, Laodiceea). Arhiereul se cuvine să oprească, nedând binecuvântare, cântarea cu instrumente şi jocurile de la nunţi.
Arhiereul, preotul şi tot clerul nu se cade a hrăni păsări şi câini mici, deoarece glasurile acestor animale, hrănite cu multă cheltuială de mireni, dar şi de unii clerici, produc vătămare, fiind şi pricină de sminteală pentru credincioşii care aşteaptă să găsească o atmosferă cucernică şi evlavioasă la mitropolie.
Câteva pilde ale celor care s-au împătimit de oarecare vietăţi ne conving că acestea „pricinuiesc în inimile oamenilor împătimire şi dragoste iraţională, încât cei ce le au le iubesc mai mult pe ele decât pe oamenii cei raţionali, asemenea lor”(141). Împăratul Honorius era împătimit de papagalul său, Roma; alt împărat al Romei iubea o smirnă, îndulcindu-se de multitudinea ei de culori şi împodobind-o cu mărgăritare.
În încheiere, îl sfătuieşte să nu asculte clevetirile(„ Să nu primeşti cuvânt deşert”, Is 23, 1), mai ales contra bărbaţilor sfinţiţi şi să nu ia nicio decizie înainte de a auzi şi spusele celui clevetit. Clevetitorii nedreptăţesc trei categorii de oameni, pe ei înşişi, minţind, pe ascultători, minţindu-i, şi pe cei clevetiţi, distrugându-le bunul nume. Datoria fiecărui creştin este să stopeze circulaţia minciunii.
