Despre calea vieţii şi calea morţii

"Căile lui Dumnezeu ni se par din când în când rele numai

din pricina păcatelor noastre"

Unele căi par drepte în ochii omului, dar sfârşitul lor sunt căile morţii(Pildele lui Solomon 14 : 12).

Oamenilor uneori li se pare că vieţile celor nelegiuiţi sunt drepte, pentru că ei, fără de Dumnezeu fiind, reuşesc în toate  şi sunt mereu  bogaţi. O, de ar vedea ei  care sunt şi sfârşiturile unor astfel de vieţi ! Ei ar fi îngroziţi şi ar fugi ca de foc să calce pe urmele lor!

Dacă sfârşitul unei căi este pieirea, atunci cum ar putea fi bună calea aceea ?

Prin urmare, o, omule, să nu mai zici că este dreaptă calea căreia tu nu îi vezi şi capătul.  Tu întrebi :  dar cum aş putea eu, om limitat şi slab,  să văd sfârşitul cel nevăzut al unei căi lungi ? Tu poţi vedea acel sfârşit în două moduri : citind Sfintele Scripturi sub oblăduirea şi în lumina trăirii Ortodoxiei şi observând sfârşitul căii vieţii celor din jurul tău care mor înaintea ta. Chiar şi aşa, tot primul mod este mai de încredere, şi dacă te lipeşti cu toata puterea ta de el, atunci cunoaşte că nu te vei împiedica niciodată în noaptea morţii celei veşnice.

Doar acea cale şi acea viaţă este dreaptă care este arătată de Domnul dreaptă. Toate celelalte căi, care pot părea drepte minţii tale, dar care nu sunt şi calea arătată de Domnul, sunt rele şi fatale. Iată, până şi fiarele cele sălbatice au căile lor, dar oare vei merge pe ele dacă ţi se par  ţie adevărate ? Nu, tu  nu trebuie să mergi pe ele, afară doar dacă vrei să cazi în fălcile  acelor fiare sălbatice. Ci tu să umbli doar pe căile lui Dumnezeu, chiar dacă ţie nu-ţi par bune, căci ele drepte sunt. Căile lui Dumnezeu ni se par din când în când rele numai din pricina păcatelor noastre. Dacă am fi fără păcat, dacă minţile  noastre nu ar fi strâmbate de păcat, nouă nu ne-ar mai putea părea nici măcar o clipă că mai există şi alte căi drepte în afară de căile Domnului. Dar minţii celei strâmbate de  păcat multe  din căile morţii îi par căi ale vieţii  şi singura  care este adevărată îi pare falsă.

O Atotvăzătorule Doamne, Călăuzitorule al nostru, îndreptează minţile  noastre ca pe căile cele rele noi să nu umblăm. O Stăpâne Iisuse Hristoase, Tu eşti singura Cale, Adevărul  şi Viaţa, iar cele căi pe care noi ni le născocim în afară de Tine rele sunt, minciună şi moarte.

Ci numai Ţie în veac Ţi se cuvine mulţumita şi slava. Amin.

Proloagele de la Ohrida, volumul I(13 iunie)

Sfântul Nicolae Velimirovici – Mântuirea sufletului

 

« Tot ce clădeşte şi reclădeşte timpul nu-ţi este casă veşnică,

 ci numai o tristă sau bucuroasă aducere-aminte. »

Nu socoti nimic altceva drept ţel  al acestei vieţi în afară de mântuirea sufletului. Orice alt ideal pe care oamenii îl scot oarecând la iveală ca ţel nu este altceva  decât  un îndemn în plus, dacă nu un mijloc direct, pentru mântuirea sufletului. Familia, societatea, statul, civilizaţia – toate acestea nu sunt ţeluri în sine. Toate sunt numai îndemnuri şi, mai mult sau mai puţin, mijloace ale ţelului de căpetenie, ale singurului ţel : mântuirea sufletului. Tot ce clădeşte şi reclădeşte timpul nu-ţi este casă veşnică, ci numai o tristă sau bucuroasă aducere-aminte.  Mama îţi aminteşte doar palid de negrăita dragoste de mamă care îţi va întâmpina sufletul tău în lumea cealaltă. Soţia îţi aminteşte doar palid de dulcea nuntire a sufletului tău cu Dumnezeu.

Copiii îţi amintesc doar palid de roadele dulcei nuntiri a sufletului cu Dumnezeu. Prietenii îţi amintesc doar palid de tovărăşia preafrumoşilor îngeri din ceruri.  Toate descoperirile ştiinţifice îţi amintesc doar palid de neînchipuitele descoperiri şi cunoaşteri  din apropierea lui Dumnezeu. Natura îţi arată doar palid  întreaga bogăţie  şi frumuseţe a lumii viitoare.

Marile oraşe îţi amintesc doar palid de  minunata cetate a Marelui Împărat. Tot ce se numeşte fericire în această lume, ce piere mai iute ca zorile de ziuă, îţi aminteşte palid, cu totul palid de  nemincinoasa fericire din lumea cea adevărată. În această lume a umbrelor şi-a preînchipuirilor, numai sufletul are o realitate pe care o poate păstra sau pierde. La ce-i foloseşte omului să câştige toate împărăţiile umbrelor şi preînchipuirilor, dar să piardă împărăţia realităţii? Într-adevăr, nu-i ajută mai mult decât i-ar ajuta să se încălzească la Lună, sub apă fiind. În această lume a visului şi a visării, numai sufletul omului poartă în sine realitatea. Vai de omul care preface în vis şi-această mică realitate ! Când va sosi ziua deşteptării, nu va mai fi într-însul nimic de deşteptat.

Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei şi Jicei – Gânduri despre Bine şi Rău, Editura Predania, 2009.

Gânduri despre bine şi rău

Depărtare

Toate lucrurile ţine-le la depărtarea cuvenită, numai sufletul apropie-l cât mai mult de Dumnezeu.

Dacă torni apă peste foc, nu vei mai avea nici apă, nici foc. Dacă doreşti cele ale altuia, le vei urî pe ale tale şi pe amândouă le vei pierde. Dacă te apropii şi de servitoare şi de soţie, nu vei mai avea nici servitoare, nici soţie. Dacă vei bea în sănătatea altuia o vei pierde pe a ta. Dacă numeri mereu banii altuia, vei avea tot mai puţini. Dacă numeri mereu păcatele altora, ale tale se vor înmulţi. Dacă goneşti şi prinzi vulpea, îţi vei lua înapoi găina ; însa dacă goneşti şi prinzi ursul, nu vei lua înapoi nici stupul şi nici măcar tu nu te vei mai întoarce.

Opreliştea virtuţii

Mulţi cred că dacă ar fi  trăit în alte împrejurări ar fi fost oameni mai buni. Bogatului i se pare că opreliştea virtuţii este bogăţia, săracului – sărăcia, învăţatului -  ştiinţa, celui simplu – simplitatea, bolnavului – boala, celui sănătoa – sanătatea, bătrânului – batrâneţea, iar tânărului – tinereţea. Însă aceasta e doar o închipuire şi o recunoaştere a înfrângerii morale. Ca şi când un ostaş nevolnic ar căuta să se mângâie: “În acest loc voi fi biruit, să fiu trimis altundeva şi voi fi viteaz!” Ostaşul adevărat este întotdeauna viteaz, fie că rămâne la locul său, fie că este răpus. Dacă Ţarul Lazăr ar fi dat bir cu fugiţii din Kosovo, ar fi fost socotit un înfrânt; însă pentru că a rămas la locul sau până la sfârşit şi a căzut, este socotit biruitor.

Adam în Rai şi-a pierdut credinţa; Iov în groapa de gunoi şi-a întărit credinţa. Proorocul Ilie niciodată n-a spus: „Foamea mă împiedică să ascult de Dumnezeu!” Nici Împăratul David n-a spus: „Coroana mă împiedică să ascult de Dumnezeu!”.

Răstimpul pătimirilor

Grădinarul taie din pomi ca să crească mai repede şi mai drepţi. Însă dacă reteaza prea mult din crengi şi din tulpină, pomul se va usca. Să crezi că pătimirea ta niciodată nu va putea să-ţi depăşeasca măsura! Dumnezeu veghează asupra fiecărui om cu mai multă grijă şi milosârdie decât oricare grădinar asupra pomilor săi. Minunat spune Sfântul Nil de Sora: „Dacă olarul ştie cât trebuie să ţină oala în foc ca să arda făra să crape, cum să nu ştie Dumnezeu măsura pătimirilor noastre?” Să crezi că mai multa judecată are Dumnezeu decât omul!

Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei şi Jicei, Gânduri despre bine şi rău, Ed. Predania, Bucureşti, 2009

II."Începutul întregii gârboviri a Europei a fost necinstirea părinţilor, a celor trupeşti şi a celor duhovniceşti. "

"Pricina gârbovirii Europei stă în călcarea legii lui Dumnezeu şi mai cu seamă în necinstirea părinţilor săi. 

Nimic nu pedepseşte Dumnezeu cu mai multă asprime decât păcatul copiilor împotriva părinţilor, 

căci este un păcat împotriva Părintelui ceresc."

 

« Ca să vadă mai mult, ar fi trebuit să fie dreaptă, cu capul ridicat spre cer şi cu mintea deschisă către lumea de sus. Iar acea lume de sus nu este un muşunoi de viermi, ci Ierusalimul cel de sus, oastea Domnului cea luminată şi strălucitoare, alcătuită din minunata ierarhie cerească a Serafimilor, Heruvimilor, a Scaunelor, Domniilor, Puterilor, Stăpâniilor şi Începătoriilor, a Arhanghelilor şi Îngerilor, şi din mulţimea nenumărată de Drepţi şi Plăcuţi ai lui Dumnezeu. Femeia gârbovă nu poate vedea întregul Ierusalim de sus, întreaga lume duhovnicească de deasupra omului. Ea vede doar ce-i mai jos de ea, nicidecum ce-i mai presus. De aceea, tot ce a cugetat şi a făurit de-a lungul ultimelor câtorva veacuri a cugetat şi a făurit pe nisip, pe praf, pe pământ şi pe noroi, pe cele pe care le putea vedea şi simţi sub ea. Cine va înţelege privind în această lumină evoluţia omenirii europene  de la ruperea de Biserică, acela va înţelege tot. Aşa cum pescarul de pe râul mâlos miroase a mâl, aşa şi întreaga cultură europeană, cu ştiinţa şi filosofia ei, cu arta şi religia ei şi cu întreaga ei cultură, miroase toată a mâl, a pământ, a praf – singurele lucruri pe care o femeie gârbovă le poate vedea. Hristos este singurul tămăduitor al gârbovirii.

Pricina gârbovirii Europei stă în călcarea legii lui Dumnezeu şi mai cu seamă în necinstirea părinţilor săi. Nimic nu pedepseşte Dumnezeu cu mai multă asprime decât păcatul copiilor împotriva părinţilor, căci este un păcat împotriva Părintelui ceresc. De aceea Domnul i-a binecuvântat dintru început pe cei ce îşi cinstesc părinţii, pe tatăl şi pe mama lor, ca pe un simbol al lui Dumnezeu ; de aceea i-a blestemat pe cei ce îşi batjocoresc părinţii, aşa cum s-a întâmplat cu Ham, fiul lui Noe, care l-a batjocorit pe tatăl sau. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta(Mt. 15, 4)aceasta este esenţa, inima tuturor poruncilor lui Dumnezeu. Cine îşi cinsteşte părintele pământesc, acela îşi cinsteşte şi Părintele ceresc. Pe această învăţătură de jos este întemeiată învăţătura de sus. Cine nu-şi cinsteşte tatăl şi mama, pe care îi vede, cum Îl va cinsti pe Dumnezeu Tatăl, pe care nu Îl vede ?

Începutul întregii gârboviri a Europei a fost necinstirea părinţilor, a celor trupeşti şi a celor duhovniceşti. De atunci a început să-i crească cocoaşa din spate, precum cea a cămilei, de atunci a început să i se împreuneze capul cu genunchii. De aceea nu vede nimic din cele cereşti şi nu înţelege nimic din cele duhovniceşti. Ea vede şi înţelege numai ceea ce e vierme sau muşuroi de viermi.

Fiţi cu luare aminte, fraţilor, şi învăţaţi să vă cinstiţi părinţii. Aceasta este toată porunca lui Dumnezeu, temelia tuturor celorlalte porunci ale lui Dumnezeu. »

Sfântul Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniţei, Editura Predania, 2009.

Sursa icoanei: www.razbointrucuvant.ro/.../

I. "...în acest veac capul omenirii s-a aplecat atât de jos încât s-a împreunat cu genunchii"...

« Omul gârbovit nu priveşte la cer, ci la pământ. Aşa era în vremea aceea o femeie gârbovă. De optsprezece ani împliniţi, capul ei era împreunat cu genunchii, încât putea privi doar praful pământului şi viermii din praf, şi respira praf şi toate duhorile pământului. Dar Hristos s-a milostivit de ea şi i-a strigat : Femeie, slobozitu-te-ai de boala ta. Şi şi-au pus pre dânsa mâinile ; şi îndată s-a îndreptat, şi slăvea pe Dumnezeu(Lc. 13, 2).

Tâlcuirea modernă : din toate continentele  acestei lumi, Europa reprezintă pe femeia gârbovă. De când întâi-stătătorii duhovniceşti ai Europei, fără ştiinţa şi voia popoarelor europene, s-au rupt de adevărata Biserică a lui Hristos, din Răsărit, de atunci omenirea europeană a început din ce în ce mai mult să se gârbovească şi să-şi plece capul spre pământ. Veacul al XX-lea este veacul cel mai bolnav din  viaţa omenirii europene, căci în acest veac capul omenirii s-a aplecat atât de jos încât s-a împreunat cu genunchii, iar de aici nu mai poate vedea decât pământul şi viermii pământului şi nu mai poate respira duhorile pământului. Să-i vorbeşti despre cer înseamnă să-i vorbeşti despre ceea ce nu poate vedea, căci întreaga ei fiinţă e atât de gârbovită încât, cu simţurile ei, nu poate percepe  decât ceea ce este jos, ce e din pământ, ce e  mai prejos de om. Din această perspectivă a femeii gârbove trebuie privită şi preţuită întreaga viaţă a Europei din veacurile trecute. Din această perspectivă, cea a unei femei gârbove ce priveşte în pământ, s-au dezvoltat ştiinţa, arta, economia, politica şi întreaga viaţă omenească, individuală şi socială – îndeosebi viaţa omenească. Privind numai la pământ, s-a explicat totul numai prin pământ. Văzând numai pământul, s-a luptat doar pentru pământ. Auzind numai pământul, toată ştiinţa omenească s-a lăsat purtată de freamătul pământului umed. Simţind numai  miasma putreziciunii pământeşti, acel miros a covârşit  toate bine-plăcutele miresme cereşti. Mintea omenească s-a preocupat doar de cercetarea celor pe care le poate vedea cu ochiul, auzi cu urechea şi mirosi cu nasul, s-a încredinţat adică pământului şi numai pământului – aceasta este înţelegerea femeii gârbove. Sute de aparate a născocit mintea femeii gârbove, ca să cerceteze pământul şi cele din pământ. A cercetat toate plantele şi rădăcinile, viermii mari şi mici, şi pe cei foarte mici, pe cei văzuţi şi pe cei nevăzuţi. [...] Pe toate le-a văzut, pe toate le-a aflat, şi a vestit cerului şi pământului că nu există nimic afară de viermi, mari şi mici, văzuţi şi nevăzuţi, gânditori şi negânditori, că omul este numai un vierme între viermi, iar deasupra viermilor, un supra-vierme[referire la Supraomul lui Nietzsche]. Atât a putut vedea femeia gârbovă şi nimic mai mult. »

Sfântul Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniţei, Editura Predania, 2009.

Sursele imaginilor:http://www.predania.ro/c008fereastra_temnitei.html

 http://florinm.wordpress.com/2009/08/26/despre-desfraul-europei/

Unei femei pe care o chinuie o tristeţe apăsătoare

Scrii că te chinuie o tristeţe de neînvins şi inexplicabilă. Trupeşte eşti sănătoasă, casa ţi-e plină, dar inima îţi e pustie. De fapt, inima ţi-este plină de întristare întunecată. Te duci, din obligaţie, la distracţii şi spectacole, dar asta îţi măreşte şi mai mult întristarea. Păzeşte-te bine, aceasta este o boală primejdioasă a sufletului. Ea poate să omoare sufletul cu totul. Biserica priveşte o asemenea întristare ca pe un păcat de moarte - fiindcă, potrivit spuselor apostolului, sunt două feluri de întristare: o întristare după Dumnezeu, care aduce pocăinţă spre mântuire, şi întristarea acestei lumi, care aduce moarte. La tine este – e limpede - al doilea fel de întristare. Întristarea după Dumnezeu vine asupra omului când acesta îşi aduce aminte de păcatele sale, şi se căieşte, şi strigă către Dumnezeu. Sau când cineva se întristează pentru păcatele altor oameni. Sau când cineva are râvnă pentru credinţa lui Dumnezeu, şi vede cu întristare cum oamenii cad de la credinţă. Dumnezeu întoarce această întristare în bucurie. Aşa cum îi descrie Pavel pe apostoli şi pe toate adevăratele slugi ale lui Hristos, spunând că sunt ca nişte întristaţi, dar care deopotrivă se veselesc. Se veselesc, fiindcă simt puterea şi apropierea lui Dumnezeu. Şi primesc mângâiere de la Dumnezeu. Aşa grăieşte şi Psalmistul: adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am veselit.

Întristarea sfinţilor seamănă cu nişte nori prin care străluceşte soarele mângâierii – iar întristarea ta seamănă cu o eclipsă de soare. Trebuie să fi avut multe ticăloşii şi păcate mai mărunte, pe care le-ai privit ca fiind lipsite de însemnătate, şi nu le-ai mărturisit şi pocăit. Ca un păienjeniş vechi, ele s-au îndesit în jurul sufletului tău, şi s-au făcut ca un cuib pentru marea întristare pe care puterea cea rea drăcească o întreţine cu răutăcioasă bucurie în tine.

Drept aceea, cercetează-ţi întreaga viaţă, fă-ţi un examen necruţător, şi mărturiseşte totul la spovedanie. Prin spovedanie vei curăţa şi aerisi casa sufletului tău. Şi va intra în tine aerul proaspăt şi sănătos de la Duhul lui Dumnezeu. După aceea, începe să faci cu vitejie tot ce este bine. Începe, să zicem, cu milostenia în numele lui Hristos. Adu-ţi aminte: în numele lui Hristos. Hristos va vedea şi va simţi asta, şi degrabă îţi va dărui bucurie, îţi va dărui bucurie negrăită, bucurie pe care numai El o dă şi pe care nici o mâhnire ori chin ori putere drăcească nu o poate întuneca.

Citeşte Psaltirea. Aceasta este cartea pentru sufletele întristate, cartea mângâierii.

Domnul să te bucure în curând !

Sf. Nicolae Velimirovici - Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi - scrisori misionare –(Traducere din limba sârbă de Adrian Tănăsescu-Vlas)

Bucureşti, 2002, Editura Sofia. Ediţie electronică ; APOLOGETICUM, 2005

"Veacul nostru nu este bogat în înţelepciune"

. « Veacul nostru nu este bogat în înţelepciune. Din toate veacurile ce au trecut, acesta este, pare-se, cel mai sărac în înţelepciune. Nu numai că nu trăieşte cu înţelepciune, ci nici nu ştie ce este înţelepciunea. A uitat. Generaţiile trecute ştiau ce e înţelepciunea, ştiau şi când au greşit faţă de înţelepciune şi când s-au îndepărtat de înţelepciune. Şi erau în stare să se ruşineze. În generaţia noastră mulţi, prea mulţi nu mai ştiu ce e înţelepciunea, nici cât s-au depărtat de călăuza înţelepciunii. Din această pricină nu se mai vede roşeaţa ruşinii pe chipul păcătosului. Din această pricină, încet, încet, ei se îngrămădesc spre pieire, iar bibliotecile lor se prăvălesc asupră-le ca o piatra de mormânt.

Nespus de triste sunt toate acestea, dar nu e nimic nou. Mii de minuni a săvârşit Domnul Il-Şaddai, Dumnezeul cel atotputernic, mii de minuni a arătat de-a lungul celor patruzeci de ani în Egipt şi în pustie înainte poporului lui Israil – şi nimic ! Au văzut, s-au minunat, apoi au uitat şi au căzut de la Dumnezeu, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat[...] Şi când au intrat în Pământul Făgăduinţei, s-au făcut şi mai răi, l-au mâniat şi mai mult pe Dumnezeu, s-au îndoit şi mai mult de Dumnezeu, au căzut şi mai mult de la Dumnezeu. Păcatele zilnice ale acestui popor amăgit se făcuseră ca nişte aşchii ce înteţeau şi mai mult focul mâniei lui Dumnezeu.

În cele din urmă, poporul ales al lui Dumnezeu a primit ceea ce merita. A fost lovit ca niciun alt popor, a fost risipit ca pleava în întreaga lume, vatra lui s-a stins şi patria lui a trecut în stăpânirea alor popoare, mai bune decât el. »

Sf. Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniţei(26)