prilejul de a o dobândi.
[...]Veniţi, preacuvioaselor surori, să urcăm pe Muntele Măslinilor. Haideţi să ne întoarcem ochii sufletului către Domnul, Care se înalţă la Tatăl. Veniţi să urcăm cu toţii, şi mai ales voi, căci în evenimentul Înălţării se exprimă viaţa voastră monahală.
Domnul se înalţă la ceruri! Ca Dumnezeu, era nedespărţit de Tatăl. Ca Dumnezeu-om, urcă la Acela şi şade de-a dreapta Lui cu slavă strălucitoare şi cu măreţie împărătească.
Dar şi cei ce cred în Domnul împărtăşesc cu El slava şi măreţia, pentru că prin Botez devin una cu Acesta. Cei care se botează se îmbracă în Hristos. Cât de mult a fost cinstită natura omenească! Cât de înaltă este hărăzirea ce ni s-a dat! A fost sădită în noi sămânţa frumuseţii lui Hristos, sămânţa slavei veşnice.
Aprofundaţi lucrul acesta şi nu pângăriţi înalta voastră chemare cu lucruri nevrednice de ea. Voi, preacuvioase surori, aţi primit schima îngerească pentru a vă afla mereu în faţa lui Dumnezeu, întocmai ca îngerii în ceruri.
Apostolul ne porunceşte: „Pe cele de sus căutaţi-le, acolo unde este Hristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; la cele de sus cugetaţi, nu la cele de pe pământ”(Coloseni 3, 1-2). Cei din lume de obicei se ocupă cu procurarea de hrană, haine, case, relaţii sociale, cinstiri, avuţii, putere. Lăsaţi-le pe acestea, spune Apostolul. Cereţi-le doar pe cele aflate sus, unde şade Hristos.
Poate că vă întrebaţi: Ce trebuie să facem? Vă răspund: luptaţi-vă să dobândiţi smerita cugetare, „sărăcia duhului”, la care se referă Domnul în prima fericire: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împarăţia cerurilor”(Matei 5, 3).
Căutându-le aşadar pe „cele de sus”, începeţi de la smerita cugetare. Înaintaţi cu pocăinţa, zdrobirea inimii, vărsarea de lacrimi, blândeţea, iubirea, pacea, curăţia, răbdarea.
Toate aceste virtuţi împodobesc calea care duce acolo unde şade Hristos, de-a dreapta lui Dumnezeu! Luptaţi-vă să le dobândiţi, una după alta. Imitaţi-l în asta pe cel care se pregăteşte să se înfăţişeze împăratului şi îmbracă cu grijă veşmânt după veşmânt.
Veşmintele voastre simbolizează virtuţile. Fiecare monahie, de la cap până la picioare este acoperită cu veşminte deosebite, simboluri ale virtuţilor care trebuie s-o împodobească.
Lupta voastră este complexă. Înstrăinare şi îndepărtare de toate lucrurile lumeşti. Nevoinţe duhovniceşti şi trupeşti. Războire cu patimile şi cu slăbiciunile. Înfruntarea curselor întinse de vrăjmaş, a necazurilor venite de la oameni... Cine poate număra toate etapele luptei duhovniceşti a monahului? Ascultaţi însă cuvintele Domnului[...]: „Unde sunt Eu acolo va fi şi slujitorul Meu”(Ioan 12, 26). Ascultaţi şi cuvintele Apostolului: „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu au nicio însemnătate faţă de mărirea care ni se va descoperi”(Romani 8, 18).
Nu cumva durata luptei vi se pare îndelungată? O picătură într-un ocean este viaţa aceasta trecătoare în comparaţie cu infinita veşnicie. Acolo ne aşteaptă tot felul de bunatăţi, „Pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc”(I Corinteni 2, 9).
Fiţi viteze, aşadar, şi luptaţi-vă cu bărbăţie. Ridicaţi cu bucurie jugul vieţii monahale. Şi când vă veţi împuţina la suflet, aruncaţi o privire către Domnul, Care vă aşteaptă. Aduceţi-vă aminte de făgăduinţele Lui. Domnul este nemincinos şi credincios făgăduielilor Sale. Dacă pierdem slava veşnică, numai noi suntem de vină, întrucât am pierdut prilejul de a o dobândi.” (1 iunie 1861)
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Către surorile monahii
