KOINONIA: 09 august 2009

duminică, 9 august 2009

Cuvânt al Sfântului Vasilie cel Mare, despre împlinirea poruncilor

Cel ce primind zece talanţi, va ţinea unul sau doi, dar pe ceilalţi îi leapădă, nu se dovedeşte a avea dreaptă înţelegere, ca unul ce dă înapoi pe cei mai mulţi talanţi; şi, chiar mai puţini talanţi de ar lepăda, tot greşeşte. Ba, se osândeşte chiar şi acela căruia i s-a încredinţat de cineva, chiar un singur talant şi îl dă înapoi, deplin şi întreg, precum îl luase; deci, se osândeşte, pentru lipsa de câştig cu talantul dat. Căci, acel ce a cinstit pe tatăl său, zece ani, iar, pe urmă îl loveşte, pe el, numai o dată, acela nu se numără, nici nu se cinsteşte, ca un recunoscător, ci se osândeşte, ca un ucigător de tată. Mergând, dar, a zis Domnul, învăţaţi toate neamurile, spunându-le lor nu ca pe unele să le păzească, iar de altele să nu se îngrijească, ci să păzească toate câte v-am poruncit vouă şi Apostolul scrie: "Nedând nici o sminteală întru nimic, ca să nu fie slujirea voastră defăimată, ci în toate înfăţişându-ne pe noi înşine, ca slujitori ai lui Dumnezeu." (II Cor. 6, 3-4).

Pentru că, dacă nu toate ne-ar fi fost de folos, spre cunoştinţa mântuirii, apoi, nu s-ar fi scris toate poruncile, nici nu ne-ar fi spus că este nevoie să se păzească toate. Ce folos îmi este mie din isprăvi, atâta vreme cât, de voi numi nebun pe un frate, mă fac vinovat de gheena? Ce folos îmi este a fi slobod de multe patimi, dar numai de una aş fi ţinut în robie? Fiindcă, cel ce face păcatul, rob este păcatului.

Iar, de ar zice cineva: Oare, mulţimea creştinilor, care nu păzesc toate poruncile, nu au nici un folos din păzirea numai a unora? La aceasta, bine este să pomenim pe fericitul Petru, care, după atât de multe fapte dumenzeieşti, numai pentru că nu voia să păzească o singură poruncă, a auzit pe Domnul zicându-i: "Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine" (Ioan, 13,8). Dar, ar mai zice cineva, că scris este: "Oricine va chema numele Domnului, se va mântui." (Rom.10,13).

Drept aceea, destulă este şi singură chemarea numelui Dumnezeului nostru, ca să mântuiască pe cel ce Il cheamă. Deci, să audă şi acela pe Apostolul, zicând, iarăşi: "Dar cum vor chema numele Aceluia, în Care încă nu am crezut? (Rom.10, 14). Sau, deşi crezi, să auzi pe Domnul, Care "Nu oricine Îmi zice Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, Celui din Ceruri." (Matei 7,21). Iar unii, chiar crezând că fac voia lui Dumnezeu, dar nu cum voieşte Dumnezeu, nici după înţelegerea dragostei dumnezeieşti, pentru aceasta nu au sporire la sârguinţa lor, după glasul însuşi al Domnului nostru Iisus Hristos, Care a zis că fac acestea," ca să arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor." (Matei 6,5). Căci a lepăda ceva din cele poruncite, nu este fără de primejdie. Dumnezeului nostru, slava! Amin.

Din Proloage, luna august, ziua a noua.

Sursa: http://credo.ro/proloage.php

Sfântul Teofan Zăvorâtul – "Trebuie păstrată căldura dintâi a credinţei şi nădejdii"

Duminica a noua după Cincizecime

[I Cor.3, 9-17, Mt. 14, 22-34] Sfântul Apostol Petru, cu îngăduinţa Domnului, coboară din corabie şi merge pe apă ; apoi, se lasă biruit de imboldurile fricii şi începe să se scufunde. Faptul că s-a hotărât să facă un lucru atât de neobişnuit nu este vrednic de mustrare, altminteri Domnul nu i-ar fi îngăduit ; mustrare merită faptul că nu şi-a păstrat starea sufletească dintâi. Pe Apostol îl umpluse o nădejde în Domnul plină de însufleţire, întemeiată pe credinţa că El poate orice şi asta i-a dat curajul să înfrunte valurile. A făcut câţiva paşi pe această cale nouă : ar fi trebuit să se întărească în nădejde, având în vedere pe Domnul, Care era aproape, şi faptul că deja mersese pe apă prin puterea Lui ; el însă s-a lăsat prada cugetărilor omeneşti : « Vântul este puternic, valurile sunt mari, apa n-are statornicie », iar aceasta l-a zdruncinat, slăbind în el tăria credinţei şi a nădejdii. Din această pricină a scăpat din mâna Domnului şi, rămânând supus lucrării legilor firii, a început sa se scufunde. Domnul l-a dojenit : « Puţin credinciosule ! pentru ce te-ai îndoit ? », arătând pricina primejdiei. Iată o lecţie pentru toţi cei ce întreprind vreun lucru mic sau mare, cu scopul arătat de a plăcea Domnului. Trebuie păstrată căldura dintâi a credinţei şi nădejdii, din care se naşte o mare virtute : stăruinţa în fapta bună, care slujeşte de temelie a vieţii plăcute lui Dumnezeu. Atâta vreme cât această stare se păstrează, însufleţirea de a purta ostenelile căii pe care ai păşit, nu piere, şi piedicile, oricât de mari ar fi, trec nebăgate în seamă. Atunci când ea slăbeşte însă, sufletul omului se umple îndată de închipuiri privitoare la mijloacele omeneşti de păstrare a vieţii şi de ducere la bun sfârşit a treburilor începute ; şi întrucât acestea se arată întotdeauna neputincioase, în sufletul lor se strecoară frica : « Ce o să fie ? » ; de aici se naşte şovăiala : « Să mai continuu ? », şi în cele din urmă părăsirea deplină a lucrării cu pricina. Trebuie făcut aşa : ţine-te de ce ai început, goneşte gândurile care te tulbură şi îndrăzneşte întru Domnul, Care este aproape.