„Urmarea lui Hristos”

"Care luptă este mai mare decât a aceluia care voieşte a se birui pe sine însuşi? Şi munca noastră ar trebui să fie aceasta: a ne birui pe noi înşine, a dobândi din zi în zi mai multă putere asupră-ne, şi în tot ceasul a face câte un pas înainte pe calea binelui."

***

„Fericit cel ce înţelege ce înseamnă a iubi pe Hristos. Se cade să ne lepădăm de iubirea făpturii pentru dragostea lui Hristos, că Hristos voieşte să fie iubit singur mai presus de toate. Iubirea de făpturi este înşelătoare şi trecătoare, iar dragostea de Hristos este statornică şi credincioasă. Cel ce se lipeşte de făptură cade, iar cel ce iubeşte pe Hristos, se va întări în veac.”

***

„Pe Acela să-L iubeşti, pe Acela să-L ai prieten, Care nu te va părăsi când vei fi părăsit de toate; Care, pierind toate, nu te va lăsa să pieri.”

Violet Hopkins

Sf. Teofan : Tâlcuiri din Sfânta Scriptură

Joi(a patra săptămână a Postului)

« Cela ce cruţă toiagul, urăşte pe fiul său ; iar cela ce-l iubeşte îl ceartă cu osârdie »(Pilde 13, 25). Să-i lăsăm deoparte pe copii şi să vorbim despre noi înşine cu privire la fiecare dintre noi, aceste cuvinte înseamnă următorul lucru : nu te cruţa pe tine însuţi, pedepseşte-te cu osârdie. Autocompătimirea este rădăcina tuturor abaterilor noastre spre păcat ; iar cine nu va face pogorământ pentru sine, acela va sta neclintit întru cele bune. Mai înainte de toate, trebuie ţinut în cea mai aspră discipină trupul, această slugă fără minte. Când îl istoveşti, este smerit ; dar dă-i o cât de mică uşurare şi va începe să-şi scoată ghearele şi să fremete cu ochi iubitori de patimi. Uluitor este însă acest fapt de care nici nu-ţi mai vine să vorbeşti : toţi sunt de partea trupului şi născocesc prentru el tot soiul de desfătări. Chiar şi ştiinţa nu poate, parcă, altfel. Ce fel de ştiinţă va mai fi fiind si aceasta ? »

Cum a învăţat să se roage fără încetare

« Ştim din Evanghelii că Bartimeu se afla pe marginea drumului, complet orb, pierzând orice încredere, orice speranţă în ajutorul omenesc, constrâns să cerşească pentru a trăi, să se sprijine nu pe adevarata caritate (etimologic, “care iubeşte“), ci pe acel fel de caritate care constă din faptul de a arunca câţiva gologani cuiva pe care nici măcar nu-l priveşti. Şi iată că într-o bună zi, acest om care a renunţat la orice speranţă şi se află stând, orb, în praful drumului, aude vorbindu-se de cineva, de un nou profet, care face minuni pe tot cuprinsul pământului sfânt. Dacă ar mai fi avut incă ochi, desigur că Bartimeu ar fi sărit imediat, ar fi străbătut îndată toată ţara, să-L găsească pe Acest profet! Dar el este orb, nu se poate ţine după acest făcător de minuni călator. Aşa că rămâne unde se află şi faptul că ştie că Cineva l-ar putea vindeca îi sporeşte desigur disperarea, o face să fie mai apăsătoare. Intr-o zi aude trecând pe langă el o mulţime de oameni, o mulţime care nu freamătă la fel cu celelalte: desigur, asemenea tuturor orbilor, el are auzul şi sensibilitatea mult mai ascuţite decât ale noastre, căci întreabă: « Dar cine trece pe drum? » Şi i se răspunde: « Iisus din Nazaret ».

Atunci se ridică, din culmea disperării şi a speranţei: o speranţă nebună, căci Hristos e pe punctul de a trece şi, în acelaşi timp, disperarea stă gata să tăsnească din penumbra constiinţei. Doar câţiva paşi şi Hristos va fi în dreptul său; încă vreo câţiva paşi şi El va fi trecut, ca să nu se mai întoarcă niciodată. Acesta este momentul în care, împins de aceasta speranţă disperată, începe să strige, să urle: « Iisuse, fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! ». Strigatul său este ca o profesiune de credinţă desăvârşită; disperarea sa este, în această clipă, de o asemenea intensitate, încât Bartimeu poate găsi în el însuşi suficienta speranţă nebună pentru a îndrăzni să ceară să fie vindecat, salvat, regenerat. Şi Hristos îl aude.

Există un grad al disperării care coincide cu o speranţă absolută, desăvârşită. Este tocmai punctul la care, ajunşi înlăuntrul nostru înşine, ne va fi posibil să ne rugăm. În acest moment, strigătul « Doamne, fie-Ţi mila! » va fi de ajuns. Nu mai e nevoie să-i ţinem lui Dumnezeu discursurile complicate pe care le găsim în cărţile de rugăciuni. E pur şi simplu suficient să strigam la ajutorul lui Dumnezeu din adâncul disperării noastre: vom fi auziţi.

Foarte adeseori rugăciunea noastră nu are intensitatea, convingerea, adâncimea de credinţă suficientă, fiindcă disperarea noastră nu e suficient de adâncă. Îl voim pe Dumnezeu pe deasupra celorlalte lucruri pe care le posedăm deja, îi dorim ajutorul, dar în acelaşi timp încercăm să găsim ajutorul pretutindeni aiurea, păstrându-L pe Dumnezeu în rezervă pentru asaltul final […] Dacă disperarea noastră tţâşneşte dintr-o adâncime destul de mare, dacă ceea ce cerem şi implorăm este aşa de esenţial încât rezuma tot ceea ce este necesar vieţii noastre, atunci vom şti să găsim cuvintele rugăciunii, vom putea ajunge până la inima cea mai lăuntrică a rugăciunii, la întâlnirea cu Dumnezeu.

[…] După cum adesea se întâmplă ca atunci când, după multe căutări şi luptă singuratică, noi deodată ne adresăm cu strigăt lui Dumnezeu, o mulţime de glasuri, de dinafară şi dinauntru, încearcă să ne curme rugăciunea noastră. Face să te mai rogi? De câţi ani te lupţi, iar Dumnezeu nici nu se uită la aceasta? Se va uita oare acum? De ce să te mai rogi? Întoarce-te iară la disperarea ta, tu eşti orb şi orb pentru totdeauna. Însă cu cât e mai puternică rezistenţa, cu atât mai clar e faptul că ajutorul e foarte aproape. Niciodată diavolul nu năvăleşte asupra noastră cu atâta furie, decât atunci când noi suntem cu totul aproape de încheierea luptei şi am putea să ne mântuim, însă adesea acest lucru nu se întamplă, pentru că noi dam înapoi în ultima clipă. « Ajunge, leapădă - zice diavolul - acest lucru e prea greu, aceasta e mai mult decât poţi tu suporta; trebuie să-i pui capăt acestui lucru deîndată; nu aştepta, doar nu mai eşti în stare să rezişti ». Şi atunci noi comitem o sinucidere: fizică, morală, spirituală. Noi renunţăm la luptă şi acceptăm moartea cu un minut înainte de a ni se da ajutor şi atunci am fi fost mântuiţi.

Niciodată nu trebuie să ascultăm aceste glasuri: cu cât mai tare strigă ele, cu atât mai puternică trebuie să fie hotărârea noastră. Noi trebuie să fim gata să strigăm atât de mult cât va fi nevoie de acest lucru şi aşa de tare ca Bartimeu. Iisus Hristos trecea pe alături, ultima lui nădejde trecea pe alături, însă oamenii care îl înconjurau pe Hristos erau nepăsători sau se străduiau să-l silească să tacă. Necazul şi suferinţa lui erau cu totul nelalocul lor. Acei pentru care Hristos era mai puţin necesar, însă cei care Îl inconjurau, voiau ca El să se ocupe de ei. Oare de ce acest nenorocit orb îi impiedica? Însă Bartimeu ştia că pentru el nu mai există altă nădejde dacă se va duce şi aceasta, cea de pe urma. Acest adânc al deznădejdii a şi fost izvorul de unde a răbufnit credinţa, rugăciunea plină de atâta convingere şi insistenţă, că a rupt toate zăgazurile, una din acele rugăciuni care izbesc în cer ca o săgeată, după cuvântul lui Ioan Scărarul […]

Disperarea ne aduce la o nouă viaţă duhovnicească, [moment] când în noi se iveşte bărbăţia de a merge mai adânc şi mai departe, cu conştiinţa că noi ne-am deznădăjduit nu de biruinţa finală, ci de mijloacele pe care le-am aplicat pentru realizarea ei. Atunci noi începem de la temelia cea tare, cu totul altfel. Dumnezeu ne poate întoarce pe noi la unul din mijloacele pe care le-am mai încercat, însă pe care acum, cu El, noi vom putea să-l întrebuinţăm cu spor. Totdeauna e necesară o colaborare reală între Dumnezeu şi om, şi atunci Dumnezeu ne va da înţelegere, înţelepciune şi putere de a face ceea ce trebuie şi de a ajunge la scopul drept.

(…) Maxim, un sfânt grec din secolul IV, aude într-o zi citindu-se în biserică pasajul din Epistola Sfântului Pavel în care Apostolul recomandă să ne rugăm neîncetat. Tânărul e atât de mişcat, încât se gândeşte că n-are nimic mai bun de făcut decât să urmeze acest sfat. Părăsind biserica, se duce în munţii din apropiere şi îşi impune să se roage fără încetare. Ca orice tânăr grec din acea vreme, abia ştia Tatăl nostru şi alte câteva rugăciuni. Începe aşadar să le recite fără oprire. Se simte, pentru moment, foarte fericit. Se roagă, este cu Dumnezeu, e încântat, totul pare minunat până ce, treptat, soarele dispare la orizont, frigul şi noaptea nu întârzie a se lăsa şi, odată cu noaptea, o mulţime de zgomote neliniştitoare: plesnituri de ramuri care se rup sub labele unor fiare cu ochi scânteietori, lupte între animalele sălbatice, cele mai puternice ucigând pe cele mai slabe, etc. El se simte atunci cu adevărat singur, o biată făptură fără apărare într-o lume unde domnesc pericolul, moartea, cruzimea; înţelege că este pierdut, dacă Dumnezeu nu-i vine în ajutor. Părăsind Tatăl nostru şi Crezul face întocmai ca Bartimeu, strigă: « Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie-Ţi milă de mine! ». Strigă astfel toată noaptea, căci fiarele şi ochii scânteietori nu-i dau răgaz să doarmă. Când zorile se ivesc şi toate animelele sălbatice au intrat în vizuina lor, el îşi spune: « Acum am să mă pot ruga! », dar simte deodată că îi este foame. Vrea să culeagă afine, se apropie de tufişuri şi deodată îi vine în minte că în ele s-ar putea ascunde ochii scânteietori şi ghearele ascuţite. El înaintează, deci, cu prudenţă, spunând la fiecare pas: « Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă, vino în ajutorul meu, miluieşte-mă, Doamne, ocroteşte-mă! », se roagă de mai multe ori, înainte de a culege o afina.

La mulţi ani după aceea, el întâlneşte un pustnic foarte bătrân şi plin de experienţă care-l întreabă cum a învăţat să se roage fără încetare. Maxim îi răspunde: « Cred că diavolul m-a învăţat ». Bătrânul îi spune: « Mi se pare că înteleg ce spui, dar aş vrea să fiu sigur că nu mă înşel ». Maxim îi explică, cum s-a obişnuit încetul cu încetul cu zgomotele şi pericolele din zi şi din noapte. Dar atunci s-au abătut asupra lui ispite, ispite ale cărnii, ispite ale duhului, ale sensibilităţii şi, ceva mai târziu, atacuri şi mai violente din partea demonilor. Până la urmă, nu trecea o singură clipă, ziua sau noaptea, în care să nu aibă nevoie să cheme pe Dumnezeu, strigând: « Fie-Ţi milă, fie-Ţi milă, ajutor, ajutor, ajutor! » Apoi într-o bună zi, după 14 ani de o astfel de viaţă, Domnul i-a apărut: în clipa aceea linistea, pacea, seninătatea s-au sălăşluit în el. Nu i-a mai rămas nicio teamă, nici de întuneric, nici de tufişuri, nici de diavoli: « Domnul ajunsese stăpân pe situaţie ». Înţelesesem, în sfârşit, continuă Maxim, că atâta timp cât Domnul nu intervine, chiar El, sunt în chip iremediabil neputincios. Astfel, chiar în sânul seninătăţii, al păcii, al bucuriei, am continuat să spun: « Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie-Ţi milă de mine!“. Ştia de acum înainte că nu există pacea inimii şi a sufletului, potolirea cărnii şi îndreptarea voinţii, decât în milostivirea lui Dumnezeu.

În felul acesta a învăţat să se roage, nu în ciuda agitaţiei şi a tulburării, ci din cauza lor, şi pentru că ele prezentau un pericol real. Dacă am putea înţelege că noi ne aflam într-un tumult şi într-o confuzie mult mai mare, că diavolul dă târcoale, căutând să ne prindă pentru a ne distruge, că fiecare întâlnire omenească este o judecată, o “criză“, o situaţie în care suntem chemaţi să primim pe Hristos sau să fim mesagerul Lui, dacă am avea conştiinţa că întreaga noastră existenţă are o semnificaţie la fel de adâncă, ne-ar fi posibil să-L chemăm şi să ne rugăm fără încetare; zgomotul şi agitaţia nu ar mai fi pentru noi un obstacol, ci însuşi prilejul care ne învaţă să ne rugăm, atâta timp cât suntem fără experienţă pentru a face acest lucru dinlăuntrul nostru însuşi, fără a fi împinşi, fără a interveni un factor exterior”.

(fragmente din “Şcoala rugăciunii” - de Mitropolitul Antonie de Suroj, editura Sf. Mănăstire Polovragi, 1994, p. 52-55 şi 113-114)