Basarabie frumoasă

Basarabie frumoasă,
Bine te-ai gătit, mireasă,
Că ţi-aducem peţitor, peţitor
Mândrul nostru tricolor.

Basarabie măreaţă,
Bine te-ai trezit la viaţă,
Că ţi-aducem peţitor, peţitor
Mândrul nostru tricolor.

Basarabie măiastră,
A sosit şi vremea noastră,
Şi ţi-aducem peţitor, peţitor,
Mândrul nostru tricolor.

Basarabie română,
Hai să dăm mână cu mână,
Că ţi-aducem peţitor, peţitor,
Mândrul nostru tricolor.

Să pornim la cununie,
Astăzi pentru veşnicie
Că ţi-aducem peţitor, peţitor
Mândrul nostru tricolor.

Basarabie frumoasă,
Bine te-ai gătit mireasă,
Că ţi-aducem peţitor, peţitor,

Mândrul nostru tricolor.

Regele Ferdinand şi Regina Maria în Catedrala Reîntregirii de la Alba Iulia

De 10 Mai

Data de 10 Mai, sărbătoarea Regatului României, interzisă de comunişti, ignorată de către autorităţile române de după 1989, este legată de trei evenimente cruciale din istoria modernă a ţării noastre:

- Pe 10 Mai 1866, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen soseşte în Bucureşti, capitala României, şi depune jurământul în faţa Parlamentului .

- Pe 10 Mai 1877, dupa ce cu o zi înainte Parlamentul dezbătuse problema, Carol I proclama solemn Independenţa absolută a României. Comuniştii, după 1947, au încercat să înlature orice urmă a monarhiei din istoria ţării, "mutând" sărbătorirea independenţei pe 9 mai.

- Pe data de 10 Mai 1881, Carol I a fost încoronat ca Rege al României, iar România a fost ridicată la rangul de Regat.

10 Mai 1981

Mesajul Majestăţii Sale Regelui Mihai

ROMÂNI, ROMÂNCE, de pretutindeni şi indeosebi din ţara noastră!

Anul acesta, vin către voi de un 10 Mai excepţional, împlinindu-se în această zi, de sărbatoare şi bucurie naţională altadată, 100 de ani de la proclamarea formală a Regatului Român.

Cu 15 ani înainte de acel eveniment, de seama pentru tot echilibrul european, la 10 mai 1866, un tanar principe stain, din sudul catolic al Confederaţiei Germanice, răspunzând apelului a două mici Ţări Dunărene - unite doar de şapte ani într-un singur stat, încă sub suzeranitate otomană - de a veni spre a le cârmui, calca pentru întâia oară pământul în care urma să se odihneasca pe vecie după 48 de ani de rodnică domnie.

El, Carol I, Domn şi apoi prim Rege al României, şi-a împletit astfel destinul cu acel al noului său neam: al vostru şi al meu, îndepărtatul său urmaş.

Începuturile monarhiei numai uşoare nu au fost: ţara fusese sărăcită, era înapoiată, suzeranitatea straină, deşi mai mult convenţională decât efectivă, rămase totuşi să fie resimţită ca o îngradire şi ca o povară apăsătoare.

Prin grea jertfă de sânge românesc, războiul din 1877-78 a dus la neatârnarea Principatelor, pe care Marile Puteri o consfinţiră la Congresul din Berlin, ca după nici trei ani să recunoască României, acum independentă, liberă şi suverană, autodeterminarea ei de-a se înalţa la rangul de regat.

Cele ce au urmat le ştie oricine se pleacă, fără părtinire, asupra analelor istorice ale poporului român: plecând de la aşezăminte, o legislaţie şi orânduiri bazate pe o Constituţie atât apropiată celei belgiene, încât e socotită printre cele mai liberale ale veacului lor, şi graţie înţelepciunii suveranului, destoiniciei guvernanţilor, pe care-i îndruma necontenit, cât şi prin conlucrarea solidară şi munca constructivă a tuturor, România mica de atunci ajunse după decenii nu numai ţara cea mai propăşitoare dintre cele învecinate, cu o monedă deseori superioară cursului celorlalte ale Uniunii Monetare Latine din care făcea parte, dar şi, în diferite alte privinţe, la nivelul multor state apusene cu structuri mai vechi.

În interiorul ţării, progresele naţiunii s-au dovedit cu prisosinţă, de pildă în 1906, cu prilejul Expoziţiei Internaţionale de la Bucureşti, comemorând cei 40 de ani ai monarhiei noastre, când pentru prima dată s-au întâlnit, într-o însufleţire fără seamăn, mulţimi de români veniţi din toate ţinuturile încă sub stăpânire straină: prolog a ce avea să se împlinească 12 ani mai târziu...

Iar Conferinţa Păcii de la Bucureşti, din vara 1913, prin care s-a pus capăt ultimului război balcanic, consacra influenţa şi prestigiul României, în afară, mult mai departe decat dincolo de graniţele micului regat.

De altfel, istoriografii epocii, ca şi biografii Regelui Carol I, atât români cât şi străini, sunt de acord toţi a-i atribui meritul principal în acea înzestrare, pregătire şi îmboldire a ţării sale spre ascensiunea prin care avea să devină un factor potenţial al păcii Continentului întru păstrarea căreia, prin aplanarea diferendelor între alianţe rivale şi a încordării precursoare primului razboi mondial, pe calea mijlocirilor directe între şefii de stat, părerea, sfatul şi uneori concursul monarhului român erau căutate de cancelariile marilor puteri în toate clipele mai critice ale relaţilor diplomatice din perioada domniei lui; pentru că înrudirea sa cu aproape toate dinastiile europene, dar mai ales tăria lui de caracter şi judecata lui pătrunzătoare îl desemnaseră, în felul legendarului rege Nestor din Iliada, drept cel mai indicat orchestrator al concertului lor, ca să-i atenueze discordanţele.

De înfăţişarea gravă şi oarecum severă a întemeietorului dinastiei române se leagă, pentru cei, tot mai puţini, care au trăit acele vremi, faţa plina de bunătate, veşnic surâzătoare, a Reginei Elisabeta, soţia lui blândă şi generoasă până la exces, "Mama răniţilor" din războiul de independenţă, Carmen Sylva în lumea literelor, sub imboldul şi protecţia căreia toate artele au luat în ţară o largă, bogată şi foarte fericită dezvoltare.

Sub următoarea domnie, a neuitatului meu bunic, Regele Ferdinand I al Tuturor Românilor - precum a fost încoronat la 15 octombrie 1922 la Alba Iulia -, supranumit în străinătate Ferdinand cel Leal, iar de poporul sau "Regele ţăranilor", românii şi-au vazut, în fine, implinit străbunul vis de a se regasi cu toţii laolaltă înăuntrul hotarelor patriei lor comune, de multiseculara obârşie; iar sătenii plugari care, la acel prim razboi pustiitor de vieţi, îşi vărsaseră sângele cu atâta dărnicie în apărarea gliei, aveau să se trezească împroprietăriţi gratuit şi stăpânind individual cea mai întinsă suprafaţă cu putinta a pamantului ce-1 lucrau, printr-o reformă agrară salutată atunci în lumea largă ca un model de dreptate socială, demn de copiat. Pasiunea inteligenţa, dinamismul şi, mai presus de toate, devotamentul neclintit pe care Regina Maria le-a pus în slujba românilor, de la retragerea în Moldova şi până la izbândă, i-au fost cu prisosinţă răsplatite prin veneraţia acestora şi recunoştinţa ce, conştienţi de meritele ei, i-o vor păstra urmaşii lor.

Pentru perioada dintre cele două războaie, se cuvine să reamintim acţiunea permanenta condusă de România în sânul şi în jurul Societăţii Naţiunilor întru organizarea şi menţinerea păcii, acţiune care i-a adus în lume internaţională de atunci o influenţă şi un prestigiu neatinse de nici un alt stat şi popor de marimea ei.

Soarta Continentului avea să fie însă pecetluită în urma prăbuşirii treptate a echilibrului european. Pentru a ne feri de tragedia Poloniei, nimicită ca stat şi ciopârţită, regimul de atunci al ţării a preferat să încerce a-i salva o anumită neatârnare cu preţu1 sacrificiului unei mari părţi a teritoriului naţional, care totuşi nu ne-a scăpat de a fi atraşi în vâltoarea conflagraţiei mondiale.

Ce a însemnat această catastrofă pentru noi, şi ce ne-a adus, au trăit-o părinţii noştri şi o mai trăim acum cu toţii.

Dar azi, când comemoram un trecut în care s-au plămădit sufletele noastre, în pofida nevoilor, durerilor şi intunecimilor prezente, aş vrea ca, împreună, să ne îndreptăm gândul cu pietate şi recunostinta spre înaintaşii noştri care, cu mintea, munca şi daruirea lor de sine, au făurit ţara noastră, fără să uităm rolul femeilor române, carora li se cuvine un loc de mare cinste.

In ce mă priveşte, ţin să vă mulţumesc din adâncul inimii pentru încrederea şi dragostea cu care m-aţi înconjurat întotdeauna.

Orice ar fi să ne aducă viitorul şi oricât de mult ar trebui să suferim, nu încetaţi a cultiva ceea ce a fost si trebuie să rămână specificul sufletului românesc: credinţa, vrednicia, setea de libertate şi dreptate, precum şi omenia cea mai deplină faţă de semeni.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Trăiască Romania! Trăiască poporul român!

MIHAI

Sursa :

http://www.cs.kent.edu/~amarcus/Mihai/romanian/diverse/10mai1981.html

Cuviosul Paisie Aghioritul despre boală

Boala este o binefacere foarte mare! Ea îl curăţeşte pe om de păcat şi uneori îi asigură şi plată.

###

Sufletul omului este precum aurul şi boala precum focul care îl curăţeşte. Este de ajuns ca omul să aibă răbdare şi s-o primească cu bucurie.

###

Boala trupească ajută la vindecarea bolilor duhovniceşti. Când sufletul este încercat, atunci se sfinţeşte.

###

Când omul nu înfruntă duhovniceşte suferinţa, poate să se sălbăticească. Când o înfruntă însă duhovniceşte, se linişteşte şi se mângâie dumnezeieşte. Şi după aceea, boala devine paznic, pentru că se bucură, pentru că va fi socotit împreună cu mărturisitorii şi mucenicii.

###

Niciodată omul nu s-a temut atât de mult de boală şi de moarte ca acum când nu se teme de Dumnezeu.

###

Cel mai bun medicament împotriva durerii este cântarea, împreună cu rugăciunea.

###

Când omul se simte perfect cu sănătatea, nu este bine. Mult mai bine este să sufere de ceva. De aceea, dacă cineva nu are obligaţii de îndeplinit, să prefere bolile decât sănătatea. Prin sănătatea lui este în pagubă, în timp ce prin boală, când o înfruntă cu răbdare, are câştig.

###

Sursa imagine: http://vestitorul.blogspot.com/2009/03/super-marketul-lui-dumnezeu.html

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Duminica Slăbănogului

[Fapte 9, 32-42; In. 5, 1-15] “De-acum te-ai făcut sănătos; să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău.”. Păcatul nu vatămă doar trupul, ci şi sufletul. Uneori lucrul e cât se poate de vădit, dar adevărul rămâne adevăr, că şi bolile trupului sunt toate şi întotdeauna urmare păcatelor şi pentru păcate. Păcatul se săvârşeşte în suflet şi îl face bolnav; însă dacă trupul îşi trage viaţa de la suflet, fireşte că un suflet bolnav nu poate oferi trupului o viaţă sănătoasă. Singur faptul că păcatul aduce după sine întuneric sufletesc şi urât are o înrâurire nesănătoasă asupra sângelui, care este temeiul sănătăţii trupeşti, dar dacă stai să te gândeşti că el ne desparte de Dumnezeu, Care este izvorul vieţii, şi îl pune pe om în potrivnicie faţă de toate legile care lucrează atât în el, cât şi în natură, te vei minuna cum de rămâne viu păcătosul după ce a păcătuit. Pricina este numai mila lui Dumnezeu, Care aşteaptă pocăinţa şi întoarcerea lui. Prin urmare, bolnavul este dator, mai înainte de orice, să se grăbească a se curăţi de păcat şi să se împace în conştiinţa sa cu Dumnezeu. Acest lucru netezeşte şi drumul lucrării binefăcătoare a medicamentelor. Am auzit că era un doctor de seamă care nu se apuca de tratament până ce bolnavul nu se spovedea şi nu se împărtăşea cu Sfintele Taine, şi cu cât era mai anevoie de vindecat boala, cu atât cerea mai stăruitor asta.

Sursa icoanei: http://ro.orthodoxwiki.org/Penticostar

Atitudini

Anonim spunea...

Iuliana as vrea sa aduc si eu completare de la Sf. Ioan Gura de Aur cu privire la acest subiect:

"Sunt convins ca proasta crestere a copiilor si inrarirea lor nu se datoreste altui fapt decat dragostei patimase ce o avem pentru bunurile materiale ale acestei lumi. Grija de cele lumesti si preferinta parintilor numai pentru bunurile pamantului, ii silesc sa nu se ingrijeasca de copii si, o data cu asta, sa nu se ingrijeasca nici de sufletele lor. Acesti parinti(sa nu se creada ca vorbesc cu patima)sunt mai rai decat asasinii de copii.Acestia despart sufletul de trup, ceilalti parinti, prin purtarea lor, arunca in focul gheenei sufletul lor, odata cu trupul lor. E necesar si e in firea lucrurilor ca trupul lor sa moara, dar moartea sufletului lor ar fi putut fi inlaturata daca lipsa de purtare de grija n-ar fi adus-o asupra copiilor lor. Mai mult inca, invierea cea de obste va face sa dispara moartea trupului, pierderea sufletului insa este ireparabila un suflet pierdut, nu se mai mantuie, este chinuit vesnic. Prin urmare, pe buna dreptate am spus ca parintii care nu se ingrijesc de mantuirea copiilor lor sunt mai rai decat ucigasii de copii. Nu-i atat de groaznic sa-ti ascuti sabia, sa-ti inarmezi mana, s-o implanti in gatul copilului, pe cat de groaznic este a pierde si a strica sufletul lui. Nimic nu o poate egala." [...]

"Intelepciunea adevarata si adevarata stiinta de carte nu este decat frica de Dumnezeu".[...]
"Tribunalele, legile, pedagogii, parintii, insotitorii si profesori copiilor nu sunt de nici un folos.Unii pedagogi sunt corupti prin bani, altii nu se gandesc cum sa-i creasca pe copii sanatosi la suflet si la trup, ci se gandesc doar cum sa-si primeasca leafa. Prin urmare, va ma indrazni cineva sa spuna ca se pot mantuii tinerii care traiesc inconjurati de atatea rele si pacate? De unde le mai poate veni mantuirea? Unii tineri,si sunt putini acestia,care scapa de furia desfranarii de orice fel, nu pot scapa de celelalte iubiri tiranice,care strica totul:dragostea de bani si dragostea de slava;altii insa, cei mai multi, pe langa patima dupa bani si dupa slava, sunt stapaniti cu mai multa furie de desfranare, de dragoste trupeasca. Cand e vorba sa dam pe copii nostri sa invete carte, nu numai ca indepartam din calea lor tot ce le-ar putea impiedica instructia, dar ne folosim de toate mijloacele care le inlesnesc invtatura: le tocmim pedagogi si profesori, cheltuim bani, nu-i punem sa faca alte treburi,s trigam la ei de mai multe ori decat instructorii de la jocurile olimpice, aratandu-le ca nestiinta de carte aduce cu sine saracia, iar invatatura, bogatie. Dar cand e vorba sa facem pe fiii nostri sa aiba purtari bune,sa aiba o vietuire desavrasita ,putem noi oare crede ca aceasta o putem dobandi de la sine -La ce foloseste copiilor educarea sufletului?

-Ei bine,acest gand este cel care strica totul, anume ca lucrul cel cu adevarat de neaparata trebuinta, cel care mentine viata noastra, este socotit de prisos, pare secundar.
Daca ar vedea cineva pe fiul sau bolind cu trupul, negresit ca n-ar spune: "Ce folos are sa se faca sanatos?" Dimpotriva s-ar da toata silinta sa-l faca atat de sanatos incat sa nu i se mai intoarca boala. Cand insa sufletul copilului este bolnav, parintii spun ca n-are nevoie de nici o ingrijire.

Si indraznesc sa se mai numeasca parinti dupa ce rostesc astfel de cuvinte!
Numiti cultura si civilizatie mergerea necontenita la cursele de cai si la spectacolele teatrale; spuneti ca om este liber daca este bogat; numiti marinimie sufleteasca darnicia facuta din dragostea de slava si de dragul laudelor multimii; numiti indrazneala semetia proesteasca; numiti dragoste de oameni mesele intinse insotite de chefuri si desfranre; numiti om de curaj pe cel ce savarseste nedreptati si face rau. Apoi ca si cum n-ar fi de ajuns aceasta inselaciune, dati virtutilor nume contrarii lor:intelepciunii ii spuneti mojicie, blandetii-stanjeneala, dreptatii-lasitate, smereniei-slugarnicie, renuntari la drepturile tale de dragul linistii si al pacii, slabiciune. Dati virtutilor aceste nume ca si cum v-ati teme ca nu cumva sa scape de pieire copiii vostri daca ar auzi de la altii adevaratul lor nume.
Oamenii care iubesc banii si averile ajung in chip neindoios invidiosi, stricati, gata oricand sa injure, sperjuri, obraznici, insultatori, hoti, nerusinati, indrazneti, nerecunoscatori si facatori a tot felul de rautati. Martor vrednic de credinta ale acestor adevaruri este Pavel, care spune ca radacina tuturor relelor este iubirea de arginti. Mai inainte de el, Hristos a aratat acelasi lucru si a spus ca nu este cu putinta sa slujeasca lui Dumnezeu cel care slujeste patimii iubirii de arginti. Prin urmare, daca pasii tanarului sunt condusi chair de la inceput spre aceasta robie, cand va putea ajunge liber, cand va putea scoate capul din valurile care il invaluie, o data ce toti il imping, toti il dau la fund si aduc peste el primejdia inecului?"

Ma opresc aici si ajung tot la concluzia ta: « N-as vrea sa fiu rea sau nedreapta, dar cred ca raul are doua radacini: guvernantii inconstienti de efectele negative ale "balbaielilor" lor sau chiar corupti si familiile care nu dau o temelie crestina, ortodoxa educatiei copiilor lor, iar apoi ii abandoneaza, practic, in "mainile" profesorilor si ale anturajului lor la fel de "derutat", intervenind fara succes abia cand este prea tarziu spre a mai obtine ceva. » Am trait tot raul la care se referea Sf Ioan Gura de Aur, si am scapat doar pentru ca parintii mei s-au trezit la timp(luminati fiind de Dumnezeu bineinteles)si au inceput sa se ocupe si de sufletul meu. E trist acest subiect si nu stiu ce sa mai scriu.......

Slava

Doamne, nu ştiu ca să cer de la Tine

Tu singur ştii ce-mi trebuie.
Tu mă iubeşti mai mult decât mă pot iubi eu.
Dă-mi să-mi văd nevoile mele
care sunt ascunse de mine.
Nu îndrăznesc a cere nici cruce, nici mângâiere,
numai să stau în faţa Ta,
Inima
mea îţi este deschisă.
Pun toată nădejdea mea spre Tine.
Tu vezi nevoile mele pe care eu nu le ştiu,
vezi şi fă cu mine după mila Ta.
Zdrobeşte-mă şi mă vindecă.
Loveşte-mă şi mă vindecă.
Mă cuceresc şi tac înaintea voii Tale celei sfinte
prin judecăţile Tale cele nepătrunse de mine.
Mă duc pe mine spre jertfă Ţie.
N-am dorinţă afară de a împlini voia Ta.
Învaţă-mă să mă rog,
Însuşi Te roagă întru mine.
Amin.

http://poezie-crestina.trei.ro/?p=669

(poezia apartine IPS Antonie de Suroj)
Primita de la Camelia.