Ajută-ne, Doamne, să fim împlinitorii cuvintelor Tale!

« Cuvintele Evangheliei sunt cuvinte dumnezeieşti,

vii, pline  de duh înnoitor şi de viaţă făcător ;

sunt cuvintele vieţii veşnice ...;

sunt cuvinte care trăiesc şi se împlinesc,

cuvinte mai trainice decât cerul şi pământul :

 « Cerul şi pământul vor trece, iar cuvintele Mele nu vor trece

fără să se împlinească »(Mt. 24: 35)

« Ceea ce caracterizează aceste cuvântări, aceste învăţături şi rugăciuni, şi le deosebeşte de tot ce s-a gândit şi s-a scris înainte şi după Hristos, este vorbirea simplă şi înţeleasă de toţi oamenii.

După modelul Evangheliei  s-a închegat şi Crezul Bisericii. Un grai simplu şi înţeles de toţi, mărturisind credinţa noastră în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, în Sfânta Biserică şi Sfintele Taine, în Învierea morţilor, în judecata din urmă şi în viaţa veşnică.

Aşa este Evanghelia, aşa este Crezul Bisericii, aşa este Ortodoxia creştină: învăţătura simplă şi viaţă curată, pentru toţi oamenii. Aşa sunt toate adevărurile cele mari: cele mai mari sunt cele mai simple. Toate bogăţia trăirilor omeneşti, toate formele de viaţă se întemeiază pe cele cinci simţuri ale omului. [...]Lumea întreagă şi toate fiinţele ei nenumărate este făcută din cele peste o sută de stihii(elemente fizico-chimice). Tot aşa  religia creştină este cuprinsă în cele 12 articole ale Crezului, scurte şi simple, ca şi Evanghelia. Simplitatea este cea dintâi  şi cea mai  de seamă însuşire a Evangheliei, a Ortodoxiei ; dar şi cea mai sigură probă, garanţie a puterii ei de viaţă de-a pururea biruitoare.

« Cuvintele Mele sunt duh şi viaţă »(In. 6: 63). Cuvintele Evangheliei sunt cuvinte dumnezeieşti, vii, pline  de duh înnoitor şi de viaţă făcător ; sunt cuvintele vieţii veşnice – după cum le numeşte Sf. Petru(In. 6: 68); sunt cuvinte care trăiesc şi se împlinesc, cuvinte mai trainice decât cerul şi pământul : « Cerul şi pământul vor trece, iar cuvintele Mele nu vor trece fără să se împlinească”(Mt. 24: 35).

Ajută-ne, Doamne, să fim împlinitorii cuvintelor Tale, ai învăţăturilor Evangheliei Tale, cu toată sinceritatea pe care o pretinde simplitatea şi sfinţenia lor.

Preot Ilarion Felea, Spre Tabor, Volumul III, Editura Crigarux şi Mănăstirea Petru Vodă, 2007, pp. 41-42.

Sfânta Evanghelie de la Matei – Capitolul 6(1-34)

Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri.

Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor.

Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, Ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.

Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor.

Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.

Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate.

Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El.

Deci voi aşa să vă rugaţi:

Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!

Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre.

Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor.

Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală,

Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.

Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură.

Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură.

Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.

Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat.

Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!

Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.

De aceea zic vouă:

Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?

Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot?

Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.

Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?

Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?

Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.

Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei. 

Simplitatea Evangheliei sau Despre Ortodoxie şi eterodoxie

I

“Cuvintele Mele sunt duh şi viaţă...”(In. 6: 63)

S-au împlinit 900 de ani(în 1954) de la 1054, când s-a despărţit Biserica Apusului de Biserica Răsăritului creştin. Au trecut apoi 400 de ani de când s-a rupt în două Biserica Apusului şi de când s-au înmulţit tot mai mult dezbinările confesionale, eretice şi sectare.

Astăzi cunoaştem fără multă greutate şi vedem cu toţii că există un creştinism adevărat, autentic, ortodox(orthos=drept) şi un creştinism eterodox(eteros=altul), un creştinism împărţit în confesiuni, eresuri, schisme şi secte.[...] la creştinismul  de la început, la dogmele cele simple şi curate ale Evangheliei, unii au adăugat învăţături noi(inovaţii), pe care ortodoxia nu le primeşte, iar alţii au ciuntit Evanghelia, lăsând la o parte o seamă de porunci şi cerinţe pentru mântuire, ca Sfintele Taine şi faptele bune(şi adăugând altele ca vorbirea în limbi străine, serbarea sâmbetei în locul duminicii, oprirea copiilor  de la botez şi altele).

[...] Oricine citeşte acasă sau ascultă la Biserică Sf. Evanghelie, ştie cât de simple sunt cuvintele ei, dumnezeieşti de simple, de la început până la sfârşit. De pildă, învăţătura despre Dumnezeu – cea mai înaltă, cea mai grea şi cea mai adâncă. Evanghelia spune simplu : Dumnezeu este duh ; Dumnezeu este viaţă, lumină, iubire ; Dumnezeu e Tatăl – Creatorul, Fiul – Mântuitorul şi Duhul Sfânt – Mângâietorul şi Sfinţitorul lumii. Tatăl e Făcătorul a toate ; Fiul e născut din Tatăl din veşnicie ; Duhul Sfânt purcede din Tatăl din veşnicie. Aceasta este învăţătura cea simplă despre Sfânta Treime şi porunca cea dumnezeiască : « Mergând, învăţaţi toate neamurile şi botezaţi-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh... »(Mt. 28 : 19).

Tot aşa sunt şi celelalte învăţături evanghelice despre om, despre mântuire, despre Biserică, despre Sfintele Taine, despre porunci, despre virtuţi şi făgăduinţe. Să ne gândim îndeosebi la  cele două cuvântări şi  la cele două rugăciuni  care ne-au rămas de la Mântuitorul, în Sf. Evanghelie, la Predica de pe Munte cu rugăciunea Tatăl nostru (Mt. 5 :7) şi la Cuvântarea de la Cina cea de Taină, când adresează ucenicilorultimele învăţături, care se încheie cu rugăciunea către Tatăl pentru Sine, pentru ucenici şi pentru toţi credincioşii(In. 13-17). Cât de simplu vorbeşte Mântuitorul şi cât de adânc răsună cuvintele Lui în inimile noastre ! »

(va urma)

Preot Ilarion Felea, Spre Tabor, Volumul III, Editura Crigarux şi Mănăstirea Petru Vodă, 2007, pp. 39-40

Sfânta Evanghelie de la Matei – Capitolul 5

1. Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte, şi aşezându-se, ucenicii Lui au venit la El.  2. Şi deschizându-şi gura, îi învăţa zicând: 

3. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.  4. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.  5. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.  6. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.  7. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.  8. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.  9. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.  10. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.  11. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.  12. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi. 

 13. Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.  14. Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă.  15. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.  16. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.  17. Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.  18. Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate.  19. Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor. 

20. Căci zic vouă: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.  21. Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu ucizi"; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă.  22. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului.  23. Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta,  24. Lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău.  25. Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului, şi judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniţă.  26. Adevărat grăiesc ţie: Nu vei ieşi de acolo, până ce nu vei fi dat cel de pe urmă ban.  27. Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu săvârşeşti adulter".  28. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.  29. Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul să fie aruncat în gheenă.  30. Şi dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte pe tine, taie-o şi o aruncă de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă.  31. S-a zis iarăşi: "Cine va lăsa pe femeia sa, să-i dea carte de despărţire".  32. Eu însă vă spun vouă: Că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter.  33. Aţi auzit ce s-a zis celor de demult: "Să nu juri strâmb, ci să ţii înaintea Domnului jurămintele tale".  34. Eu însă vă spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu,  35. Nici pe pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui Împărat,  36. Nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru. 37. Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este. 

38. Aţi auzit că s-a zis: "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte".  39. Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.  40. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa.  41. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două.  42. Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta.  43. Aţi auzit că s-a zis: "Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău".  44. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,  45. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.  46. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru?  47. Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru?  48. Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.

Tăria de stâncă a ortodoxiei, prin urmare, întâi de toate şi peste toate, este Hristos.

"Ortodoxia este calea dreaptă, cea mai scurtă, 
dintre două fiinţe,

dintre om şi Dumnezeu."

Crezul şi tăria Ortodoxiei

“Voi sunteţi biserica lui Hristos...”(1 Cor. 12 : 27)

Duminica Ortodoxiei, întâia din Postul Paştilor, este închinată  cinstirii deosebi a Bisericii, a credinţei şi a religiei noastre creştine. Sărbătoarea aceasta este o zi de popas şi de reculegere dar şi de întrebări de conştiinţă la care suntem datori să răspundem. Ce este ortodoxia ? Care sunt temeiurile sau bazele credinţei noastre creştine ? Care sunt stâlpii crezului nostru şi ai mărturisirii noastre ? Care sunt tăriile credinţei ortodoxe ?

Ortodoxia,  iubiţi creştini, este calea dreaptă, cea mai scurtă dintre om şi Dumnezeu. Orthos(cuvânt grecesc) înseamnă drept ; doxa(iarăşi cuvânt grescesc) înseamnă slavă sau mărire. După ştiinţă, linia dreaptă este calea cea mai scurtă dintre două puncte. Ortodoxia este calea dreaptă, cea mai scurtă, dintre două fiinţe, dintre om şi Dumnezeu. Aceasta este religia noastră. De aceea ne numim creştini « ortodocşi », adică « dreptcredincioşi », « dreptmăritori » sau « dreptslăvitori ». Religia aceasta, calea aceasta, credinţa aceasta este adâncă, cât sufletul omului şi înaltă, cât cerul...

Care sunt stâlpii crezului nostru, temeiurile sau bazele credinţei noastre, spre deosebire de alte confesiuni şi secte, [...] care sunt tăriile de stâncă ale ortodoxiei ?

1. Întâi de toate, Hristos. Ortodoxia este religia lui Hristos, e Biserica lui Hristos, adică creştinismul în forma lui cea mai veche, mai curată, mai simplă, mai adevărată.

Ortodoxia nu are întemeietori ca sectele protestante, nici nu a avut cutezanţa să numească vicari ai lui Hristos pe pământ care să-i împrumute atributele  dumnezeieşti şi să-l înlocuiască,  precum la romano-catolici.

Ea a rămas la  credinţa Evangheliei care ne învaţă că singur Hristos este capul Bisericii şi Biserica este trupul lui Hristos(Ef. 1 : 22-23 ; Col. 1 : 18 ; 27). În ortodoxie se păstrează unitatea Duhului şi a credinţei  prin Hristos şi prin crezul Bisericii.

Noi suntem de credinţa că la conducerea Bisericii nimeni nu poate înlocui pe Hristos, capul ei ; ortodoxia nu admite şi nu poate admite alt cap sau al doilea cap al Bisericii.

Deasupra noastră, deasupra ortodoxiei, este numai cupola Bisericii şi cerul liber. Pentru ortodoxie nu există nici vicari ai lui Hristos, nici “scaune sfinte”, în afară de  scaunul slavei lui Dumnezeu; de aceea în ţările ei nu este atâta necredinţă ca în ţările care au  de stăpân  pe “vicarul lui Hristos”(Italia, Franţa, Spania şi Belgia).

În ortodoxie capul Bisericii e numai Hristos. El e cu noi până la sfârşitul veacurilor(Mt. 28 : 20). Tăria de stâncă a ortodoxiei, prin urmare, întâi de toate şi peste toate, este Hristos.

2. A doua tărie a ortodoxiei o vădesc sfinţii : îngerii păzitori, patriarhii Vechiului Testament, proorocii, apostolii, martirii, mărturisitorii, marii dascăli şi ierarhi ai lumii creştine, cuvioşii şi purtătorii de Dumnezeu Părinţi şi toţi drepţii.

Nimeni nu are în Biserică autoritate mai mare decât sfinţii. Nimeni nu a întruchipat mai frumos învăţăturile Evangheliei lui Hristos ca sfinţii. Nicăieri nu vedem mai bine cum s-au lămurit şi au trăit adevărurile creştine, ca în vieţile, predaniile, cântările şi vieţile pilduitoare ale sfinţilor.

Ortodoxia este « credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna »(Iuda 1 :3). Crezul nostru este crezul sfinţilor, de aceea ni-i aşa de scump.

Cine se ridică împotriva ortodoxiei se ridică împotriva sfinţilor care au întruchipat în predaniile şi în vieţile lor cel mai înalt, mai frumos şi mai greu chip de viaţă – sfinţenia. 

Au şi alte biserici cultul sfinţilor, dar şi aici se fac greşeli. Încă din vremea Apostolilor, dar şi mai mult în vremea noastră, unii spun că sunt ai lui Petru(catolicism), alţii ai lui Pavel(protestantism), alţii ai lui Ioan(ortodoxism), iar alţii, cei mai noi, ai lui Anton de Padova(care-l cinstesc mai mult pe el decât pe Dumnezeu).

Ortodoxia nu admite acest fel de cult al sfinţilor. Ortodoxia este Biserica tuturor sfinţilor, şi a lui Petru şi a lui Pavel, şi a lui Ioan şi a Martei(creştinismul activ), şi a Mariei(creştinismul contemplativ). Ortodoxia nici nu înlătură cultul sfinţilor(ca protestanţii), nici nu coboară cultul lor la  zgomotul necuviincios al reclamei, ca şi când fiecare rugăciune împlinită ar fi  o minune datorată oarecărui sfânt(ca romano-catolicismul).  Ortodoxia păstrează cultul sfinţilor între marginile cuviinţei şi ale dreptei credinţe, ale firii create şi voite de Dumnezeu.

Ortodoxia învaţă şi urmează vieţile, predaniile, învăţaturile şi virtuţile, cântările şi rugăciunile sfinţilor şi, dintr-o cuviincioasă smerenie evanghelică, nu bagatelizează minunile lor. Aceasta încă este una din tăriile de granit ale ortodoxiei.

« Ortodoxia a trăit solidară cu  cerul de sus şi cu poporul de jos

 şi trăieşte în cea mai strânsă legătură cu poporul credincioşilor :

a suferit cu el, a trudit cu el, s-a bucurat şi a biruit cu el.”

3. A treia tărie a ortodoxiei este poporul credincios. Ortodoxia este Biserica poporului, o Biserică populară, pentru popor, pentru dorurile, durerile, trebuinţele şi mântuirea poporului.

În ortodoxie se mântuiesc  şi cărturarii şi fariseii(ca Pavel, Iosif, Nicodim şi alţii), şi împăraţii(ca împăraţii Constantin, Iustinian), dar ea nu e pentru cărturarii şi fariseii făţarnici, nici pentru împăraţii tirani.

Ortodoxia este pentru  Ioan, pentru Simeon, pentru Petru, Iacob, Nicolae, Gheorghe, Dimitrie, Ştefan, Vasile, Grigorie; este pentru Maria Magdalena, Ana, Elena ş. a. m. d.

 Ortodoxia nu a fost niciodată împotriva poporului ; nu a fost şi nu este nici pentru Irozi, nici pentru Pilaţi; ea este pentru păstori şi pescari, pentru plugari ca  Simon Cirineanul, pentru muncitori cu  mintea şi cu braţele, ca Pavel şi Onisim, ca Tit şi Timotei, ca Acvila şi Priscila.

 Ortodoxia a trăit solidară cu  cerul de sus şi cu poporul de jos şi trăieşte în cea mai strânsă legătură cu poporul credincioşilor : a suferit cu el, a trudit cu el, s-a bucurat şi a biruit cu el.

Ortodoxia  nu are cetăţi eterne pe pământ – « Că nu avem aici cetate stătătoare »(Evr. 13 : 14) ; nu este nici cu Roma papală, nici cu Viena imperială, nici cu Parisul, nici cu Londra, nici cu alte capitale ; cu nicio împărăţie lumească şi cu nicio putere pământească trădătoare a lui Hristos.

Ortodoxia este cu sine însăşi, adică cu Hristos Dumnezeu şi cu Evanghelia, cu sfinţii, cu poporul, cu sufletul tău şi cu Ierusalimul cel ceresc, cu cerul de sus şi cu poporul de jos. În ortodoxie toate cărţile sfinte, rugăciunile şi cântările sunt scrise în limba poporului. În ortodoxie nu există limbi moarte, limbi sfinte, ci fiecare limbă care se roagă lui Dumnezeu, care citeşte cuvântul lui Dumnezeu şi care se împărtăşeşte cu Hristos Dumnezeu, se sfinţeşte – devine limbă sfinţită, sfântă.

Aceasta este ortodoxia şi acestea sunt tăriile noastre: Hristos, cu harurile Bisericii şi cu adevărurile Evangheliei Lui; Sfinţii, cu vieţile, virtuţile, rugăciunile, cântările, învăţăturile şi predaniile lor; şi poporul, cu trebuinţele lui de mântuire, cu dorurile, durerile şi bucuriile lui.

Aceasta este ortodoxia şi acestea sunt tăriile noastre de granit, iubiţi şi  binecuvântaţi  creştini; acestea sunt bazele sau temeiurile credinţei noastre creştine; aceştia sunt stâlpii crezului nostru, ai mărturisirii şi ai mântuirii noastre : Hristos, capul Bisericii noaste, sfinţii, icoanele noastre de model şi credincioşii, poporul, trupul viu al Bisericii lui Hristos. « Voi sunteţi biserica lui Hristos şi (fiecare) mădulare în parte »(1 Cor. 12 : 27).

Să împrospătăm în sufletele noastre aceste gânduri despre ortodoxie şi  tăriile ei veşnice şi să mărturisim treimea lor, cu aceeaşi credinţă şi iubire, cu care mărturisim  Treimea Dumnezeirii, când ne rugăm şi cântăm cu evlavie : Nădejdea mea este Tatăl, scaparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ţie ;

Ortodoxie sfântă – cu Hristos, cu sfinţii şi cu întreg poporul credincioşilor – mărire Ţie, în vecii vecilor. Amin.

Preot Ilarion Felea, Spre Tabor, Volumul III, Editura Crigarux şi Mănăstirea Petru Vodă, 2007, pp. 34-38

Imagine : http://atitudini.com/tag/ilarion-felea/

Icoane : http://www.toaca.md/?&ziar_id=32

http://www.monachos.net/content/images/icons/triumph_orthodoxy.jpg

Cum se curăţă, se păzeşte şi linişteşte inima

« Cine iubeşte pe Dumnezeu din toată inima

 primeşte curăţia inimii în dar »

Inima e partea cea mai adâncă a sufletului, de unde se conduce mintea, simţurile şi trupul omului. Omul face voia inimii, împlineşte dorurile, şoaptele ei, care vin de la Dumnezeu – când e curată – sau de la satana, când e pângărită şi locuită de gânduri şi duhuri rele.

Când e curată, inima e palatul lui Hristos, sălaşul lui Dumnezeu. Când e pângărită, în interesul vieţii şi al fericirii vremelnice şi veşnice, trebuie curăţită, golită de toate gândurile rele şi umplută cu virtuţile şi darurile Sfântului Duh, ca să devină din nou palatul şi sălaşul dumnezeirii.

Ca şi curăţirea şi paza minţii, curăţirea, înţelepciunea şi paza inimii se face prin :

Iubirea lui Dumnezeu în primul rând. Când văzduhul şi cerul inimii este plin de  iubirea lui Dumnezeu, necurăţia şi răutatea păcatului nu mai au loc în ea. Cine iubeşte pe Dumnezeu din toată inima primeşte curăţia inimii în dar, ca şi femeia păcătoasă iertarea de la Mântuitorul ; « Iartă-se păcatele ei cele multe, că mult a iubit. Iar cui se iartă mai puţin, iubeşte mai puţin »(Lc. 7, 47)

[...] Cine suferă ura şi orice gând rău în inimă, e străin de iubirea lui Dumnezeu.*

Credinţa în Dumnezeu este alt mijloc, altă putere de curăţire a inimii. « Dumnezeu cunoscătorul de inimi...curăţeşte prin credinţă inimile păgânilor »(FA 15 : 7-9). Şi aici se adevereşte cuvântul Evangheliei : « Cel ca va crede ... se va mântui... »(Mt. 16 : 16). Este mai presus de orice îndoială că nivelul  vieţii morale a creştinilor este neasemănat mai ridicat decât al necredincioşilor, şi aceasta din grija ce o poartă răspunderea ce o simt ei pentru paza şi curăţirea sufletului lor. Credinţa face din  păgâni creştini şi din inimile pângărite inimi curate, când bineînţeles e vie, dreaptă şi lucrătoare prin iubire.(Gal. 5 : 6).

Virtuţile Evangheliei : înfrânarea poftelor, supunerea dorinţelor voii lui Dumnezeu şi astâmpărarea lor prin stăpânirea de sine, simplitatea, sinceritatea, smerenia, bunătatea şi toate celelalte virtuţi religioase şi morale care trebuie să împodobească un suflet creştin. Nu da frâu liber poftelor inimii, ci frânează-le, frânge şi smereşte-ţi inima.

« Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi »(Ps. 50 : 18).

Deci, creştine, să crească în inima ta chiparosul în locul scaiului, mirtul în locul urzicii(Is. 55 : 13) şi crinul în locul mătrăgunei. Căci, « dacă crinii cresc mai cu seamă în văi, inima care se va face vale de umilinţă, va naşte şi ea crini »(Cuv. Ioan Carpatiul, Filocalia 4). Virtuţile umplu inima şi mintea, memoria, imaginaţia şi toate încăperile sufletului de  prezenţa lui Dumnezeu ; fac sufletul să  simtă pe Dumnezeu de faţă şi astfel să se păzească pe sine curat de orice întinăciune. Supunerea la conducerea Sfântului Duh şi deprinderea(exerciţiul) virtuţilor sunt cei doi poli ai vieţii duhovniceşti în calea ei spre desăvârşire. [...]

Trezvia minţii, reculegerea, privegherea, atenţia trează la tot ce se petrece în inimă, e alt mijloc de pază a inimii. « Paza zilei pregăteşte sfinţenia nopţii », iar « privegherea din vremea nopţii deschide  sufletului calea spre curăţia zilei », spune Sf. Casian Romanul.. În inimă se nasc o mulţime de fii şi fiice, gândurile şi poftele trupului(Cuv. Evagrie Monahul) ; inima poate cuprinde pe Dumnezeu şi pe satana, adică sau pe Dumnezeu sau pe satana, raiul şi iadul. Paza inimii, cu trezvie, naşte gânduri bune ; cercetarea ei atentă şi zilnică, înlătură pe cele rele. « Cercetează-te, frate, în fiecare zi,  ca să-ţi cunoşti inima şi să vezi ce patimi se află în ea înaintea lui Dumnezeu ; şi leapădă-le din inima ta, ca să nu vie osânda rea asupra ta »(Filocalia ,1, 402). « Cercetează-te în fiecare zi, spune Sf. Simeon Noul Teolog, cugetă în tine : Cum a trecut ziua ? Am greşit ceva ? Am fost ascultător în slujba mea sau asupritor ? Am lipsit de la biserică sau de la pravilă ? Nu m-am ocupat de lucruri nefolositoare sau păgubitoare ? Apoi strigă către Dumnezeu cu lacrimi de pocăinţă : Doamne iartă-mi câte am greşit cu lucrul, cu cuvântul, cu ştiinţă şi cu neştiinţă, căci multe greşim şi nu ştim ».

Paza minţii şi curăţia inimii sunt tot atât de trebuitoare  vieţii duhovniceşti plăcute lui Dumnezeu, ca şi mâncarea şi băutura vieţii trupeşti. « Precum e cu neputinţă a trăi viaţa aceasta făra a mânca şi a bea, tot aşa e cu neputinţă ca fără paza minţii şi curăţia inimii, care este şi se numeşte trezvie, să ajungă sufletul la o stare duhovnicească şi plăcută lui Dumnezeu sau să se izbăvească de păcatul cu mintea, chiar dacă se sileşte cineva, de teama muncilor, să nu păcătuiască »(Sf. Isihie Sinaitul). « Inima păzită cu atenţie neîncetat, naşte gânduri luminoase, ca şi cărbunele flacăra »(ibidem).

Lupta cu gândurile este încă un mijloc de pază şi de curăţire a inimii. Războiul nevăzut, războiul duhovnicesc începe în inimă ; « acolo este lupta şi cântarul, şi hotărârea şi balanţa dragostei de Dumnezeu  şi a dragostei de lume ; acolo se îndreaptă fiecare şi chibzuieşte dacă trebuie să pornească la luptă(Sf. Macarie cel Mare, Omilii duhovniceşti/ 34). Nici cei desăvârşiţi nu sunt scutiţi de acest război ; de necazurile şi suferinţele  curăţitoare de inimi, cu atât mai puţin începătorii în viaţa duhovnicească. Inima judecă gândurile. Un părinte duhovnicesc sfătuieşte ca gândurile bune să le  aşezăm şi să le păstrăm « în cămara cea mai dinăuntru a sufletului », iar pe cele potrivnice, alungându-le, pedepsindu-le cu loviturile cugetării raţionale, nedându-le niciun loc, nici sălaş în cuprinsul sufletului tău, sau mai bine zis junghie-le desăvârşit cu sabia rugăciunii şi a cugetării dumnezeieşti, ca prin omorârea tâlharilor să se înfricoşeze căpetenia tâlharilor. Gândul rău în inimă este ca şarpele în sân, muşcă şi otrăveşte de moarte. [...] « Deci să omorâm repede puii şepilor şi să nu purtăm în inimă gândurile rele, ca să nu suferim amarnic ». (Sf. Teodor al Edesei, Filocalia 4, 212). De aceea, sau războim noi, junghiem şi ucidem în inimă gândurile rele prin gânduri curate, sau ele ne otrăvesc şi ne omoară pe noi. Cu înlăturarea gândurilor rele, sfâşierea şi durerea inimii încetează, cugetul se linişteşte, mintea se uneşte cu inima, rănile sufletului se vindecă şi omul se împacă. Mai simplu şi mai uşor se dă lupta cu gândurile cele rele dacă închidem inima în faţa lor. »

Preot Ilarion Felea, Spre Tabor, Volumul II, Editura Crigarux şi Mănăstirea Petru Vodă, 2007, pp. 168-172

*« Cel ce vede în inima sa vreo urmă de ură faţă de vreun om oarecare, pentru vreo anumită greşeală, e cu totul străin de iubirea lui Dumnezeu, deoarece iubirea de Dumnezeu nu suferă câtuşi de puţin ura faţa de om »(Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia, 4).

Imagine :

http://tainacasatoriei.wordpress.com/2008/02/05/ilarion-felea-binecuvantarea-casatoriei/

Despre patimi(I)

« Cel mai vădit semn şi blestem al păcatului, al urmărilor, nefericirilor şi răutăţilor lui, este patima. Din otrava păcatului se nasc patimile.

Sf. Macarie cel Mare aseamănă sufletul omului cu « un copac uriaş cu multe ramuri şi rădăcini foarte adânci în pământ. ». Asemenea este şi păcatul, o sevă otrăvită, un aluat rău, care pătrunde până în cele mai adânci încăperi ale sufletului, în toate rădăcinile şi ramurile lui, devenind prin obişnuinţă şi creştere, « a doua fire ».

Când fărădelegea devine lege, când păcatul se întinde şi se întăreşte atât de mult în sufletul omului, încât devine a doua fire, atunci se numeşte patimă sau viciu. [...]

Om pătimaş este acela care săvârşeşte păcatul fără întrerupere, care « bea nelegiuirea din plin, ca apa »(Ps. 70, 10) ; omul care face din păcat a doua fire, adică omul cu firea îndreptată mai mult spre rău, decât spre bine : omul beţiv, omul mincinos, omul desfrânat, omul înjurăturilor, hoţul de meserie, lacomul care nu se mai satură de avere, criminalul(recidivist), asupritorul, răutăciosul, vicleanul, nelegiuitorul, imoralul. Prin urmare, patima este păcatul de căpetenie, păcatul strigător la cer sau păcatul împotriva Duhului Sfânt săvârşit fără oprire ; e fărădelegea devenită lege ; e starea de robie şi asuprire a sufletului şi a trupului(Sf. Isaac Sirul). Patima sau viciul e trăirea, « datina păcătoasă » ; e călcarea neîntreruptă a legii morale, păcătuirea statornică, năravul ; e lepra sufletului, ruina, ruşinea şi nefericirea omului.

[...]Dumnezeu nu a pus în om sămânţa patimii şi a păcatului, că ar fi hulă a ne închipui una ca asta. Binele este sădit în fire de Dumnezeu ; răul, nu ; e nefiresc. Patimile apar în firea vătămată de păcat şi de aceea sunt vătămătoare sufletului şi trupului.

În acest sens, patima este un început de nebunie(cum o defineşte Dostoievsky în Idiotul).

[...] Spune Sf. Macarie: “patimile sunt munţi greu de purtat, înlăuntru fiind ape pline de balauri, animale veninoase şi şerpi. După cum un monstru înghite în pântecul său pe om, tot astfel păcatul înghite sufletele. Ele(patimile) suntflăcări de foc mistuitoare şi săgeţi arzătoare. »(Sf. Macarie cel Mare, Omilii duhovniceşti)

Părintele Ilarion Felea, Spre Tabor, volumul I.

Pr. Ilarion Felea : « Spre Tabor »

Ce este şi de unde vine ispita?

1. « Ispita sau încercarea este cea dintâi piedică în drumul spre culmile desăvârşirii sufletului. O numim piedică, dar ea poate fi şi un mijloc de curăţire şi întărire duhovnicească. Ispita poate fi o cercetare mai în adânc a lucrurilor.[...] La început, ispita nu este nici piedicăm nici mijloc de înălţare sufletească. Ispita este o cursă ; o ademenire, o amăgire, o chemare, o momeală spre rău, un îndemn, ca o cântare de sirenă, care atrage omul spre păcat. Ea devine piedică în calea desăvârşirii şi mijloc de pierzanie din clipa în care ne învoim cu ea şi ne lăsăm înşelaţi de ea.[...] Ispita nu este de la Dumnezeu. Este lămurit că Dumnezeu, neavând în sine nimic rău, nu ispiteşte pe nimeni.[...] Ispita vine de la diavolul, de la lume şi de la trup, dinafară şi dinlăuntrul omului. »

2.« Ispititorul cel dintâi este diavolul[...] El ispiteşte pe toţi oamenii. Ispitirea satanei a scos pe Adam din rai, a făcut pe Cain ucigaş al fratelui său ; pe David l-a ispitit cu desfrâul şi cu omorul ; pe Iuda cu banii. De aceea, după Biblie, ispita este uneltirea diavolului(Ef. 6, 11), spre amăgirea păcatului(Evr. 3, 13).

Al doilea ispititor e lumea, duhul lumii.(1 Cor. 2, 12), « veacul de acum »(Rom. 2, 12) cu oamenii lui, cu desfătările, plăcerile, măririle şi deşertăciunile lui. Lumea cu oamenii răi, cărţi rele, vorbe rele, fapte rele, ispiteşte necontenit sufletul şi trupul omului. Nepăsătorii, necredincioşii, păcătoşii, pătimaşii de tot felul sunt oameni lumeşti(mondeni). Prin ispitele, prin pildele şi uneori prin prigoanele lor, ei înfăţişează « lumea » aceasta, lume cufundată în rău(1 In. 5, 19), prin care vin smintelile(Mt. 18, 7). Cu lumea aceasta amăgitoare omul duhovnicesc este în necontenit război., cu lumea aceasts, duşmana lui Hristos, cu lumea care întruchipează dragostea de lucruri şi de trupuri, în locul iubirii lui Dumnezeu şi a sufletelor, nu putem fi prieteni. « Nu ştiţi oare că prietenia cu lumea este duşmănie împotriva lui Dumnezeu ? »((Iac. 4, 4).

O alegere se impune între Hristos şi lume ; între Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu şi duhul lumii. « Noi n-am primit duhul lumii acesteia, ci Duhul cel din Dumnezeu »(1 Cor. 2, 12).

Al treilea ispititor e omul, cu sufletul şi cu trupul său(Ef. 2, 1-3), cu carnea, cu cu poftele, voile, gândurile, durerile, necazurile si patimile lui lumeşti, despre care Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan scrie : « Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt din lume ; de iubeşte cineva lumea, în acela nu este iubirea Tatălui. Căci tot ce este din lume, adică : pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii nu sunt de la Tatăl, ci din lume »(1 Ioan 2, 15-16). Din răutatea şi trufia vieţii lor ispitesc fariseii, saducheii şi învăţătorii de lege pe Mântuitorul[...] şi dregătorii perşilor pe Daniil(Dan. Cap. 6) ; din pofta ochilor şi a trupului ispiteşte femeia lui Putifar pe Iosif(Fac. Cap. 39), înşeală dalila pe Samson(Jud. 16) şi smintesc femeile şi ţiitoarele inimii regelui Solomon(3 Regi 11, 3-4), făcându-l să constate plin de amărăciune că femeia e « mai amară decât moartea, pentru ca ea este o cursă, inima ei este un laţ şi mâinile ei sunt cătuşe », din care scapă cei buni înaintea lui Dumnezeu(Eccl. 7, 26) »

3. « Dumnezeu permite ispitele, ele fiindu-ne de folos din mai multe pricini şi anume: ispitele sunt şcoala smereniei, deoarece pun la încercare puterea, mândria, răbdarea şi neputinţa noastră[...]Lupta pentru virtute şi har se câştigă prin ispite. « Cine fuge de ispite, fuge de virtute », spune Sf. Isaac Sirul[...] Cu cât se apropie un suflet mai mult de cetatea lui Dumnezeu, cu atât îl întâmpină ispite mai puternice. Ispite noi(învinse) aduc har mai mult. Dumnezeu nu dă harul fără ispite. În măsura biruinţei asupra patimilor şi ispitelor, se dă harul.[...] Ispitele vădesc ce-i în inima omului(Deuteronom 8, 2 ; 32 ; 31) ; ispitele ne cheamă la pocăinţă, la ispăşirea şi înlăturarea păcatelor. Ispitele sunt toiag de întoarcere la dumnezeu, pricini de trezire, îndreptare şi apropiere de Dumnezeu. »

4. « Ispita e foc curăţitor, un mijloc de încercare a credinţei şi a virtuţii, de îmbunătăţire, desăvârşire şi mântuire. Fapta bună în focul ispitelor se vădeşte. Răul ajută binele, ispitele şi suferinţele ajută curăţirea şi desăvârşirea sufletului. Cine caută un bine mai mare, e atacat şi împiedicat de o ispită mai mare, spune Fericitul Simeon Metafrastul. Încercările ne vin spre învăţătură şi spre mântuire[...]Sf. Isaac Sirul spune : Când pui început îmbunătăţirii, pregăteşte-te de ispite. Îmtâmpină-le cu îndrăzneală ca Iov. Dacă nu te pregăteşti să biruieşti ispitele , depărtează-te de lucrarea virtuţilor. »[...] Ispitele sunt exerciţii de întărire în credinţă, mijloace de formare a caracterului creştin, la care nu se poate ajunge decât prin sforţări şi lupte până la sânge »

5. « Ispitele vădesc şi sporesc în noi iubirea lui Dumnezeu, în braţele căruia aflăm ajutor şi ocrotire. Oricât am fi de buni sau de sfinţi, cu cât se înmulţesc ..ispitele, cu atât ne vom simţi mai aproape de Dumnezeu. Cu cât sunt mai grele şi mai îngrozitoare, cu atât frica de primejdia lor ne face să ne întoarcem şi să ne refugiem sub aripile proniei lui Dumnezeu. »

6. « Ispitele au, deci, un rol pronietor şi mântuitor, sub mâna ajutătoare şi ocrotitoare a Bunului Dumnezeu, care nu ne lasă să fim ispitiţi peste puterile noastre, ci odată cu ispita aduce şi scăparea din ea, ca să o putem răbda[...] Ispita nu e peste puterile omului. »

Teologi români: Părintele Ilarion Felea

Părintele Ilarion Felea, profesor de teologie, s-a născut pe 21 martie 1903, în Valea Brad, jud. Hunedoara, într-o familie de preot şi a decedat la 18 septembrie 1961, în închisoarea de la Aiud. A făcut studii secundare la liceele "Avram lancu" din Brad (1914-1920) şi Moise Nicoară" din Arad ( 1920-1922), şi studii superioare la Academia teologică "Andreiana" din Sibiu (1922 - 1926), cu examene de licenţă (1932) şi doctorat (1939) la Facultatea de Teologie din Bucureşti, Facultatea de Litere şi Filozofie din Cluj (abs. 1929).
A slujit ca preot în Valea Brad (1927-1930), în Arad-Şega (1930-1939), unde a ridicat o biserică parohială, apoi la catedrala din Arad 1939-1958); a fost profesor de Dogmatică şi Apologetică la Academia Teologică din CIuj (1937-1938) şi la cea din Arad (1938-1948), rector (1947-1948), iconom stavrofor (1947). A fost redactor al foilor "Biserica şi Şcoala" (1939-1945) si "Calea Mântuirii (5 Sept. 1943 - 3 iun. 1945 si 1 ian. - 22 dec. 1946) din Arad.
A fost arestat şi deţinut în timpul regimului comunist (6 ian. 1949 - 5 ian. 1950, sept. 1958 - 8 sept. 1961), fiind condamnat la 20 de ani muncă silnică "pentru uneltire contra ordinei sociale" şi 20 de ani temniţă grea pentru "activitate intensă contra clasei muncitoarei şi a mişcării revoluţionare".

Lucrări:

"Convertirea creştină " (Sibiu, 1935)

"Critica ereziei baptiste" (Sibiu, 1937)

"Dumnezeu şi sufletul în poezia romană contemporană" (Cluj, 1937)

"Pocainţa. Studiu de documentare teologică şi psihologică" (Sibiu, 1939, teza de doctorat)

"Teologie şi preoţie" (Arad, 1939)

"Paisie şi paisianismul" (Cluj, 1940)

"Catehism creştin ortodox" (Arad, 1940)

"Duhul adevarului. Predici" (Arad, ed. I, 1942, ed. a II-a, 1943, premiată de Academia Română);

"Religia iubirii" (Arad, 1946)

"Mântuirea" (Arad, 1947)

"Religia culturii" (Arad, 1994)

Sute de articole şi predici în "Telegraful Roman" şi "Revista Teologică" de la Sibiu, "Biscrica şi şcoala" şi "Calea Mântuirii"- Arads "Duh şi Adevăr" -Timişoara etc.; -

Şase volume rămase în manuscris.

Publicat în 2008: Spre Tabor( trei volume).

Despre viaţă

„Viaţa nu curge uniform, numai liniştită, ca apele fluviilor. Viaţa este când curată ca apa din izvor, când tulbure ca un torent, când vijelioasă ca vântul, când luminoasă ca o zi de vară, când întunecoasă ca noaptea. Viaţa este ca apa mării: când liniştită, când agitată; şi ca vremea: când bună, când rea; când rece, geroasă ca gheaţa, când aprinsă şi caldă ca focul. Viaţa este ca pomii: când stearpă sau uscată, când încărcată de flori şi de fructe. Viaţa e când plină de mizerii, când plină de bucurii, furtuni, ispite. Omul este acela care luptă şi nu se lasă înecat în valurile ei.”

Pr. Ilarion Felea, Spre Tabor