Sâmbătă[Rom. 14, 6-9 ; Mt. 15, 32-39]. Încă o dată a saturat Domnul, în chip minunat, poporul ce-L însoţea, ca să arate că El e gata întotdeauna să îndestuleze cu dărnicie poporul credincios. Ar fi putut să facă asta de fiecare dată, dar n-a vrut să îi dezveţe de felul obişnuit de viaţă, pe care tot El l-a rânduit, l-a întărit şi îl face să dăinuie. Lucrările de căpetenie, atotcuprinzătoare ale Proniei, au fost săvârşite la începutul lumii, prin întocmirea tuturor lucrurilor ; dar rânduind şi punând în mişcare totul, Dumnezeu nu s-a legat cu nimic prin legile firii, ci a rămas pe deplin slobod să se amestece, atunci când este nevoie, trimiţând ajutoare mai presus de fire. El lucrează ca un stăpân în gospodăria Sa, care întocmeşte rânduieli, însă, păzindu-le, nu este legat cu nimic de ele, ci are putere asupra lor, cârmuindu-le cu bunătate de gospodar. Potrivnicii credinţei nu înţeleg însemnătatea dumnezeieştii Pronii : o caută în gândurile lor dincolo de hotarele cuvenite şi, nevăzându-şi împlinite închipuirile, o tăgăduiesc. Pronia pe care o cer ei nu se află nicicum ; dar fiinţează, fără îndoială, cea pe care I-a plăcut să o rânduiască şi să o păzească Însuşi Domnului Dumnezeu.
sâmbătă, 8 august 2009
"Fără bunătate şi gingăşie viaţa este iad. Simţind bunătatea Preabunului şi Preagingaşului, eu sunt cu totul în rai."
Trăiesc, dar ce este aceea viaţa, nu pot pricepe. Iubesc, dar ce este iubirea nu-mi dau seama. Sufăr, dar cum se iscă în mine, cum creşte şi se maturizează suferinţa, nicidecum nu pot să înţeleg. Îndeobşte, înţeleg foarte puţin din ceea ce este în mine şi în jurul meu. Şi viaţa, şi iubirea, şi suferinţa, toate acestea sunt mai întinse şi mai adânci şi mai fără de sfârşit decât a mea ştiinţă şi înţelegere şi cuprindere. Cineva m-a aşezat în această lume şi în fiinţa mea a lăsat puţină raţiune, de aceea şi înţeleg puţin din lumea din jurul meu şi din lumea dinlăuntrul meu. Întotdeauna ceva de neînţeles şi neobişnuit priveşte la mine din fiece lucru, de aceea mă şi tem. Iar ochii mei cei mari, oare de ce sunt aşa de mari, ca să pătrundă cât mai mult din ceea ce este de nepătruns, şi să cuprindă ceea ce este de necuprins, şi să vadă ceea ce este de nevăzut ?
Pe lângă tristeţe, Cineva a sădit în mine şi a făcut nemuritor şi veşnic ceva ce este mai mare decât simţurile şi mai puternic decât gândurile, ceva ce este trainic precum nemurirea şi uriaş precum veşnicia. Acesta este instinctul dragostei. În el este ceva atotputernic şi de nebiruit. El cuprinde toate simţirile mele, toate gândurile mele, şi stăpâneşte întreaga mea fiinţă. Precum o mică, foarte mică insuliţă, aşa este fiinţa mea, iar în jurul ei se întinde, potopeşte şi inundă ea, taina sufletului meu : iubirea. Oriunde m-aş duce în fiinţa mea, peste tot mă întâlnesc cu ea.[...]. În mine, eu sunt este acelaşi lucru cu eu iubesc. Prin dragoste sunt ceea ce sunt. A fi, a fiinţa este pentru mine acelaşi lucru cu a iubi. Dar oare poate fi vreo fiinţă fără dragoste ? Despre o astfel de făptură inima mea de căprioară nu are ştiinţă.
Nu răniţi dragostea din mine. Pentru ca răniţi unica mea nemurire şi unica mea veşnicie. Şi prin aceasta, singura mea vrednicie nemuritoare şi veşnică[...] Iar eu doar prin dragoste sunt nemuritoare şi veşnică. Aceasta este tot ceea ce am. Prin aceasta si simt, şi gândesc, şi privesc, şi aud, şi văd, şi ştiu, şi trăiesc şi mă înveşnicesc. Când spun iubesc – prin aceasta eu înţeleg toate gândurile mele cele fără de moarte, toate simţirile mele cele fără de moarte, toate năzuinţele mele cele fără de moarte, toate vieţile mele cele fără de moarte. Cu aceasta eu sunt deasupra tuturor morţilor şi deasupra tuturor nefiinţelor, eu : căprioara argintie, căprioara gingaşă, căprioara neliniştită...
Prin abisuri înfricoşătoare şi prin prăpăstii grozave trece iubirea mea spre tine, cerule albastru ; spre tine, omule bun ; spre tine, dumbravă înflorită ; spre tine, floare mirositoare ; spre tinePreabunule şi Preagingaşule ! Prin nenumărate morţi străbate iubirea mea spre tine, o, dulcea mea Nemurire ![...] Cele mai mari grosolănii le-am îndurat în această lume de la fiinţa care se numeşte om. O, câteodată el este moarte pentru toate bucuriile mele !Ochii mei, priviţi dincolo de el şi deasupra lui spre Cel Preabun şi Preagingaş ! Bunătatea şi gingăşia, acestea sunt viaţă pentru mine, acestea – nemurire, acestea – veşnicie. Fără bunătate şi gingăşie viaţa este iad. Simţind bunătatea Preabunului şi Preagingaşului, eu sunt cu totul în rai. Însă dacă năvăleşte grosolănia omenească asupra mea, o, acest iad năvăleşte cu toate grozăviile sale. De aceea, mă tem de om, de fiecare om, în afară de cel bun şi gingaş.
Cuviosul Iustin Popovici, Viaţa şi minunile, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, pp. 55-57.
Imagine : http://vreaumantuire.wordpress.com/2009/07/08/pericolul-scurtarii-slujbelor-bisericesti/
