Preotul Liviu Brânzaş, în mărturia sa din volumul „Raza din catacombă – Jurnal din închisoare”(Editura „Scara”, Bucureşti, 2001) îl evocă pe unul dintre camarazii de suferinţă din mina de la Cavnic, unde se afla întemniţat în 1953. Numele acestuia poate că nu ne spune nimic: Gioga. Doar rezonanţa necunoscută a sunetelor din care este alcătuit ne poate reţine atenţia. Dar pentru autorul cărţii e un nume simbolic, în care se închide o dramă:
„Gioga este un student aromân mic de statură, solid, plin de energie şi mereu cu zâmbetul pe buze. Este un foarte bun camarad, modest şi generos. Nu găsesc cele mai potrivite cuvinte pentru portretul lui. Ce pot spune mai mult despre inima si caracterul lui decât a spus Ion Ioanid în „Închisoarea noastră cea de toate zilele”: Gioga? – „un băiat cu inimă de aur”! Gioga este unul dintre tinerii români care au avut destinul tragic de a trece prin infernul de la Piteşti. Cuvântul „infern” ar putea părea unora exagerat. Dar eu i-am verificat conformitatea cu adevărul. Şi încă într-un mod şocant.
La câteva zile după ce am ajuns în aceeaşi baracă cu Gioga, într-o noapte, în timp ce ocnaşii îşi dormeau somnul profund al celor epuizaţi de munca în subterană, în liniştea care nu era tulburată decât de strigătul îndepărtat al santinelelor din turele, s-a auzit un strigăt, un răcnet puternic şi prelung, ca de fiinţă înjunghiată. Ne trezim brusc, speriaţi, cu inimile palpitând de emoţie.
- Ce-i? Ce s-a întâmplat?
Cei mai vechi ne liniştesc:
- Nu-i nimic! A visat Gioga!
A visat iar Gioga şi a scos un strigăt înfricoşător. Doamne, prin ce a trecut acest om şi cei ca el![1] Acesl strigăt izvora din adâncul coşmarului care persista în visele celor torturaţi la Piteşti. Erau strigăte din iad, în cel mai real sens al cuvântului! Mai târziu voi auzi din povestirile lui Gelu Gheorghiu despre Piteşti şi ale lui Virgil Maxim despre Gherla, tot ce s-a întâmplat în aceste uzine ale torturii şi morţii. Ei îmi vor povesti experienţele infernale prin care au trecut. Dar strigătele lui Gioga au fost dovezile cele mai elocvente. Ele indicau gradul până la care a fost supus tineretul creştin din România torturii şi exterminării. Pe cerul României ar trebui să apară noaptea, pe un ecran imens,o inscripţie scrisă cu litere de foc, care să amintească cât va fi lumea: „Români, nu uitaţi crimele bolşevismului! Nu uitaţi iadul de la Piteşti! Nu îi consideraţi drept oameni pe cei care au jucat rolul de diavoli!”.
Nu avem suficientă revoltă pentru a ne exprima indignarea că toate atrocităţile săvârşite de comunişti împotriva creştinilor din România şi din întreaga lume, nu sunt considerate crime împotriva umanităţii şi tratate ca atare. Ca şi cum creştinii nu ar fi fost oameni, ci numai cei de altă religie, mozaică sau musulmană, bunăoară. Crimele împotriva creştinilor, crime îmotriva creştinătăţii de fapt, sunt imediat uitate.”
[1] Domnul Dumitru Bordeianu, în cartea sa „ Mărturisiri din mlaştina disperării”, îşi aminteşte cu admiraţie de Gioga Parizianu, căruia torturile crunte nu i-au frânt rezistenţa şi nu i-au afectat demnitatea :
« Spectacolul acesta ne-a cutremurat pe cei de pe ciment într-atât, că nu mai ştiam ce să credem. Cei 30 care se năpustiseră asupra noastră erau puşi acum să se omoare între ei. Doamne Sfinte, ce grozăvie!
Eram sigur că venea si rândul nostru. Într-adevăr, a fost scos dintre paturi Gioga Parizianul, sustinut de doi inşi şi adus în faţa comitetului de tortură. A fost chemat Iosub Mihai să-l bată pe Gioga, dar acesta a răspuns că nu mai avea putere să bată. Atunci i s-a ordonat lui Gioga să-l bată pe Iosub; a refuzat însă şi el să o facă, zicând că nu se mai putea ţine pe picioare. Prisăcaru şi-a luat atunci el însuşi această sarcină. S-a dezbrăcat de haină, a luat un ciomag şi a început să-i bată la fund şi la tălpi când pe unul, când pe altul, până i-a lăsat nemişcati. În acest timp, l-am auzit pe Virgil Bordeianu care-i cerea lui Prisăcaru să nu-i mai lovească pentru că le ţâşnea sânge din fese. Fiara satanizată, dezlănţuită, a continuat însă, până ce aceştia n-au mai reacţionat. După aceea Iosub a fost târât de picioare până în colţ lângă noi, iar Gioga în patul lui.
Mă întrebam, de unde mai aveau aceşti tineri puterea să reziste la atâtea torturi? Gioga a fost cel mai rezistent camarad pe care l-am întâlnit în închisoare ».
