Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

miercuri, 18 martie 2009

Cuvânt

«...internetul este un spaţiu în care Ortodoxia este un intrus. Propovăduirea valorilor creştine pe internet este un lucru foarte special...»
Pr. Savatie

Mister


"The job of the artist is always to deepen the mystery."

“Un artist e chemat să adâncească misterul.”

(Francis Bacon, pictor expresionist britanic)

"Veacul nostru nu este bogat în înţelepciune"

. « Veacul nostru nu este bogat în înţelepciune. Din toate veacurile ce au trecut, acesta este, pare-se, cel mai sărac în înţelepciune. Nu numai că nu trăieşte cu înţelepciune, ci nici nu ştie ce este înţelepciunea. A uitat. Generaţiile trecute ştiau ce e înţelepciunea, ştiau şi când au greşit faţă de înţelepciune şi când s-au îndepărtat de înţelepciune. Şi erau în stare să se ruşineze. În generaţia noastră mulţi, prea mulţi nu mai ştiu ce e înţelepciunea, nici cât s-au depărtat de călăuza înţelepciunii. Din această pricină nu se mai vede roşeaţa ruşinii pe chipul păcătosului. Din această pricină, încet, încet, ei se îngrămădesc spre pieire, iar bibliotecile lor se prăvălesc asupră-le ca o piatra de mormânt.

Nespus de triste sunt toate acestea, dar nu e nimic nou. Mii de minuni a săvârşit Domnul Il-Şaddai, Dumnezeul cel atotputernic, mii de minuni a arătat de-a lungul celor patruzeci de ani în Egipt şi în pustie înainte poporului lui Israil – şi nimic ! Au văzut, s-au minunat, apoi au uitat şi au căzut de la Dumnezeu, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat[...] Şi când au intrat în Pământul Făgăduinţei, s-au făcut şi mai răi, l-au mâniat şi mai mult pe Dumnezeu, s-au îndoit şi mai mult de Dumnezeu, au căzut şi mai mult de la Dumnezeu. Păcatele zilnice ale acestui popor amăgit se făcuseră ca nişte aşchii ce înteţeau şi mai mult focul mâniei lui Dumnezeu.

În cele din urmă, poporul ales al lui Dumnezeu a primit ceea ce merita. A fost lovit ca niciun alt popor, a fost risipit ca pleava în întreaga lume, vatra lui s-a stins şi patria lui a trecut în stăpânirea alor popoare, mai bune decât el. »

Sf. Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniţei(26)

Conştiinţa noastră ne pârăşte pe noi(I)


Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit şi priveghetor necontenit - conştiinţa. Într-adevăr, printre oameni nu este nici un judecător care să fie aşa de treaz, precum conştiinţa noastră. Dintre judecătorii omeneşti, unii se mituiesc, alţii se câştigă prin măguliri, alţii se intimidează prin frică, şi încă multe altele îi împiedică de la judecata cea dreaptă, însă tribunalul conştiinţei nu se biruieşte prin toate acestea, ci poţi să măguleşti, să dai daruri, să ameninţi sau să faci orice, această judecătorie pururea va rosti hotărârea cea dreaptă, chiar şi asupra gândurilor tale celor păcătoase. Şi tocmai cel ce a săvârşit păcatul se osândeşte pe sine, chiar când nu-1 părăsesc alţii. Şi aceasta nu se întâmplă o dată sau de două ori, ci foarte adeseori, în toată viaţa. De ar fi trecut oricât de mult timp, conştiinţa niciodată nu uită cele petrecute, atât în timpul când se săvârşeşte păcatul, cât şi înainte şi după săvârşirea lui, se ridică asupra noastră ca un pârâş complet, iară mai cu seamă după isprăvirea păcatului, în timpul săvârşirii păcatului, suntem beţi şi nu băgăm seama la conştiinţă aşa de bine, dar după ce păcatul s-a săvârşit şi s-a isprăvit, iar pofta s-a împăcat, atunci vine boldul cel amarnic al căinţei. Aici se întâmplă cu totul împotriva celor ce zice Sfânta Scriptură despre femeile născătoare, înainte de naştere pătimesc dureri multe şi nesuferite, iară după ce au născut, ele simt uşurare şi durerile trec (In. 16, 21). La păcat, dimpotrivă. Câtă vreme purtăm în noi voinţa cea păcătoasă, ne bucurăm şi suntem veseli, iar după ce am născut în lume copilul cel rău, adică păcatul, atunci cunoaştem urâciunea lui, atunci simţim durerile, atunci păţim chinuri mai mari decât femeile ce se află în durerile naşterii. De aceea vă îndemn, păziţi-vă chiar de la început, să nu zămisliţi în voi o poftă rea; iară dacă am zămislit-o atunci să înăbuşim în noi sămânţa cea rea. Dacă însă şi la aceasta am fost leneşi, atunci, îndată ce păcatul s-a arătat în faptă, să-1 omoram prin mărturisire şi lacrimi şi prin paza asupra noastră înşine. Căci nimic nu este pentru păcat aşa de omorâtor ca pâra asupra noastră înşine şi osândirea de noi înşine, unită cu pocăinţa şi cu lacrimile. De aceea, osândeşte păcatul tău şi te vei libera de o grea povară.

După ce un părinte a pedepsit de multe ori pe fiul său, dar cunoaşte că acela rămâne neîndreptat, atunci el public se leapădă de dânsul, îl goneşte din casa sa şi-1 desparte de familie. Dar conştiinţa nu urmează aşa. După ce a grăit o dată, şi de două ori, şi de trei ori, şi de zece mii de ori, fără ca tu s-o fi ascultat, ea totuşi vorbeşte din nou şi nu încetează până la răsuflarea cea mai de pe urmă. Acasă, pe uliţă, la masă, la târg, pe cale, ba adeseori şi în visuri, pune înaintea ochilor noştri icoanele păcatelor noastre.

Şi socoteşte înţelepciunea lui Dumnezeu ! Conştiinţa n-are trebuinţă să ne pârască necontenit, căci noi n-am putea purta povara când ea ar vorbi contra noastră neîncetat. Dar Dumnezeu n-a făcut conştiinţa aşa de slabă, încât să slăbească după întâia şi a doua amintire. Dacă ea în toate zilele şi în toate ceasurile ne-ar chinui cu boldul său, noi am fi înăbuşiţi de descurajare. Dacă din contră, după întâia sau a doua amintire ar înceta cu pâra sa, foarte puţin folos ne-ar aduce. De aceea, Dumnezeu a rânduit aşa, ca să ne mustre conştiinţa de multe ori şi cu sârguinţă, dar totuşi nu neîncetat; de multe ori, pentru ca să nu cădem în uşurătatea minţii, ci până la moarte să rămânem treji; nu neîncetat şi fără răgaz, ca să nu ne descurajăm, ci câteodată să ne liniştim, să ne mângâiem şi să putem iarăşi răsufla. Pe cât de pierzător şi aducător de grosolană nesimţire ar fi dacă păcatele nu ne-ar pricinui nici o durere, tot aşa de vătămător ar fi dacă ar trebui ca noi să suferim această muncă de-a pururea şi peste măsură. Căci covârşirea necazului poate lipsi pe om de minte, copleşindu-i sufletul şi făcându-1 incapabil de orice bine. De aceea conştiinţa ne mustră numai din timp în timp, căci ea este destul de aspră, chinuindu-1 pe păcătos mai cumplit decât strămutarea.

Pe lângă aceasta, conştiinţa se deşteaptă şi strigă cu multă putere asupra noastră, nu numai când noi înşine păcătuim, ci şi când vedem pe alţii păcătuind. Când desfrânatul, tâlharul ş. a., măcar că nu se pârăşte pe sine, dar aude pâra asupra altora care au săvârşit aceleaşi păcate, se crede pe sine însuşi pedepsit, căci imputând altuia păcatele sale, iarăşi se înfăţişează cu vioiciune şi aceluia aducându-i aminte păcatele sale proprii. Acela se pârăşte, iar acesta, care a săvârşit aceleaşi păcate, nepârât de nimeni simte durerile pedepsei.

Dar tot aşa se întâmplă şi cu faptele cele mărite. Când alţii se laudă şi se încununează, se bucură toţi cei ce au făcut aceleaşi fapte nobile, ca şi cum lauda aceea i-ar privi pe dânşii.

Deci cine poate fi mai nenorocit decât păcătosul care se doboară singur pe sine, când alţii se pârâse? Dimpotrivă, cine poate fi mai norocit, decât cel îmbunătăţit care se poate bucura împreună şi atunci când alţii se laudă, căci lauda altora îi aduce aminte de faptele sale cele mărite. Aceasta este cu adevărat o întocmire care mărturiseşte înţelepciunea cea dumnezeiască, cu adevărat un semn al proniei lui Dumnezeu! Mustrarea conştiinţei, iubiţilor, este o ancoră sfântă a sufletului, care nu ne lasă să ne cufundăm cu totul în cursa păcatului. Căci nu numai când săvârşim păcatul, ci adeseori mulţi ani după aceea, conştiinţa iarăşi ne aminteşte nelegiuirile noastre cele vechi.

(Sf. Ioan Hrisostom, Cuvânt la Duminica a treia a Sfântului şi Marelui Post)

Rachel Wells