Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

miercuri, 17 iunie 2009

Sf. Terofan Zăvorâtul – Rugăciunea

video

Cuviosul Paisie cel Mare(I)

Cuviosul Părintele nostru Paisie a fost din Egipt. El s-a născut din părinţi dreptcredincioşi, îmbunătăţiţi şi îmbogăţiţi de obiceiuri bune şi creştineşti, care aveau şapte copii asemeni lor în obiceiuri şi fapte bune. Bogăţia lor le era destulă, încât puteau sa ajute şi pe cei ce aveau trebuinţă ; căci, cu cât împărţeau la săraci averile lor, cu atât mai mult Dumnezeu le înmulţea toate.

Murind tatăl lor, a rămas toată grija copiilor şi a lucrurilor pe seama maicii lor. Însă cea mai mare grijă îi pricinuia ei Paisie, ca unul ce era mai mic decât toţi copiii ei. De aceea, fiindcă ea se întrista mult, i s-a atătat îngerul Domnului într-o noapte şi i-a zis : « Dumnezeu, Tatăl sărmanilor, m-a trimis să-ţi spun : Pentru ce te întristezi atât pentru grija copiilor tăi, ca şi cum ai avea grijă de ei numai tu singură şi nu şi Dumnezeu ? Deci nu te întrista, ci închină lui Dumnezeu pe un fiu al tău, prin care se va slăvi numele Său cel sfânt, care de-a pururi se slăveşte. »

Iar ea, auzind acestea, a zis : « Toţi copiii mei sunt ai lui Dumnezeu, să-şi ia pe care voieşte ». Dar îngerul, apucând de mână pe Paisie, a zis : « Acesta este bineplăcut Domnului ! ». Atunci ea a zis către înger : « Acesta nu este vrednic pentru slujirea şi slujba lui Dumnezeu, ci ia mai bine pe unul din cei mai mari care va fi vrednic ». Îngerul a zis : « O, preabună femeie, tu zici că Paisie nu este vrednic spre slujirea lui Dumnezeu pentru tinereţea lui, însă să ştii că puterea lui Dumnezeu se arată în cei neputincioşi. Acesta, cel mai mic decât ceilalţi, este mai ales de Dumnezeu ». Acestea zicând, îngerul s-a dus, iar femeia, deşteptându-se din somn, se minuna de dumnezeiasca poruncă şi-L slăvea pe Dumnezeu, zicând : « Doamne, facă-se mila Ta spre noi şi spre robul Tău Paisie ! » Acestea şi altele asemenea a zis, rugându-se şi mulţumind lui Dumnezeu. Apoi, luând pe copil, l-a afierosit lui Dumnezeu.

Dumnezeiescul Paisie, fiindcă era temător de Dumnezeu, odată cu creşterea vârstei, a crescut şi în dumnezeiescul dar, iar inima lui s-a rănit de dumnezeiasca dragoste şi a dorit petrecere monahicească. Deci, ajungând la vârsta vrednică să lucreze poruncile Domnului, a fost povăţuit de dumnezeiescul dar şi s-a dus în pustia Schitului, ca un miel fără de răutate, la păstorul oilor cuvântătoare, adică la dumnezeiescul Pamvo, care, având darul de a vedea mai înainte, a cunoscut cele ce erau să fie pentru Paisie. Deci, primindu-l cu multă bucurie, l-a îmbrăcat în cuviosul chip al monahilor.

Dar, fiindcă Paisie era vas ales al dumnezeiescului dar, era povăţuit de acesta la toată fapta bună. Şi întâi a isprăvit bine nevoinţele ascultării şi ale răbdării, făcând cu osârdie toate acelea pe care i le poruncea părintele lui cel duhovnicesc. Apoi s-a apucat de mai multă şi mai aspră pătimire, dorind a ajunge la sporirea celor desăvârşite. Ier dumnezeiescul părintele nostru Pamvo, văzându-l că dorea isprăvile cele mai înalte, i-a zis : « Fiul meu, Paisie, nu se cuvine celui începător să caute la faţa vreunui om, ci să-şi plece pururea capul în jos şi cu mintea sa să gândească necontenit la cele cereşti, privind frumuseţile şi podoabele negrăitei slave a lui dumnezeu şi, dintr-o privire ca acesta, sa slăvească atot[uternica bunătate a lui Dumnezeu, Făcătorul nostru de bine ».

Iar Paisie, auzind aceste cuvinte folositoare de suflet, s-a umplut de dor dumnezeiesc şi le-a săvârşit cu lucrul. De atunci au trecut trei ani, păzind această poruncă cu atâta tărie, încât n-a văzut deloc faţă de om, ci se îndeletnicea cu totul în citirea dumnezeieştilor Scripturi şi în cercetarea dumnezeieştilor înţelesuri şi cu acestea, ca şi cu nişte ape dulci, adăpa şi roura sufletul său, precum zice proorocul David : « Era ca un sad pururea înverzit şi răsădit lângă izvoarele apelor, care, adăpându-se, sporeşte şi înfloreşte şi. La vremea potrivită, face rod copt şi prea dulce. Şi adeseori obişnuia a zice cu mult dor şi acest grai al lui David : « Cât sunt de dulci cuvintele Tale gâtlejului meu, mai mult decât mierea gurii mele ! ».

Astfel rugându-se Paisie necontenit, strâmtora şi muncea trupul său cu postiri şi privegheri, după cuvântul Apostoului, şi îl avea supus voilor sufletului. Iar dumnezeiescul Pamvo, văzându-l că sporea în duhovniceasca nevoinţă şi în fapte bune, îl îndemna părinteşte şi-l povăţuia cu luare aminte la cele plăcute lui Dumnezeu ; şi aşa, cârmuindu-l bine şi cu dreaptă socotinţă, l-a arătat iscusit şi lămurit după faptă şi privire.

Dar bătrânul, apropiindu-se de sfârşitul său, se silea de aici să ajungă la bunătăţile cereşti, pe care dorea de mult să le dobândească şi binecuvântând pe Paisie cu multe binecuvântări şi spunând multe proorocii despre dânsul, a trecut de la pământ către cele cereşti. Deci în acest chip Paisie se îndulcea de nădejdile cele bune, pe care le avea, iar eu, smeritul Ioan, care am scris această povestire de faţă, am rămas împreună cu Paisie în una şi aceeaşi chilie, având amândoi aceeaşi socoteală, petrecând aceeaşi petrecere şi vieţuire, după canonul ce îl luasem de la duhovnicescul nostru părinte, întărindu-ne unul pe altul la fapta bună şi sârguindu-ne amândoi pentru mântuirea sufletelor noastre.

Şi trecând puţină vreme, iar Paisie încălzindu-se cu căldura Sfântului Duh, se nevoia cu o mai înaltă petrecere. El a început a posti toată săptămâna şi numai sâmbăta mânca, iar hrana lui era puţină pâine şi sare. În celelalte zile ale săptămânii, în loc să se hrănească cu pâine simţită, se îndulcea si se veselea cu pâine gândită, adică cu cuvântul lui Dumnezeu. Adeseori citea şi cugeta la proorocia dumnezeiescului Ieremia, care i s-a arătat de multe ori, , precum zic unii, şi îi tâlcuia înţelesurile cele ascunse ale proorociei şi cu acestea îl îndemna spre îndrăgirea şi dragostea bunătăţilor celor făgăduite. Dar el întotdeauna se întindea la cele dinainte, după dumnezeiescul Pavel, adică întotdeauna se silea să facă şi alte fapte bune şi nu se mulţumea cu cele dinainte.

Deci, pe lângă săptămâna pe care o postea mai întâi, a mai adăugat şi alta, şi postea două săptămâni, iar sâmbăta iarăşi mânca hrana lui cea obişnuită, adică puţină pâine şi sare. Şi cel mai minunat lucru era că nimeni nu ştia petrecerea lui cea întocmai cu a îngerilor, afară de Dumnezeu, Care vede cele ascunse şi nearătate. De aceea, robindu-se de dragostea liniştii, numai aceasta iubea, ca să se roage şi să vorbească întotdeauna cu Dumnezu şi, prin strălucirile ce se trimit afară de la El, să se apropie de marginea doririlor – care este Dumnezeu.

Deci cunoscând eu că dumnezeiescul Paisie avea nişte gânduri ca acestea, adică să petreacă singur, măcar ca despărţirea de el îmi era mie lucru nesuferit, cu ntoate acestea am făcut încercare ca să cunosc chipul acelei linişti, de unde era : din povăţuirea lui Dumnezeu ori din însăşi voia lui ? Pentru aceea, am zis către el : « Frate Paisie, iată, te văd că te stăpâneşti de îndrăgirea liniştii. Să ştii bine că si eu am acelaşi dor, însă nu ştiu de unde ne-a venit nouă un gând ca acesta. Deci vio să rugăm pe milostivul Dumnezeu, ca să ne arate voia Lui cea sfântă şi după acea voie să facem : ori să locuim împreuna, ori să ne despărţim unul de altul. »

Acestea auzindu-le Paisie, a răspuns : « Bine zici, iubitul meu Ioan, aşa sa facem, ca osârdia noastra cea duhovnicească să fie bineprimită la Dumnezeu şi fără îndoială ». Acestea zicând, am petrecut noaptea aceea priveghind şi rugând fierbinte pe Dumnezeu să ne arate voia Sa cea sfâtă. Iar Dumnezeu, ca un bun şi milostiv ce este, a ascultat rugăciunea noastra, şi în vremea Utreniei un înger dumnezeiesc ni s-a arătat nouă, zicând : « Dumnezeu porunceşte să vă despărţiţi şi fiecare să aibă locuinţă deosebită. Iar tu, o, Ioane, rămâi în acest loc şi fă-te multora povăţuitor spre mântuire. Iar tu, o, Paisie, sluga lui Hristos, du-te de aici şi mergi în partea de apus a pustiei. Acolo se va aduna prin tine popor nenumărat – zice Domnul - , şi vei zidi o mănăstire, si numele Meu se va slăvi în acel loc. »

Acestea zicând îngerul, s-a făcut nevăzut. Deci noi, ascultând porunca lui, ne-am despărţit unul de altul. Eu am rămas la locul acela, iar Paisie, mergând în partea pustiei dinspre apus, a tăiat o piatra şi făcând o peşteră, a locuit într-însa. Si atât s-a apropiat de Dumnezeu, prin covârşitoarea lui curaţie, încât şi Însuşi Hristos i se arăta lui de multe ori, şi-l povăţuia la fapte bune, precum va arăta cuvântul ce urmează.

Într-una din zile, dumnezeiescul Paisie, şezând în peştera şi preamărind pe Dumnezeu, i s-a arătat Mântuitorul nostru zicând : « Pace ţie, iubitul meu Paisie ! » Iar Paisie sculându-se în picioare înfricoşat a zis : « Iată robul Tău. Ce porunceşti, Stăpâne ? Şi care este pricina pogorârii Tale către mine ? » Iar Hristos a răspuns : « Vezi pustia aceasta, care are atâta lungime şi lăţime? Prin mijlocirea ta, aceasta toată am s-o umplu de pustnici, care vor slăvi numele Meu! »

Iar alesul lui Dumnezeu, Paisie, căzând la pământ a zis : « Acestea care le zici, Stăpâne Doamne, sunt supuse mâinii Tale celei puternice şi îndată, cu voinţa Ta, le-ai şi săvârşit. Mă rog însă bunătăţii Tale, de unde vor avea cele de nevoie cei ce se vor aduna în pustia aceasta? » Iar Mântuitorul i-a spus : « Crede Mie, că de îi voi afla pe dânşii având dragoste între ei – maica tuturor faptelor bune – şi de vor păzi poruncile Mele, Eu voi avea toată grija de dânşii, încât nu le va lipsi nimic din cele trebuincioase lor ! »

Apoi dumnezeiescul Paisie a zis iarăşi către domnul : « Cum vor putea ei lesne trece cursele vrăjmaşului şi cum vor scăpa de cumplitele lor ispite ? » Iar Mântuitorul a zis : « De vor păzi cu blândeţe, cu dreptate şi cu inimă smerită, precum ţi-am zis, poruncile Mele, nu numai că îi voi elibera de războaiele vrăjmaşului şi de cursele lui cele viclene, ci îi voi arăta şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor. » Acestea zicând Mântuitorul, S-a înălţat cu slavă la cer, iar sfinţitul Paisie a luat mai multă frică întru sine, cucernicindu-se de porunca Mântuitorului către dânsul.

Vieţile Sfinţilor pe luna iunie, ziua a nouăsprezecea

Sursa icoanei : http://www.peisaje.ro/Icons.aspx?Day_Identifier=902



Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Miercuri[Rom. 4, 13-25 ; Mt. 7, 21-23]. « Nu oricine Îmi zice : Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri ». Numai cu rugăciunea nu te vei mântui ; la rugăciune trebuie să adaugi şi plinirea voii lui Dumnezeu – toate îndatoririle pe care le ai, potrivit cu tagma ta, cu rânduiala de viaţă în care eşti lăsat. Şi la rugăciune trebuie să cerem în primul rând ca Dumnezeu să ne învrednicească a nu ne abate cu nimic de la sfânta Lui voie ; şi invers, cel ce are râvnă să plinească în toate voia lui Dumnezeu, se roagă mai cu îndrăznire înaintea Domnului, iar rugăciunea acestuia ajunge mai lesne la scaunul Lui. De asemenea, acolo unde rugăciunea nu este însoţită de vieţuirea după voia lui Dumnezeu, ea nu este adevărată rugăciune, făcută din inimă şi cu trezvie, ci rugăciune făcută doar în afară, citită, în timpul căreia nevrednicia sufletească este acoperită cu ceaţa multei vorbiri, iar gândurile rătăcesc în neorânduială. Evlavia trebuie să îmbine amândouă aceste laturi ale vieţii duhovniceşti, şi roadele se vor arăta.

"Iisus Hristos să fie în tine şi în tot omul de bine »


« Nu dori niciodată să fii lăudat sau iubit înaintea altora, căci aceasta nu-i partea lui Dumnezeu, cu care nimeni egal nu poate fi. Nu dori de asemenea să-şi aibă cineva inima prinsă de tine şi nici tu însuţi să fii prins de dragostea cuiva, ci Iisus Hristos să fie în tine şi în tot omul de bine. »

Cu neputinţă de împlinit pare cuvântul acesta, dacă stai să te gândeşti că nu este om pe acest pământ care să nu-şi dorească să fie iubit, măcar puţin, măcar de unii semeni ai săi, măcar o dată în viaţa lui trecătoare.

Aproape că pare o cruzime de neînţeles acest sfat. Cum, să renunţi la dragoste ? Dar omul este făcut să iubească, în firea lui, Dumnezeu a pus seminţele iubirii, şi atunci ?

Iată, însă, că Părintele Arsenie, cu autoritatea unui duhovnic încercat, ne atrage atenţie asupra răului ascuns sub această dorinţă aparent firească de a fi iubit şi de a iubi. Să nu uităm că firea în noi este cu totul pervertită şi nu putem să mai avem încredere în « pornirile fireşti », ele devenind în istoria căderii neamului adamic, nefireşti şi chiar demonice.

Dacă reflectăm puţin mai adânc asupra lucrurilor, observăm că dorinţă de a fi lăudat sau iubit se naşte din « iubirea de sine », patimă subtilă şi mult încălzită la sân de către noi toţi. Iubirea de sine care sufocă iubirea de Dumnezeu, o trece pe planul al doilea sau chiar o alungă la periferia inimii noastre ! Cum putem să mai fim de partea lui Dumnezeu, când ne-am transformat pe noi înşine într-un dumnezeu de care ascultăm cu zel şi a cărui stricată voie o împlinim ? Dorind dragoste pentru noi, Îi răpim dreptul lui Dumnezeu de a fi iubit deplin, mai presus de orice şi de oricine, mai presus de noi înşine. Aşa ne facem, cu nechibzuinţă, egalii lui Dumnezeu, după exemplul ştim noi cui, răutatea cea veche !

Când ne umplem de noi şi de dorinţa noastră intensă de a fi iubiţi, Îl dăm afară pe Domnul Iisus Hristos, aruncându-ne în prăpastia unei cumplite patimi, care să nu fie !

« A fi prins de dragostea cuiva » explică foarte exact situaţia de robie sau captivitate spirituală la care ne autocondamnăm iubind făptura omenească pătimaş, necontrolat şi absurd, pentru că este o nebunie să faci din om, semenul tău, un idol căruia să i te închini. Şi totuşi, cât de frecvent am întâlnit, în viaţa noastră şi a cunoscuţilor noştri, această « captivitate » periculoasă a dragostei, în care un temnicer şi un întemniţat îşi schimbă rând pe rând rolurile ?

Mai poate robul « iubirii » acesteia să asculte de Dumnezeu, când ascultă de stăpânul său, patima ?

Mai poate stărui în el Hristos, când inima şi mintea îi sunt copleşite de « dragostea » pentru om ?

Greu este cuvântul acesta al Părintelui Arsenie Boca ! Iar cine îl împlineşte s-a făcut prieten al Mântuitorului şi a pus început bun căii care duce în Împărăţia lui Dumnezeu.

Pr. Arsenie Boca: "mulţi se vor lepăda de Hristos şi vor primi toată voia rea "

. « Creştinii, cu numele, din pricina înmulţirii fărădelegilor care sting duhul, aşa se vor slăbi la minte încât de frică, mulţi se vor lepăda de Hristos şi vor primi toată voia rea şi vor gusta toată răutatea răului "căci credinţa nu este a tuturora" (2 Tes 2,3). Viaţa lor, slăbănogită de păcat, va da îndrăzneală satanei, care va lucra în acela tot felul de puteri şi de semne, de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului ca să se mântuiască. "De aceea pentru că iubesc păcatul mai mult decât pe Dumnezeu, Dumnezeu le trimite amăgiri puternice ca să dea crezământ minciunii, şi să cadă sub osândă (minciuni), toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îngăduit nedreptatea" (2 Tes 2,9-11).

###

« Mai mult, cum zice un Părinte, acest Antihrist - care nu se mulţumeşte cu necredinţa sa, ci vrea necredinţa tuturora - nu va avea astâmpăr decât în ziua când ar izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să-L azvârle din mintea şi din inima celui din urmă credincios rămas pe pământ, şi nu râvneşte nebunul la o mândrie mai mare, decât aceea de a termina odată cu Dumnezeu, iar în locul Lui, să-şi împlânte în sufletul omului ca pe o sabie a iadului, chipul său de fiară.

"Acela" nu se mulţumeşte numai să înşele pe oameni cu amânarea pocăinţei pe mâine, pe poimâine, la bătrâneţe, ci luptă nebun cerând ... moartea lui Dumnezeu ... moartea învăţăturii Sale ... moartea creştinilor, ucenicilor Săi ... pustiirea Bisericii Sale şi oprirea Sfintei Jertfe celei de-a pururi, care este Sfânta Liturghie.

Chinurile cele de pe urmă, vor întrece toate prigoanele câte s-au înteţit asupra creştinilor, de la început până în zilele acelea. Numai sila unei prigoane peste tot pământul împotriva creştinilor îi va hotărî să lase la o parte orice vrajbă confesională şi să fie una, cum au fost la început. Nu vor scăpa de sub tăvălugul urgiilor istoriei, până nu vor veni la mintea aceea să asculte şi să împlinească, măcar la sfârşit, rugămintea cea mai de pe urmă a Mântuitorului în lume.

Poate că în vremile acelea abia vor mai fi creştini; dar oricâţi vor rămâne, aceia trebuie să treacă, peste ceea ce ar trebui să treacă creştinătatea vremii noastre şi să fie una.

Primejdia comună s-a arătat în lume, unirea creştinătăţii întârzie, Doamne, până când? ...

Deci, când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de tare, încât vor zice că nu le mai trebuie Dumnezeu, Biserică şi Preoţi, încât va fi sălbăticia şi nebunia urii peste tot pământul, atunci vine sfârşitul. Amin.

###

« Precum Taina Pocăinţei sau mărturisirea este judecata milostivă a lui Dumnezeu, ascunsă sub chip smerit, şi iubitorii de smerenie dau de darul acesta, asemenea şi Sfânta Jertfă a Mântuitorului din Sfânta Liturghie, ascunde, iarăşi sub chip smerit, o taină a ocârmuirii lumii. Cei vechi ştiau pricina pentru care nu se arată Antihrist în zilele lor căci Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre taina aceasta în chip ascuns, dar n-o numeşte. E Sfânta Liturghie sau Jertfa cea de-a pururi, despre care a grăit Domnul prin Daniil şi apoi Însuşi ne-a învăţat. Ea este aceea care opreşte să nu se arate Antihrist sau omul nelegiuirii decât în vremea îngăduită de Dumnezeu.

De aceea Sângele Mielului din Sfânta Împărtăşanie mai ţine sufletul în oase şi lumea în picioare. »


Sursa :http://www.nistea.com/cararea/cararea-neajunsurile-duhovnicesti.htm#_Toc14362232