Memoria Piteştiului - Mărturii

Emil Sebeşan: -Au fost oameni care au murit, au murit în bătaie acolo, ştiu şi eu câţiva care au murit acolo în bătaie.

- Aţi asistat la uciderea cuiva direct?

- Da.

- Puteţi să povestiţi?

- Printre altele, nu la moartea lui, ci la torturarea lui Bogdanovici. Eu am văzut cu ochii mei când Ţurcanu a sărit cu bocancii pe pieptul lui incontinuu aşa, dar nu întâmplător, ci minute în şir. Bogdanovici a murit strivit şi în bătai. Sau alţii, sau vă spun... Petrică Cojocaru sau nu mai vorbesc de Oprişan, nu mai vorbesc de Oprişan... Eu cred ca Oprişan nu avea nici măcar un centimetru pătrat din corp să nu fie vânăt. Nu cred, eu l-am văzut la baie dezbrăcat, şi toţi spuneau: "Uită-te bă la Oprişan!".

Ăsta a fost un lucru foarte interesant: toţi tac despre Piteşti. Le-o fost frică. Eu vă spun din experienţă. Eu nevestei mele nu i-am spus ce-am păţit la Piteşti. Ca să vă spun aşa în paranteze chestia asta: după revoluţie am venit odată acasă şi-am găsit-o pe nevastă-mea plângând, şi-am zis: "De ce plângi?". Zice: "Mă, după 20 de ani de căsătorie trebuie să constat că tu n-ai avut încredere în mine.". "Cum adică n-am avut încredere în tine?". "Eu trebuie să aflu de la alţii ce-ai păţit tu la Piteşti? Tu nu mi-ai spus niciodată. Nici atâta încredere n-am avut." şi-atunci eu i-am răspuns simplu: "Măi nevastă, stai jos că-ţi explic imediat. Tu ai o soră, ai doi fraţi. Tu, dacă-ţi spuneam ţie, te duceai şi povesteai la soră-ta, la fraţii tăi. Fraţii tăi, soră-ta, povesteau la alţi prieteni de-ai lor chestia asta şi, zic eu, ajungeam la Securitate şi mă băteau iară de mă lua dracu. Vroiai tu asemenea lucru?". "Nu, bineinţeles că nu!". "Păi atunci, vezi? Mai bine n-ai ştiut. Aflii acuma. şi ce? Poţi să faci ceva? Poţi să ştergi ceea ce mi s-a-ntamplat acolo? Nu poţi. Aşa că fii liniştită. ...Nu că n-am avut încredere in tine...".

Traian Popescu: Dacă n-aş fi avut momentul limită când am vrut să termin cu viaţa..., dar mie mi-a mai trebuit încă un moment limită, ăla de la beci, ca să termin cu oratoriul "Calvar". Eu vă spun: nu mă mai puteam ruga, eram disperat: "De ce nu mă iei? De ce nu îmi dai? De ce mi se-ntamplă toate astea?".

Pe măsură ce elaboram un vers sau două, venea şi muzica. Spre exemplu, când am facut "Hora libertăţii" şi "Imnul libertăţii" la beci, când dansam, când jucam, îmi veneau..., mi-au venit concomitent şi versurile şi muzica, poate chiar înainte mi-a venit muzica. şi, în momentul ăla îmi veneau şi versurile.

Eu nu ştiu, şi nici n-am mai auzit pe nimeni să fi facut - fără cunoştinţe muzicale, fără hârtie, fără creion - muzică simfonică."

Aristide Ionescu: - Dacă facem procesul comunismului, este Experimentul Piteşti principalul cap de acuzare?

- Este experimentul Piteşti, nu numai cap de acuzare, este demolatorul întregului sistem. Arată cât de diavolesc a fost, cât de coborâtor, ...al individului, nu de transformare în animal, ci în subanimal, prin Experimentul Piteşti. Nu poate fi imaginat un om să aibă atâta decadenţă de cât au făcut... şi, prin asta comunismul nu va mai fi niciodată îmbrăţişat ca ideologie de nici un popor. Uciderea sufletească e specifică, cea mai mare crimă, a comunismului.

- Noi credem că sufletul e nemuritor, atunci cum de au încercat să ucidă ceea ce nu poate fi ucis?

- Pentru că ei nu cred în suflet, şi de aceea au încercat. Nu cred în suflet, comuniştii! Ei cred numai în ceea ce este material. Este o ideologie materialistă. Că dacă ar fi crezut în suflet nu puteau să aplice, că ştiau că sufletul nu poate să fie ucis. Dar, au mers numai pe torturi, deci pe material, şi au gândit că prin asta îi pot determina să devină alţii, ...ei să-şi auto-ucidă sufletul, dar n-au reuşit.

Aristide Ionescu: Alexandr Soljeniţîn, când a spus că a fost cea mai teribilă barbarie "Experimentul Piteşti", a plecat de la realităţile pe care le-a cunoscut el întâi în închisorile prin care a trecut, care n-au ajuns niciodată la gradul de dezumanizare a individului ca în "Experimentul Piteşti". Acolo erau suferinţe fizice în... şi foarte mulţi oameni cu care am vorbit, care au fost în Siberia şi unii chiar prizonieri acolo, niciodată acolo nu s-au aplicat, nu s-au produs astfel de lucruri care s-au produs la "Experimentul Piteşti". Adică ţi s-aduceau suferinţe fizice, dar nu se-ncerca demolarea ta, adică să devii ceea ce ne spunea Ţurcanu: "Măi, de aicea veţi ieşi atât de dezumanizaţi încât vă va fi ruşine să vă uitaţi în oglinzi! Voi care nu vreţi să fiţi alături de noi, veţi deveni nişte monştri pentru voi, chiar în faţa voastră veţi arăta ca nişte monştri, cu metodele care le avem. şi avem o gamă prea largă, nu vă daţi voi seama cât de largă este gama asta pe care-o avem ca să vă dezumanizăm."

Sursa: http://www.experimentulpitesti.org/public/apelul-nostru/#

Sf. Terofan Zăvorâtul – Rugăciunea

« Trebuie să înrădăcinăm în noi ideea despre propria păcătoşenie.

Osteniţi-vă să naşteţi şi să înrădăcinaţi în voi ideea despre nimicnicia şi păcătoşenia voastră, care stârneşte mânia lui Dumnezeu împotriva voastră. Şi, când vă apucaţi de rugăciune, să nu vă arătaţi înaintea feţei lui Dumnezeu altfel decât aşa ... ca nişte păcătoşi, care nu sunteţi buni de nimic. Îndată ce veţi primi în inimă o asemenea stare, nu vă veţi mai putea abţine să nu strigaţi : « O, Doamne, mântuirşte, o, Doamne, sporeşte ! »

De ce merge rugăciunea prost ? Deoarece nu se simte nevoia lui Dumnezeu. « Ne putem descurca şi singuri în toate treburile şi nevoile ! » Rugaţi-vă ca Dumnezeu să vă dea simţirea cuvenită. Fără ea veţi cădea. »

(Scrisoarea 967, Seria 6. pag. 81)

Luciditate

Experienţa ultimelor zile mi-a confirmat, din nou, observaţia că oamenii te judecă după aparenţe. Te apreciază sau te depreciază fără să aibă o idee clară despre tine, despre structura ta sufletească, aspiraţiile, credinţele şi convingerile tale. Aceasta fiind realitatea dată, ne este tare util să nu ne bucurăm/ entuziasmăm când ne laudă oamenii, ca să nu ne întristăm/ deprimăm când ne vor ocărî sau huli.

Nu este singura observaţie pe care mi-a pricinuit-o acest început de mai pe internet, printre blogeri. Evenimentele mi-au deschis ochii şi asupra unui rău interior : scriam ca să atrag atenţia unor oameni asupra mea. La început a fost o întrebare, acum e aproape o certitudine. Aveam o bucurie secretă dacă scrisul meu sau activitatea pe blog interesa sau plăcea oamenilor. Era rău, acum văd şi ştiu cum lucra patima dulce a slavei deşarte, pe care mila lui Dumnezeu mi-a scos-o la iveală.

Nu abandonez blogul, am şi alte motivaţii să îmi ocup o parte din timp cu el. Dar voi fi foarte atentă să nu încurajez în mine slava deşartă, patimă care ne determină pe noi oamenii să ne manifestăm nu aşa cum îi place lui Dumnezeu, ci unora sau altora dintre semeni. Nu e niciodată prea târziu să-ţi conştientizezi greşelile şi să încerci să le îndrepţi. Dacă nu pot scrie « la rece » e mai bine să nu scriu deloc.. Doar « răceala » este piedica patimilor care tulbură orice iniţiativă omenească. Obiectivitate în subiectivitate ! Şi mai ales, purtare de grijă, spre a nu te etala, ci a-L afirma şi mărturisi numai pe Dumnezeu prin ceea ce faci sau spui !

Recunosc că am intuit de la bun început pericolele care pândesc redactarea unui blog, dar « m-am aruncat în apă » pentru că aveam mare nevoie de o preocupare serioasă. La urma urmei, o activitate poate fi duhovnicească sau neduhovnicească în funcţie de intenţie şi abordare.

Câteva precizări se impun :

- nu vreau să fiu « învăţătorul » nimănui ;

- scriu pentru mine şi cunoscuţii mei ceea ce cred eu că i-ar putea interesa ;

- fiecare este liber să ia cum vrea ceea ce citeşte aici, adică m-am expus voit comentariilor şi crtiticilor, din convingerea că numai prin încercare se domolesc patimile şi se făuresc, în timp, virtuţile creştine, numai în contact cu realitatea, cu oamenii şi cu lumea ;

- reacţiile mele sunt efectele patimilor care dorm în mine ; ale cititorilor, efectele propriilor patimi ; pentru a le observa eşti nevoit să le laşi să se manifeste ; iar pentru a le înfrâna, să ceri mila şi ajutorul lui Dumnezeu ;

- respect opiniile altora, chiar dacă ei nu le respectă pe ale mele ;

- mă feresc de vulgarităţi şi violenţă verbală, dacă sunt furioasă, tac.

Scriu pentru că îmi pasă. Dacă totul mi-ar fi indiferent pe lume, aş amuţi. Problema, aşa cum o văd acum, e ca acest scris să nu fie o mască a vorbirii deşarte sau o sursă de sminteală pentru fraţi sau un prilej de judecare a aproapelui. Pentru a evita toate aceste pericole e nevoie de luciditate.

Părintele Savatie - « Duhovniceşti şi neduhovniceşti »

"Eu mă întreb dacă ortodocşii chiar au devenit „duhovniceşti” într-un procent atît de zdrobitor, încît nimeni nu mai aude şi nu mai vede din cauza extazului pricinuit de rugăciune? Totuşi a te îndurera cu durerea aproapelui nu este mai puţin duhovnicesc decît a vedea îngeri."

http://savatie.wordpress.com/2009/05/06/duhovnicesti-si-neduhovnicesti/