Sf. Ioan Scărarul - Cuvântul XVII(continuare)

“4. Am văzut pe mulţi ascultând când se vorbea despre moarte şi despre judecata înfricoşătoare şi lăcrimând, dar având lacrimile în ochi porneau în grabă spre masă. Şi m-am mirat cum a putut această stăpână şi vistierie a răului miros să înfrângă şi plânsul şi să stăpânească prin multă nesimţire.

5. Am dezgolit, după puţina putere pe care o am, vicleşugurile şi rănile acestei furioase şi nebune ajunse la culme. Căci nu suport să vorbersc mult despre ea. Dar cel ce poată să aducă în Domnul, din cercare, leacurile acestor răni, să nu se obosească a face neîncetat aceasta. Eu nu mă ruşinez să recunosc neputinţa mea, ca unul ce sunt cu tărie stăpânit de ea. Căci n-aş fi izbutit nici măcar să înţeleg prin mine însumi vicleşugurile şi meşteşugurile ei, dacă n-aş fi înţeles-o şi n-aş fi stăpânit-o cu sila şi dacă n-aş fi bătut-o cu biciul fricii de Dumnezeu, lovind-o cu rugăciunea neîncetată. Numai aşa am şi putut să mărturisesc cele spuse.

De aceea a socotit şi tirana şi răufăcătoarea aceasta să spună: “Cei ce au legământ cu mine, văzând pe morţi, râd. Stând la rugăciune, ei sunt cu totul împietriţi, învârtoşaţi şi întunecaţi. Văzând Sfânta Masă, rămân nesimţiţi. Împărtăşindu-se de Dar, se poartă ca şi când ar gusta pâine simplă. Văzând pe cei străpunşi la inimă, ei râd de dânşii. Am învăţat de la tatăl care m-a născut pe mine să omor toate cele ce se nasc din bărbăţie şi osteneală. Eu sunt maica râsului. Eu sunt hrănitoarea somnului. Eu sunt prietena îmbuibării. Nu sufăr o dojeneală. Sunt împletită cu evlavia mincinoasă.”

Uimit de cuvintele acestei nebune, am întrebat de numele celui ce a născut-o. Iar ea zise: “Eu n-am numai o naştere; zămislirea mea este amestecată şi nestatornică. Pe mine mă face puternică îmbuibarea. Mă face să cresc timpul. Mă întăreşte reaua obişnuinţă. Cel stăpânit de mine nu se va elibera niciodată. Stăruieşte întru multă priveghere cugetând la judecata veşnică; poate aşa voi slăbi puţin. Ia seama la pricina mea de unde mă nasc în tine şi luptă împotriva maicii mele. Căci nu am una singură în toţi. Roagă-te des lângă cei morţi, zugrăvind în inima ta chipul lor neşters. Dar dacă nu-l zugrăveşti pe acesta cu pensula postului, nu mă vei birui în veac.”

Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş

Cuvântul XVII

Despre nesimţire, adică despre moartea sufletului înainte de moartea trupului

1. Nesimţirea este o simţire omorâtă atât a trupului, cât şi a duhului, care sfârşeşte în nesimţire dintr-o boală şi nepăsare îndelungată

2. Lipsa de durere(împietrită) este o nepăsare întipărită în fire, o cugetare amorţită, o fiică a gândurilor pătimaşe ce au pus stăpânire pe om(a prejudecăţilor), o îngheţare a râvnei, un laţ al bărbăţiei, o necunoaştere a străpungerii inimii, o poartă a deznădejdii, o maică a uitării şi, după naştere, o fiică a fiicei sale[notă de subsol: Uitarea naşte nesimţirea, iar nesimţirea o dată născută, naşte, la rândul ei, uitarea. E ceva obişnuit patimilor că făcând pui, aceştia le nasc, la rândul lor, pe ele, adică se măresc ele însele prin puii pe care-i nasc].

3. Cel lipsit de durere(nesimţitul) este un filozof fără minte. E un tâlcuitor ce se osândeşte pe sine, un iubitor de cuvinte potrivnice lui., un învăţător orb la vedere[notă de subsol: “Cel cu suflet bolnav şi doritor de a sfătui pe alţii e ca un om orb, care vrea vrea să arate altora drumul”. El arată un drum spre nimic, spre moarte.]. Vorbeşte de însănătoşirea ranei şi nu încetează a o zgândări. Grăieşte împotriva patimii şi nu încetează de a mânca cele ce-l vatămă. Se roagă împotriva patimii şi purcede îndată la lucrarea ei. Se mânie pe lucrarea ei împotriva lui însuşi, dar de cuvintele lui nu se ruşinează, nenorocitul. “Fac răul”, strigă el, dar stăruie cu râvna în a-l face. Se roagă cu gura împotriva patimii şi cu trupul luptă pentru ea. Filozofează despre moarte şi se poartă ca unul care nu are moarte. Suspină din pricina despărţirii de viaţă şi dormitează ca unul ce va trăi veşnic. Vorbeşte despre înfrânare şi se luptă pentru lăcomia pântecelui. Fericeşte ascultarea şi e cel dintâi care nu ascultă. Laudă pe cei neîmpătimiţi şi nu se ruşinează să ţină minte răul şi să lupte pentru o zdreanţă. Mâniindu-se se amărăşte, dar iarăşi se mânie din pricină că s-a amărât; şi adăugând înfrângere la înfrângere, nu simte nimic. Citeşte despre judecată şi începe să zâmbească. Citeşte despre slava deşartă şi chiar în timpul citirii suferă de ea. Se rosteşte pentru priveghere şi îndată se scufundă în somn. Laudă rugăciunea şi fuge de ea ca de bici. Săturându-se se căieşte, şi după puţină vreme adaugă altă săturare. Fericeşte tăcerea, dar o laudă prin vorbărie. Învaţă despre blândeţe, dar se mânie deseori chiar în timp ce vorbeşte despre ea. Trezindu-se din somn suspină, dar lăsându-şi capul pe pernă iarăşi se supune patimii.

Ocărăşte râsul şi învaţă zâmbind despre plâns. Se învinovăţeşte pe sine în faţa altora de slavă deşartă, dar urmăreşte să-şi câştige slavă prin învinovăţire. Primeşte pătimaş la feţe şi vorbeşte despre neprihănire. Laudă pe cei ce se liniştesc petrecând în lume şi nu înţelege că se face pe sine de ruşine. Slăveşte pe cei milostivi şi ocărăşte pe săraci. Se face întotdeauna pârâşul şi nu voieşte să vină la simţire, ca să nu spun că nu poate. »

***

Începând să transcriu acest text nu am anticipat în ce mod îşi va găsi ecou în sufletul meu.

Îmi propusesem doar să marchez cumva ziua pomenirii Sf. Ioan Scărarul, din motive personale(prima vizită, circumstanţială, făcută la o mănăstire prahoveană, Crasna, pe vremea când nu puteam să cred, chiar dacă îmi doream, a însemnat întâlnirea mea cu imaginea scării dumnezeiescului urcuş, pictată pe faţada bisericii noi, imagine care atât mi-a vorbit, încât cu migală am descifrat şi mi-am notat fiecare treaptă a scării, anticipând cumva vremea în care urma să încep teribilul urcuş, ce s-a dovedit bogat în căderi şi reluări neîncheiate nici azi ale căii). Dar iată că sfinţii sunt vii şi ne urmăresc, ne cheamă şi ne îndeamnă. Desigur că, pe măsura ce scriam, începeam să mă recunosc în descrierea nesimţitului. Nu mă miră. Ar însemna să am o părere prea bună despre mine(să nu fie !) ca să nu ştiu că tot la capătul de jos al scării mă aflu. Dar mi-am amintit ca a urca înseamnă a te nevoi, nu a vorbi doar despre nevoinţă, cum fac eu de ceva vreme, din neputinţa de a mă opri.

Poate că n-aş îndrăzni să mai scriu un singur rând în acest blog dacă n-aş avea conştiinţa deplină că este o formă a slavei deşarte care mă stăpâneşte şi o manifestare a mândriei care niciodată nu doarme în mine. Dar n-am, deocamdată, mai multă putere decât de a recunoaşte slăbiciunea care mă stăpâneşte şi a nădăjdui ca Domnul îi va pune stavilă.

”Citeşte despre slava deşartă şi chiar în timpul citirii suferă de ea”, iată una dintre imaginile mele pe care “oglinda” textului scris de Sf. Ioan cu atâtea sute de ani în urmă mi-o pune în faţă. Dar exemplele se pot extinde la tot textul. Ascultând varianta audio a Scării, pe undeva am descoperit că a tăcea e semn de înţelepciune, în timp ce a vorbi/ a scrie este semn de mândrie, de părere de sine. Că nu poţi să te adresezi altora fără să îţi imaginezi că ai avea ceva să-i înveţi! Cuminte ar fi, de acum înainte, să tac, dar nu mă simt în stare, deşi mi-era clar de la început că nu voi învăţa eu nimic pe nimeni, doar le voi pune răbdarea la încercare. Pentru care îmi cer aici iertare, mulţumindu-le că mă suportă.

Sf. Teofan : Tâlcuiri din Sfânta Scriptură

Luni(a cincia săptămână a Postului)

« În tot locul sunt ochii Domnului : ei văd pe cei răi şi pe cei buni. »(Pilde 15, 3)O, de şi-ar aminti pururea de asta făptura înţelegătoare ! Atunci nu numai că nu ar îndrăzni să-şi facă de cap pe faţă şi să dedea netrebniciilor trupeşti, ci nici lăuntric, în gândurile minţii sale şi în mişcările inimii sale n-ar îngădui niciun lucru neplăcut lui Dumnezeu. Ar sta atunci cum stă un ostaş aflat pe front înaintea împăratului, cu toată luare-amintea şi asprimea faţă de sine însuşi, pentru a nu se arăta necunoscător al regulamentului şi a nu avea de suferit mânia şi pedeapsa împărătească. Pentru noi, regulamentul sunt poruncile dumnezeieşti, care arată şi felul de gânduri care se cuvine, şi felul de simţăminte şi stări sufleteşti pe care trebuie să-l avem ; întru toate acestea trebuie să ne arătăm în bună regulă. »