Nichita

Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
văd în faţă mov şi verde,
coloarea care mă perde,
corcov văd cu veselie,
coloarea ce nu se ştie,
mai aud şi-un sunet sus
care nu a fost adus
în timpan de oameni vii,
în a fi şi a nu fi,
când îmi cade umbră lungă
pe sub ochii grei cu pungă.
Şi-am zis aripă de pene
ca să zbor cu ea prin vreme,
şi-am zis măr ca să zic sâmburi,
şi-am zis pom ca să zic scânduri,
şi-am zis nord ca să zic suduri
şi dulceaţă ca să sudui,
şi-am zis inimă la piatră
şi cântec la tot ce latră,
şi potcoavă
la octavă,
şi uscată la jilavă,
tot le-am potrivit pe dos
pe un fluieraş de os,
din osul de la picior
care-mi cântă cu fior,
şi din osul de la mână
fluierând o săptămână,
din osul de la arcadă
recea lumii acoladă
peste două oase mari
unde stau ochii polari.
Şi-am cântat din coasta mea
din vertebra ca o stea,
de-a-ncălecare pe-o şa,
pe o şa de cal măiastru,
foaie verde de albastru.

Despre paza imaginaţiei, a minţii şi a inimii

Capitolul al IX-lea, cu titlul „Pentru paza imaginaţiei”, defineşte şi explică imaginaţia ca organul cel lăuntric al simţirii sufletului, mai subţire decât simţirea, mai groasă decât mintea, „hârtie a împăratului minţii pe care se scrie”(226), scândura pe care se pictează, ceară în care se încrustează câte s-au văzut cu ochii, s-au auzit cu urechile, s-au mirosit cu mirosul, s-au gustat cu gura şi s-au pipăit. Patima şi lucrarea ei, care sunt născute de simţuri, sunt născute şi de imaginaţie.

Aristotel: imaginaţia „simţirea cea de obşte”, cuprinde toate imaginile care au intrat din afară prin simţuri. Orice patimă produsă de simţurile din afară în suflet, poate fi produsă în acelaşi timp numai de imaginaţie. Pildă: unul mănâncă o lămâie, cineva îl vede şi „i se pare că gustă şi el acreala părticelelor de lămâie , astfel încât începe a saliva”(227), pătimind în imaginaţie.

Imaginaţia trebuie păzită, nelăsând-o a-şi închipui, a-şi aminti cu îndulcire urâtele privelişti pe care le-au văzut ochii, cuvintele necuviincioase auzite, mirosurile simţite, mâncărurile mâncate. Degeaba îţi păzeşti simţurile, dacă nu păzeşti şi imaginaţia, căci: „ea pricinuieşte prin aceste imagini aceleaşi patimi şi tulburări pe care le aduc organele simţurilor din afară”(227). Trupul curveşte cu femeie, mintea cu imaginea femeii.

Organele simţurilor lucrează numai în prezenţa lucrurilor sensibile, dar imaginaţia lucrează şi in absenţa lor, în singurătate, în pustie. Imaginaţia stârneşte lucrarea simţurilor prin închipuirile ei. Fiind mai subţire, e mai iute ca simţurile, dă formă imaginilor pătimaşe într-o clipă şi îndeamnă inima să se învoiască cu ele, de aceea trebuie păzită mai bine. Sf. Maxim: „Lupta cu amintirile e cu atât mai anevoioasă ca lupta cu lucrurile înseşi, cu cât este mai uşoară păcătuirea cu cugetul decât cea cu fapta”, care are nevoie de timp, prilej, osteneli, colaborări.

Imaginaţia îşi însuşeşte uşor închipuirile preluate de la organe. De exemplu, rostind „Marta”, „Sofia”, imaginaţia le reface chipurile şi provoacă multă tulburare în suflet. Imaginaţia ipostaziază cele ce-şi închipuie, dând un război cumplit. Imaginaţia, creând un chip frumos, nu-l mai poate şterge. Închipuirea celor de care am fost împătimiţi nu piere; chiar murind persoana, imaginea ei nu ne părăseşte. Imaginaţia creează în vis chipuri ireale din fragmente de percepţii.

Diavolul este rudă apropiată cu imaginaţia, aceasta fiind unealta cu care îi amăgeşte pe oameni; fiind minte, zidit la început de Dumnezeu simplu şi fără imaginaţie, a ajuns a iubi forma şi imaginaţia, s-a închipuit asemenea lui Dumnezeu şi „din înger luminos a devenit diavol întunecat”(231). Diavolul se foloseşte de imaginaţie ca de o unealtă a rătăcirii. Pe Adam l-a amăgit prin închipuire, insinuându-i imaginea de egal al lui Dumnezeu. Înainte de neascultare, Adam nu avea imaginaţie. Sf. Maxim: „cel ce a slobozit mintea de multele chipuri a câştigat tainica învăţătură de Dumnezeu grăitoare.”

Imaginaţia e zid între minte şi lucruri, n-o lasă a pătrunde raţiunile cele simple. Închipuirile pătimaşe sunt „solzi aşezaţi pe puterea străvăzătoare”. Dumnezeu nu avea imaginaţie; mintea lui Hristos nu depindea de imaginaţie, ci pătrundea [direct] înţelesurile duhovniceşti ale lucrurilor inteligibile.

Pe mulţi i-a atras diavolul la erezii, amăgindu-i cu imaginaţia. Sfinţii Părinţi îl numesc pe diavol „zugrav vechi”, iar imaginaţia „pod al dracilor” şi „hidră cu multe capete”, pentru că în trezie sau în somn „se arată minţii în chip de femeie” şi nasc dorinţa. El intră în suflet, transformându-l în stup de viespi şi peşteră de tâlhari, de gânduri sterpe, pătimaşe. Imaginaţia este cauza învoirii cu păcatul. Doar prin rugăciunea inimii se păzeşte omul de învoirea cu imaginaţia.

Imaginaţia trebuie folosită pentru umilinţă, plâns şi smerenia inimii, pentru a-ţi închipui moartea, judecata, muncile veşnice şi pentru a cugeta la Taina Întrupării Domnului, la Naştere, Botez ş. c. l. De asemenea, pentru a da război prin alte imagini cuviincioase şi curate imaginilor spurcate ale diavolului. Acestea din urmă nu trebuie băgate în seamă, ci dispreţuite. În funcţie de lucrurile imaginate, cel ce şi le închipuie sau se va osândi sau se va cinsti: „de vei desena pe tabla imaginaţiei tale chipuri frumoase şi cuvioase, vei fi cinstit în ziua Judecăţii”(236). Pentru chipuri rele, te vei osândi. „Mintea noastră e asemenea unui pictor” şi va fi evaluat în funcţie de calitatea tabloului.

Capitolul X, intitulat de Sf. Nicodim "Despre păzirea minţii şi a inimii", ne avertizează că mai mult trebuie a-şi păzi cineva inima de gândurile cele rele decât simţurile de patimile cele vătămătoare. Inima este „cea sfinţită”, „cămara cea tainică şi ascunsă a minţii şi a sufletului”. Sufletul se vatămă de lucrurile materiale sau de gândurile rele, patimile din inimă, de aceea trebuie păzită inima de gânduri viclene şi de patimi.

„Totdeauna trebuie să fim treji către observarea gândurilor.”(Sf. Singlitichia)

Inima e ca o corabie: o pândesc două pericole, furtunile şi inundaţiile. E mai periculos a lua apă(gânduri rele). Inima este centrul omului; în ea se află unite toate simţurile şi toate puterile trupului şi ale sufletului. Are trei însuşiri: este centru firesc, suprafiresc şi afară din fire.

Inima este centru firesc. Ea se zideşte prima(Sf. Vasile, „Natura face întâi inima.Trupul se ţese în jurul inimii, potrivit legilor proprii care stau la temelia diferitelor forme şi mărimi ale fiinţelor.”); (PSB 17, 185)

Ea moare la urmă; e „scaunul, rădăcina, începutul şi izvorul tuturor puterilor naturale ale trupului” şi ale sufletului.

Fiinţa sufletului se află în inimă, în centrul inimii, ca o cârmă; se cuprinde în ea ca într-un instrument sau o căruţă. „Ea este prezentă în duhul curăţit şi preacurat din mijloc”; acest duh e viu, răspândit în chipul razelor.(Sf. Macarie, Sf. Grigorie al Tesalonicului).

În creier se află lucrarea minţii şi a sufletului. Inima este un „organ al poftei şi desluşitoare a patimilor şi a amăgirilor”. Ea are o mişcare ritmica(sistolă şi diastolă), continuă; tulburată de patimi, ea bate diferit şi preface simţurile. „întâi este mişcat sufletul de raţiune şi apoi inima de suflet”(242). În faţa unui ipostas plăcut, inima plină de dragoste alearga să-l primească; din faţa unui chip urât, ea se retrage, nu-l primeşte. La mânie, inima fierbe, la frică, îngheaţă sau bate puternic; orice mişcare a inimii creează trupului omenesc mari tulburări; pălirea, înroşirea feţei, oftatul, etc., sunt efecte ale lucrărilor interne ale inimii.

Inima este un centru suprafiresc. Harul de la botez se află în inimă. „Împărăţia lui Dumnezeu se află înlăuntrul vostru.”(Lc 17, 21); „a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, Care strigă: Avva, Părinte.”(Gal 4, 6); „dragostea lui dumnezeu s-a vărsat în inimile voastre”(Rm 5). Sf. Macarie cel Mare: „harul ia în stăpânire inima, devine stăpân peste toate mădularele şi peste toate cugetele Pentru că acolo este mintea şi toate cugetele sufletului”. PSB 34, 20

Conform Sf. Isaac: „Cerul este înlăuntrul tău.”, iar potrivit Sf. Diadoh: „înainte de Sf. Botez, harul îndeamnă sufletul din afara spre cele bune, iar satana foieşte în adâncurile lui, … dar din ceasul în care renaştem, diavolul e scos afară, iar harul intră înăuntru.”

Inima este centru afară din fire. Toate patimile peste fire se nasc din inimă(hulele, gândurile de mândrie, poftele, împătimirile, învoirile); ca cenuşa, ele acoperă şi îngroapă darul cel dumnezeiesc de la Botez. În inimă sunt rădăcinile păcatelor peste fire de după Botez. Acolo e şi satane, nu în adânc, că acolo e harul, ci deasupra, împrejurul inimii, de unde afumă mintea cu pofta, cu dezmierdările trupului. Prin cuvântul ce se vorbeşte în inimă putem zdrobi toate gândurile cele pătimaşe.(245). Duhurile necurate, în inimă, în omul cel lăuntric, de aceea e necesară curăţirea gândirii, ca sa nu mai duca la fapte rele. „Şi Domnul spune că cele ce mişcă pe om la faptă pornesc dinlăuntrul omului.”(Sf. Vasile). Mintea trebuie întoarsă în inimă pentru a o păzi: „Se cade a-ţi întoarce mintea ta în inima ta , careceste uneală a fiinţei şi a puterii minţii[…] şi a privi cu ochii cei gândiţi omul cel lăuntric prin plecarea capului în partea stângă şi rezemarea bărbiei asupra pieptului .” Această întoarcere a minţii în inimă este nerătăcitoare.

Dionisie Areopagitul vorbeşte de trei mişcări ale sufletului: circulară şi nerătăcitoare, mintea se face una cu ea însăşi, nu se revarsă spre lume prin organele simţurilor, ci se suie către înţelegerea lui Dumnezeu. Atunci ccând mintea se află în inimă trebuie să se roage. În inimă, mintea să nu stea nelucrătoare, ci sa rostească rugăciunea scurtă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. „Să zici această rugăciune cu toată voinţa, puterea şi dragostea ta!”(248). „Cuvântul tău cel lăuntric să ia aminte, atât cu privirea lui cea gândită, cât şi cu auzul tău cel gandit, numai la cuvintele rugăciunii şi mai vârtos la cele ce se înţeleg prin cuvinte, fără să-şi imagineze ceva rău, fără sa ia vreun chip, fără a-şi închipui sau a gândi ceva din cele simţite sau gândite, dinăuntu sau din afară, chiar daca ar fi şi bun.”(249) Dumnezeu e mai presus de cele simţite, gândite, iar mintea trebuie sa le părăsească pentru a se uni cu El.

Mintea, cuvântul şi voinţa să fie una şi una trei; omul e icoană a Sf. Treimi(Sf. Grigorie Palama). Când te rogi, trebuie să-ţi ţii respiraţia, pentru că mintea din tinereţe se revarsă în lucrurile exterioare, sensibile ale lumii; ţine-ţi respiraţia cât rosteşti o dată rugăciunea, apoi expiră, aşa făcând, inima se necăjeşte, se strâmtorează şi suferă durere, iar mintea se adună mai uşor, întorcându-se în inimă, de dragul dulceţii ce se naşte din rugăciune. Pomenirea lui Dumnezeu provoacă dulceaţă şi veselie (Ps. 76, 6). Aşa se subţiază inima cea aspră şi groasă, se face moale şi simţitoare, smerită, plecată spre lacrimi; lucrarea minţii se face unitară şi luminoasă. Inima, îndurerându-se, varsă undiţa păcatului înghiţită mai înainte. Celelalte puteri ale sufletului se unesc şi se întorc spre minte, spre Dumnezeu. Începătorii mai ales e bine să-şi ţină respiraţia când se roagă. Cei sporiţi intră în inimă şi rămân acolo prin cuvântul cel lăuntric; aceasta e rugăciunea minţii şi a inimii de care vorbesc Sfinţii Părinţi. Studiază Filocalia, la Sf. Grigorie Palama, Sf. Calist şi Ignatie Xantopol!

Sf. Nicodim recomandă, pe lângă cele şapte laude zilnice, şi rugăciunea minţii, ca o „lucrare neîncetată şi veşnică”; „pe Iisus să-L gândeşti în mintea ta, pe Iisus să-l doreşti şi să-L iubeşti cu voinţa ta, către Iisus să-ţi întorci toate puterile sufletului tău şi mila Lui să o cerşeşti cu zdrobire şi cu smerenie”(252); o oră sau două seara, într-un loc întunecos să rosteşti rugăciunea şi „mult folos vei dobândi, iar roadele le vei secera coapte”.

Multe roadele se nasc din rugăciunea minţii. (1) Mintea în inimă se lipseşte de frumuseţea lumii, urăşte dulceţile simţurilor, scapă de rătăcirea imaginaţiei, de năpădirile gândurilor rele, urâte. Călugărul ce are rugăciunea inimii va iubi isihia în chilia lui, va încuia uşa gurii sale şi uşa lăuntrică a cuvântului, ca sa nu intre duhurile viclene - tăcerea.

(2) Mintea în inimă vede chipul ei cel urât, obrazul ei cel greţos(privelişti necuvioase, glasuri urâte) şi aşa câştigă smerenie, plâns şi lacrimi; imaginile păcatelor făcute cu lucrul şi cu gândul o sperie; întuneric, ceaţă, gânduri trufaşe, viclene, pofte necuviincioase, porniri iraţionale împotriva aproapelui. Atunci, cu jale şi lacrimi însângerate, inima strigă spre Domnul să o vindece de răni, nesimţire şi patimi. Datorită acestui plâns şi acestei smerenii se milostiveşte Dumnezeu catre ea şi o uşurează de patimi, izbăvind-o de năvala gândurilor.

(3) Mintea devine oglindă curată în care se văd înclinările cele rele ale inimii, mişcările viclene ale gândurilor, furtunile duhurilor necurate; vede greşelile ei, chiar şi pe cele mici; Îl cheamă pe Iisus, îşi cere iertare, se pocăieşte, în plâns şi smerenie. Cu vremea ajunge la îndreptare, nu mai păcătuieşte. Rugăciunea este „oglinda călugărului”.

(4) Curăţirea firii este dată de Sfântul Duh în dar; mintea şi inima se curăţă prin această rugăciune(întoarcerea minţii în inimă); ele mişcă spre păcat celelalte mădulare ale trupului; daca se curăţă ele, se curăţă firea de patimi şi primeşte darul şi lucrarea duhului Sfânt, îndeplinind prima poruncă: „a iubi omul pe Dumnezeu din toată inima sa…”

(5) Mintea în inimă vorbeşte cu Iisus, află voia Lui, reunindu-se cu inima, ea se umple de negrăită bucurie. (Numai)Prin rugăciunea minţii şi a inimii se pot păzi mintea şi inima puţin pătimaşe şi curate.

Solomon porunceşte a ne păzi inima pentru ca ea e centru al tuturor simţurilor, al puterilor sufleteşti şi ale trupului. Fiind legate, întinăciunea se întinde de la simţuri la inimă, iar de la inimă la celelalte simţuri.

Sf. Isaac: mintea lesne se curăţă, dar şi lesne se întinează. Inima e rădacina şi „dacă rădăcina e sfântă, şi ramurile sunt sfinte”. Dacă inima se curăţă, şi simţurile se curăţă; prin citirea Scripturilor, post, priveghere, liniştire; e foarte importantă păxirea inimii pentru a nu se întina cu gândurile rele şi învoirile cu păcatul; tămâia rugăciunii le alungă din cămara sufletului, „gândul cel întinat este gonit de post şi rugăciune.”

Prin rugăciunea minţii se află darul cel ascuns în inimă, prin ea te sui, cu timpul, la cele suprafireşti. De sub lutul şi cenuşa patimilor, a gândurilor rele, se dezgroapă scânteia harului, iar la aflarea ei se nasc lacrimi preadulci; e bucurie. Lucrarea poruncilor lui Dumnezeu se face cu uşurinţă: „vei aprinde străin şi suprafiresc foc în inima ta”, îl va aprinde Iisus, Cel de tine pomenit şi va arde de tot patimile, dracii, gândurile, va da pace şi bucurie, dragoste de Dumnezeu şi de aproapele. „Domnul este foc mistuitor”(Dt 9, 3) de materie, de rele deprinderi. Omul lăuntric se va face biserică şi locaş al Sfântului Duh. Inima este jertfelnic, Sf. Masă. mintea - preot, rugăciunea - miros de bunămireasmă(Sf. Vasile). Rugăciunea e lucru folositor şi de suflet mântuitor. Omul e îndemnat să lase plimbările , desele tovărăşii şi discuţii pentru isihie. „Alungă din biserica ta interioară patimile şi gaândurile rele”.

Minţii îi este lucru firesc a se odihni în inimă. Trupul ca o cochilie are drept centru inima, „casă a minţii”. În războiul gândurilor, în ispite şi necazuri, refugiul se află în inimă prin „Doamne Iisuse…”. „ Cu numele lui Iisus bate-i pe războinici!” şi vei câştiga cunoaşterea păcatelor şi a neputinţelor proprii, smerenie şi pocăinţă; fără cercetarea gândurilor nu e pocăinţă.

Din pomenirea cea necurmata a numelui lui Iisus se naşte dragostea către El. Să nu te saturi numindu-L şi vei dobândi credinţă, nădejde, dragoste în inima ta. Pomenirea ţine locul vederii celui iubit, mângâie dorul de El. Iisus fiind în ceruri, nu ne putem îndulci de faţa Lui; doar prin neîncetata aducere-aminte a numelui Său ne alinăm; se nasc lacrimi îmbelşugate din rostire: „sfânta gândire de Dumnezeu s-o purtăm pretutindeni”(Sf. Isaac); aşa devenim părtaşi ai iubirii de Dumnezeu. Numele Său e mântuitor şi înfricoşat, „Nume mai presus decât tot numele”.(266)

A învăţa cineva pe cei din lume rugăciunea minţii nu e necuviincios. Rugăciunea inimii nu e doar a monahilor. Dumnezeu nu e trup şi nu se odihneşte numai cu slujbele aduse Lui prin trup. Este duh şi iubeşte cele asemănătoare firii Sale(In 4, 23-24), „cei ce se închina Lui, cu duhul şi cu adevărul se cuvine să se închine.” Rugăciunea minţii e închinarea în duh şi în adevăr. Sf Ap. Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat!”(1Tes 5, 17); porunca aceasta se poate îndeplini numai prin rugăciunea minţii, care se poate lucra oriunde. Pomenirea lui Dumnezeu este datorie neîncetată. Sf. Grigorie Sinaitul i-a învăţat rugăciunea minţii şi pe unii din afara Athosului, din Valahia. Sf. Grigorie Palama îi îndeamnă pe toţi creştinii a se ruga cu mintea în inimă. Sf. Diadoh al Foticeei: diavolul nu iubeşte ca oamenii să ştie ca el se află în inimă de unde le da război, vrea să-l creadă în afară; cei învăţaţi cred ca gândurile nu le vin din inima, ci din altă parte. Prin rugăciunea lui Iisus, ei află adevărul şi se războiesc cu diavolul, înarmaţi cu pomenirea lui Iisus.

Frunza verde de albastru...

Unica osândire îngăduită

« Sfânta Biserică, prin puterea dată ei de Domnul nostru Iisus Hristos şi de la Sf. Apostoli, dă dreptul de a osândi numai o categorie de oameni – ereticii, cei ce deformează credinţa ortodoxă. Conform convingerii de nezdruncinat a luminaţilor şi plini de har Sfinţi Părinţi ai Ortodoxiei, ereticii sunt cei mai rafinaţi slujitori ai satanei. Pentru că ei par a propovădui pe Dumnezeu, dar ne conduc către diavol; par a se prezenta cu Biblia în mână, dar ne aruncă în iad; zic că ne cheamă la mântuire, dar ne duc la pierzare.

Numai Domnul nostru Iisus Hristos, prin Sfânta Sa Biserică, a făurit minunatul drum către mântuire al omului, prin harica unire cu Dumnezeu. Dogmele şi canoanele aşezate de către Sfânta Biserică Ortodoxă sunt semne păzitoare pe acest unic drum mântuitor, semne care ne feresc de abaterile către stânga, ca şi către dreapta. Dogmele nu sunt scolastică înzorzonată şi stearpă. În ele se află chipul marii taine a planului providenţei lui Dumnezeu de mântuire a neamului omenesc, săvârşit o dată pentru totdeauna prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu – cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi. Eresul este însă deformarea sfintelor dogme, hulă împotriva adevărului. După cuvintele cunoscutului nevoitor de altădată, Avva Aghaton,[...] « ereticul se rupe(se desparte) de Cel viu, adevăratul Dumnezeu, şi se alipeşte diavolului şi îngerilor lui căzuţi. Iar cel ce se desparte de Hristos, deja nu mai este cu Dumnezeu, de la Care ar putea să ceară iertarea greşelilor sale, ci în toate privinţele e pierdut ». Stricătorii adevăratei credinţe s-au abătut de la drumul mântuirii şi au pierdut milioane de suflete de oameni. Pentru aceasta, nu altceva, ci dragostea către adevărul dumnezeiesc şi iubirea către aproapele sunt pricina urii eresului şi a osândirii lui în mod categoric.

Iată de ce Domnul nostru Iisus Hristos, ocrotind pe credincioşii lui ucenici de stricătorii credinţei, i-a avertizat: «Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu, spunând : Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi(Mt. 24, 4-5). « Nu mergeţi după ei(Luca 21, 8). Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinlăuntru sunt lupi răpitori(Mt. 7, 15). »

[...]Mântuitorul neîncetat a demascat pe toţi stricătorii adevărului şi, în acest fel, a ocrotit de molima învăţăturile lui pe mărturisitorii adevăratei credinţe întru El. În toate acestea, Mântuitorul nostru a arătat cât de importantă este unitatea de gândire a credincioşilor, strânşi în staulul adevărului(Ioan 17, 9, 11, 20). « Ca toţi să fie una ! »(Ioan 17, 21) – aşa S-a rugat Iisus Hristos în rugăciunea Sa arhierească. « Ca toţi să fie una », dar una întru Adevăr, nu întru greşeală ! El nu a îngăduit ca în acest adevăr dumnezeiesc să se amestece minciuna, pentru că minciuna şi credinţa greşită – aceşti copii ai diavolului – dezbină.[...] La rândul lor, Sf. Apostoli au urmat exemplul Mântuitorului Iisus Hristos. În ciuda faptului că ei cunoşteau marea valoare a dragostei, au fost foarte aspri cu călcătorii dreptăţii şi cu ereticii fanatici, numindu-i fiii diavolului(Fapte 13, 10), câini şi lucrători răi(Filip. 3, 2), oprind pe creştini să-i primească în casele lor şi chiar să le dea bineţe(2 Ioan 1, 10-11) şi îmbrăcându-i cu toată ascultarea: « Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit, să fie anatema ! »(Galateni 1, 9)[...]

Toţi Sfinţii Părinţi, asemenea Sf. Apostoli, cu îndrăzneală au asândit pe eretici ca fiind duşmani ai adevărului şi stricători ai descoperirii dumnezeieşti. Ţinându-se de învăţătura ortodoxă şi fiind luminaţi de către darul lui Dumnezeu, ei au vădit eresurile, numindu-le adâncuri ale satanei(Apoc. 2, 24) şi ferindu-i mai înainte de ele pe creştinii drept-slăvitori. Plăcuţii lui Dumnezeu au socotit ca mare păcat pe osândirea aproapelui pentru greşelile lui fireşti, dar nu s-au dat înapoi şi au încurajat osândirea eresurilor. Mulţi dintre ei au demascat aprig pe nedrepţii învăţători mincinoşi.[...]

Iar plăcuţii lui Dumnezeu Sf. Policarp al Smirnei, Sf. Irineu de Lyon, Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Vasile cel Mare, Sf.Axentie, Sf. Ioan cel Tăcut, Sf. Maxim Mărturisitorul şi mulţi alţii nu au răbdat părtăşia cu ereticii şi i-au îndepărtat de la ei. Unii dintre ei, Sf. Nicolae al Mirei Lichiei[...]Sf. Epifanie al Ciprului, Sf. Amfilohie, Sf. Chiril al Alexandriei...şi mulţi alţii, cu asprime au demascat pe călcătorii adevărului şi i-au înfruntat.[...]

Un pusnic a văzut pe un oarecare frate păcătuind şi a început să plângă. « Vai mie ! – zicea el – fratele meu greşeşte astăzi, iar mâine voi greşi eu ! După aceea, întorcându-se către ucenicul său, a adăugat : « În orice greşeală va cădea de faţă cu tine vreun frate, şi cât de grea ar fi ea, să nu-l osândeşti, ci trebuie să fii încredinţat că tu greşeşti mai mult decât el, chiar dacă el ar fi mirean. Abatere de la această pravilă poţi să faci doar când se întâmplă să auzi pe cineva hulind pe Dumnezeu ori vorbind vreo erezie. »

Sfânta Biserică Ortodoxă în Sfintele Sinoade a toată lumea, tocmai acest lucru l-a făcut – a osândit eresurile cele hulitoare de Dumnezeu şi a păzit mai dinainte pe copiii săi de influenţa lor cea pierzătoare. »

De aici este limpede că vorbele lui Hristos « Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi ! » nu înseamnă să admitem stricarea dreptei noastre credinţe de către eretici. Aceste cuvinte ne îndeamnă să nu osândim pe aproapele pentru păcatele şi slăbiciunile lui fireşti.”

Din volumul Cea mai scurtă cale către Rai – Nu judeca şi nu vei fi judecat de Arh. Serafim Alexiev